Pe oameni îi cunoşti după aerul cu care merg pe stradă. E ceva în stofa lor lăuntrică ce răzbate în felul cum aşază piciorul pe caldarîm. Se subînţelege că cei mai mulţi se tîrăsc silnic, tracasaţi cum sunt de ghimpii obsesiilor zilnice. E ca şi cum ar păşi fără să calce, împingînd mecanic genunchii înainte şi flectînd anapoda gleznele, într-o suită dizgraţioasă de gesturi nelegate. Dar mai sunt şi cei răsăriţi: cei a căror înfăţişare transmite ceva aparte, un fel de gravitate insinuantă şi contagioasă, dar o gravitate care nu ţine de greutatea trupului, ci de o apăsare lăuntrică şi densă, o apăsare ce li se impregnează în încheieturi. Cînd ai norocul să dai peste un astfel de trecător, simţi cum, din masa pestriţă de pietoni agitîndu-se în toate părţile, răsare o făptură distinsă, o fiinţă al cărei mers este expresia unei tensiuni. Pentru un astfel de om, mersul e etalarea unei atitudini, e răsfrîngerea unei cizelări. Oricît ar suna de ciudat, condiţia mersului stilat este profunzimea. Un om clădit pe dinăuntru nu păşeşte, ci calcă. Piciorul i se mişcă în cadenţa unei călcături sigure, iar nu în ritmul unor paşi repeziţi. Îi lipseşte lopătarea crispată a oamenilor obişnuiţi, cei pentru care balansul umerilor, poziţia capului şi forfecarea braţelor alcătuiesc un lanţ lamentabil de automatisme inestetice.

Detaliul acesta este izbitor în cazul femeilor frumoase. Amestecul de graţie şi zvîcnet umoral pe care îl presupune distincţia mersului feminin reprezintă un gen special de coordonare a mişcărilor, o coordonare care nu are nimic din semeţia marţială a bărbaţilor cabotini, dar care cere în schimb o călcătură alunecată, un soi de tatonare a pămîntului în virtutea unei sfieli discrete. Urmarea acestei păşiri grijulii este că, la exemplarele reuşite, fragilitatea trupului capătă un farmec neaşteptat. Dar am greşi crezînd că la mijloc e vorba de moliciunea elastică a balerinelor versate. Marea bizarerie este că farmecul pe care îl emană o femeie nu ţine de graţia unui trup tînăr, ci de o încordare psihică ce răzbate în ţinuta paşilor. Parcă o intenţie prinde contur şi se întipăreşte în tresăririle trupului. Tocmai de aceea a şti să calci este o raritate antropologică. Mersul omenesc nu e ambulaţie somatică, simplă deplasare iscată de pîrghii osteomusculare, ci act sufletesc. E ca şi cum o stare de spirit ar intra în tălpi şi le-ar călăuzi drumul. Cînd privim pe stradă oamenii trecînd, noi nu vedem trupuri mergînd, ci dispoziţii manifestîndu-se. Vedem tristeţi cernute, euforii dezghiocate sau mîndrii triumfale. Dar, în genere, vedem postúri stîlcite şi busturi încovrigate. Iar cînd, în sfîrşit, surprindem o femeie care ştie să meargă, simţim cum în călcătură i s-a prelins, de la umeri în jos, prin şolduri către glezne, o concentrare umorală, un timbru interior.

Spun „timbru“ interior în lipsă de altceva mai bun, dar analogia cu particularitatea vocii umane este binevenită. „Călcătura“ vocii unui om stă în timbru. El este pecetea identităţii sale, marca vădită a umorilor lui. Tristeţea este că puţine sunt vocile care au un sunet de fond armonic. Majoritatea glasurilor pe care le auzim au asperitatea hîrîită a corzilor foanfe. Pîlnii rugoase, fără lustru sonor, precum foşnetul sîcîitor al patefoanelor de odinioară. Cînd apare însă un om cu timbru special, sunetul de fond e inconfundabil. E articularea unui fericit dozaj de vibraţii vocale, blazonul de invidiat al privilegiului ancestral. E drept, cei care n-au norocul atavic de a se naşte cu un timbru reuşit îşi pot educa într o oarecare măsură vocea, cizelîndu i inflexiunile pînă la căpătarea unei amprente plăcute. Aşa se explică de ce vocea oamenilor culţi sună altfel decît cea a naturilor grobiene, şi asta chiar şi atunci cînd timbrul lor nativ este şters. O voce „erudită“, dacă pot spune aşa, presupune eliminarea paraziţilor sonori care îi încarcă acustica de fond. Etimologic, erudiţia înseamnă eliminarea a tot ce este rudis, brut, grosolan şi aspru. Erudiţia este o eroziune în sens bun, o şlefuire, o înlăturare a rudimentelor fonice. Şi astfel, din masa de sunete pe care le emite spontan, un om care şi-a cultivat glasul îndepărtează bruiajul care îi urîţeşte vocea. Şi după cum sunt voci avînd un timbru nobil, tot aşa există oameni cu mers distins. E blazonul lor dinamic, semnul heraldic al şlefuirii căpătate în timp. De aceea, e o artă să înveţi ca, eliminînd paraziţii ce-ţi schimonosesc paşii, să treci de la jalnica bîţîială pietonală la postura mersului cu ştaif.

Dar să ne întoarcem la mersul femeilor, căci el ne preocupă aici. Spuneam că nobleţea sau, dimpotrivă, mizeria mersului feminin nu ţine atît de graţia trupului, cît de timbrul interior. Graţia este un termen cu bătaie exclusiv fiziologică: ea presupune un tonus muscular suficient de bun pentru a împrumuta fragilităţii fizice alura unei gingăşii dinamice. O armonie a gesturilor ivită dintr-un tonus proaspăt, aceasta este graţia. În schimb, timbrul unei femei e cu totul altceva: el cere o mocnire de ordin spiritual, o dospire a motivaţiilor. Mai precis, alura unei femei provine mai întîi din desimea timbrului şi abia apoi din virtutea graţiei. Graţia nu este decît un mănunchi de proporţii anatomice aflate în mişcare. Ceea ce numim convenţional frumuseţe este de fapt un joc al perspectivelor: un trup e frumos dacă proporţiile sale respectă anumite tipare de simetrie. De fapt, e vorba de o uşoară asimetrie între cele două jumătăţi ale trupului, dar o asimetrie care, deşi pare insesizabilă, sare în ochi atunci cînd e prea mare sau cînd lipseşte. Oamenii urîţi sunt fie neîngăduit de asimetrici, fie cu totul simetrici. Unii sunt prea deformaţi, ceilalţi sînt precum mulajele anatomice: egali peste tot, adică respingători.

Iar la femeie lucrurile sunt şi mai delicate. Oricît de bine proporţionat i-ar fi corpul, fără acel timbru care s-o încarce cu unda stărilor dense, înfăţişarea i-ar fi anodină. În fond, timbrul unei femei este ceea ce rămîne din ea după ce îi dai la o parte proporţia dinamică, adică graţia. Iar o femeie de rasă e cea al cărei farmec e alimentat de un timbru subiacent molipsitor. În lipsa timbrului, spectacolul care ne întîmpină e cel al concursurilor de frumuseţe: marionete croite după calapodul păpuşilor gonflabile. Trase cu rigla şi măsurate cu şublerul, ele plutesc într-un vid interior dezarmant. Nici un vîrtej de gînd nu vine să le tulbure intimitatea. Şi fiindcă le lipseşte timbrul, graţia lor e de paradă. Ele sunt precum roadele fără zeamă, fructe confiate stoarse de suc interior. E cazul tipic al femeilor graţioase şi în întregime lipsite de farmec.

Stranietatea este că numai un ochi cultivat poate percepe timbrul aflat în spatele graţiei. Mai mult, drama bărbatului este că numai după o anumită vîrstă capătă o privire suficient de educată spre a sesiza timbrul ce musteşte în umorile femeii. Este neplăcut s-o recunoşti, dar condiţia pe care trebuie s-o îndeplineşti pentru a sesiza un farmec este ca tu să fi încetat să-l mai ai. Aşa se explică de ce, în tinereţe, ochiul nu sesizează decît graţia gesturilor, ignorînd cu totul amprenta timbrică. Ochiul vede căprioara, dar nu intuieşte amazoana. De regula aceasta drastică nu scapă nici un bărbat. Acuitatea nuanţelor nu o căpătăm decît cu preţul scăderii vitalităţii. E fenomenul tipic de regres fiziologic. Devenim rafinaţi numai după ce am intrat în declin. Iată de ce singurii care pot depista timbrul femeii sunt bărbaţii cu părul înspicat. Numai ei simt fluidul acela emoţional al cărui efect, atunci cînd este depistabil, preschimbă femeia într-o reuşită a speciei. Nu, nu e vorba de o consolare născocită din nevoi de compensaţie, ci de un fenomen pe cît de firesc pe atît de dureros.

Au fost clipe cînd, aflîndu-mă pe stradă, am admirat sincer alura cîte unei femei mergînd. Admiraţia fiind pur estetică, cititorul nu trebuie să caute aici subînţelesuri ilicite. În cazul unei astfel de femei, timbrul este atît de contagios încît senzaţia pe care o capeţi este că, păşind pe trotuar, trupul parcă i se înalţă. Nu ştiu ce alt cuvînt aş putea folosi fără să cad în primejdia dulcegăriilor lipicioase. E pur şi simplu vorba de acea înfiorare pe care o simţi în preajma unei femei care ştie să meargă. Parcă ţi se strecoară în suflet adierea rară a măreţiei frumoase, ca şi cum o boare nefirească i-ar fi scos trupul din regimul banal al locomoţiei cotidiene şi l-ar fi ridicat cîteva tonuri mai sus, pe o treaptă invizibilă. Şi deşi merge, tu ai impresia că pluteşte, şi odată cu ea şi tu.

E de prisos să amintesc că femeile îşi pierd jumătate din farmec atunci cînd intră într-o pereche de pantaloni. Fără tivul unei fuste care să însoţească mişcarea gambelor, farmecul siluetei li se risipeşte de la sine. Fără faldurile învăluitoare ale celei mai banale rochii, buchetul de sugestii pe care îl deşteaptă balansul şoldurilor se pierde în neant. În schimb, vîrîtă în platoşa comodă a pantalonilor, femeia suferă o cădere din rang de dimensiuni deplorabile: dintr-un contur de basm te întîmpină pleaşca aridă a unei fiinţe anoste, căreia i s-a furat vălul dătător de fascinaţie. Senzaţia de enigmă, de taină plină de insinuări, de înălţare pe seama unui mister ireductibil se risipeşte pe dată. În locul unei vestale ai parte de o caricatură ambulantă aplatizată pînă la serbezime. Şi astfel, oriunde întorci capul, dai peste mersuri şleampete şi peste atitudini împiedicate, într-o defilare deprimantă de torsuri diforme. E ca şi cum ţinuta amazoanelor a fost înlocuită cu rigiditatea meschină a păsărilor împăiate. Fenomenul acesta e dramatic. Ne-am obişnuit atît de mult să ne mulţumim cu nimfe lesnicioase încît am pierdut gustul select al apariţiilor măreţe. Iar dacă astăzi femeia mai este uneori protagonista momentelor măreţe, acestea vin exclusiv din amploarea timbrului ei interior. Numai aşa îmi pot explica senzaţia de înălţare pe care o trăieşti în preajma unui exemplar ales.

Ca să intuim mai bine însemnătatea timbrului spiritual, să facem o analogie cu degustarea vinurilor sau cu testarea parfumurilor. În ambele cazuri nuanţele se dezvăluie pe rînd, iar tentele se deapănă treptat, de la aparenţe către esenţe. Din păcate, simţul gustativ nu e un simţ sintetic, ci analitic. De aceea, el percepe separat tentele de gust şi apoi le uită pe măsură ce trece de la unele la altele. La fel cu simţul olfactiv: esenţa parfumului o afli după ce aromele premergătoare s-au volatilizat, dar, cînd ai ajuns la esenţă, nu mai ţii minte miresmele premergătoare. Un vin de soi, la fel ca un parfum de calitate, are un nucleu dur în jurul căruia gravitează paleta nuanţelor secundare. Acelaşi fenomen îl întîlnim în cazul timbrului feminin: un miez tare învăluit într-un sul de straturi de moliciune fragilă. Fără miez, ţinuta femeii ar fi flască, dar cu miez, ea aduce acea prospeţime încordată. Mai mult, o femeie cu timbru îşi păstrează ţinuta chiar şi atunci cînd frăgezimea trupului a trecut. E acel fluid emoţional pe care îl simţi cu nările şi îl percepi în umezeala palmelor sau în furnicăturile degetelor. Prezenţa unei astfel de femei ţine de ordinul răscolirilor intime. Aş spune „femeie fatală“, dar cum expresia a fost acoperită de crusta trivială a galanteriilor melodramatice, expresia trebuie ocolită. În fine, la fel ca în cazul parfumului de calitate, o femeie de rasă nu se epuizează după primul val. Acesta e semnul după care intuieşti că te afli în faţa unei făpturi alese. E ca atunci cînd, desprinzîndu-se din fiinţa ei, o dîră persistentă intră în tine şi nu te mai părăseşte. Ştiţi cum erup vulcanii: revărsarea de lavă este precedată de un „val piroclastic“, un front de gaze fierbinţi care se propagă rapid în spaţiul înconjurător. Lava vine abia după, desăvîrşind un prăpăd pe care pulberea piroclastică l-a început. Ei bine, femeia de rasă are strat piroclastic, o emanaţie stranie căreia îi spunem în mod convenţional fluid emoţional şi care este expresia timbrului interior. Iar în spatele fluidului vine esenţa, nucleul tare al umorilor ei. E ca şi cum ai parcurge un şir de secvenţe a căror ordine e dictată de profunzimea fiinţei pe care o ai în faţă.

Iar o fiinţă profundă nu numai că are timbru, dar mai pe deasupra ştie cum să-l întreţină timp îndelungat. Orice medic de pe lume îţi va spune că tonusul se întreţine prin efort fizic. În cazul timbrului, e de-a-ndoaselea. Nu activitatea îi prieşte, ci inacţiunea. Ce-i tonifiant fizic e dăunător pentru timbrul sufletesc. De aceea, timpii morţi, lîncezeala, urîtul, încremenirea perplexă, nostalgia pasivă, jindul tăcut, privirea în gol – toate aceste luxuri interioare pe care numai spiritele mediocre le-ar putea repudia sub motiv că sunt pierderi de vreme, toate sunt căi verificate de sporire a timbrului. Un om care este mereu activ e gol pe dinlăuntru. Căci, fără rumegarea amintirilor, fără singurătatea îndurată pînă la scîrbă, fără reveria petrecută cu o carte în mîini, fără sedimentarea urilor sau fără savurarea deliciilor trecute şansele de a ajunge posesorul unui timbru personal sunt minime. De aceea, e o datorie lirică să-ţi răreşti contactele cu oamenii.

Ar trebui scrisă o pledoarie patetică în favoarea timpilor morţi. Cine nu ştie să piardă timpul nu are cum să aibă pretenţii de viaţă interioară. E o superstiţie nefastă să crezi că viaţa trebuie trăită după canoanele randamentului şi după grila eficienţei sociale. Sub unghiul timbrului interior, nu contează decît răstimpurile inerte ale zacerii maladive. Cine nu suferă de căderi vegetative şi de accese mizantropice, acela nu poate avea univers interior. Tocmai de aceea femeile cu ştaif sunt atît de rare. Fără un stagiu dureros de fierbere în suc propriu, timbrul lor nu va răsări nicicînd.

Poate suna paradoxal, dar cele mai extenuante experienţe sunt cele care nu cer efort fizic. De exemplu, o emoţie puternică te poate doborî mai mult decît un efort îndelungat. Stările de intensitate învecinate cu patima, cu trauma sau cu transa te consumă într-o măsură mai mare decît cele mai solicitante corvezi. Nu degeaba se spune că munca cu spiritul e truda cea mai grea. În privinţa aceasta, timbrul femeii seamănă foarte mult cu timbrul scriitorului. De fapt, mersul feminin are cîteva puncte comune cu îndeletnicirea scrisului. Amîndouă sunt gesturi care nu cer efort fizic (cine resimte mersul pe stradă ca pe un efort intră într-o categorie patologică asupra căreia nu e locul să ne oprim acum), dar amîndouă presupun existenţa timbrului. Apoi, amîndouă sunt pîndite de pericolul degradării prin rutină. Dai drumul la pilotul automat şi nu mai eşti prezent cu spiritul în ce faci: în călcătura pe care o imprimi piciorului sau în cadenţa pe care o dai cuvintelor. Pe un scriitor îl recunoşti după „călcătura“ stilului său. Pe o femeie de rasă o recunoşti după „călcătura“ piciorului ei. Mai mult, scrierea unui text poate fi o experienţă epuizantă. E drept, nu cari pietre, dar te consumi interior cu o repeziciune nebănuită. Şi cum dispoziţia din care îţi hrăneşti cuvintele e crucială, căldura scrisului vine din timbru, şi nu din tonusul fizic al scriitorului. A te speti scriind nu presupune oboseală fizică, ci golire umorală. De aceea, e o mare prostie să scrii întruna şi mereu, ca pe bandă rulantă, crezînd că numai aşa, printr un antrenament necurmat, îţi păstrezi îndemînarea. Dimpotrivă, ceea ce pierzi e dispoziţia.

Cine scrie zilnic nu e scriitor. Fără acei timpi morţi a căror adîncire echivalează cu o intensă fermentare psihică, scrisul devine rutină meschină pusă în slujba cantităţii. Umpli paginile cu nişte cuvinte la care nu mai participi defel. Timbrul ţi s-a sleit, iar flaşneta se roteşte în gol. Fîntîna a secat, şi odată cu ea şi înălţimea scrisului. Remarcabil este că uscăciunea unui text care s a născut din atrofie sufletească se simte imediat, căci lipseşte acea senzaţie suverană a limbii înaripate, a cuvintelor care alunecă uşor, furîndu-şi cititorul. Lipseşte senzaţia de înălţare, de înfiorare solemnă fără de care scrisul devine înnădire seacă de scripcar degenerat. E o dramă să constaţi pe propria piele că obiceiul scrisului a devenit un ritual golit de trăire, un protocol silnic făcut din obligaţie de scrib. Mai mult, e o dramă să recunoşti că ai început să te tîrăşti pe hîrtie ca un hemiplegic sau ca o femeie a cărei călcătură e văduvită de timbru interior.

Şi o ultimă constatare. Tonusul şi timbrul variază invers proporţional în cursul vieţii. Cînd clocoteşti de viaţă nu ai timbru, iar cînd începi să ai timbru, vlaga îţi dă semne de stingere. A îmbătrîni frumos presupune voinţa de a-ţi întreţine timbrul chiar şi atunci cînd tonusul te-a părăsit Aceasta e cea mai bună pledoarie făcută în numele culturii: cultura înseamnă strădania de a-ţi păstra timbrul pe măsură ce „pornirile secundare“ ale vieţii (a se înţelege tonusul) dispar. Oamenii culţi îşi prelungesc viaţa pe un alt nivel, chiar dacă nivelul vital primordial, de expansiune biologică, a intrat în paragină.

După 40 de ani, bărbatul îşi înjumătăţeşte tonusul vital. Apucăturile de satir îl părăsesc şi, în locul unui temperament de nomad, capătă spiritul sedentar al omului cetăţii. Începe să-l preocupe viaţa publică şi renunţă la excesele pe care, cu puţin timp înainte, le considera semne de împlinire vitală. Într-un cuvînt, devine mai aşezat, mai dispus spre concesii, adică mai stilat. Dintr-o pudoare subînţeleasă, fenomenul acesta îl descriem făcînd uz de eufemisme: spunem de pildă că, după 40 de ani, iubim altfel, urîm altfel şi scriem altfel. În adevăr, uscăciunea, încetineala, înţepenirea încep să-şi amplifice cîmpul de influenţă. Imaginaţia sărăceşte, memoria involuează, iar elementul feminin nu te mai impresionează decît sub unghiul timbrului. Graţia trece pe plan secund, ca de altminteri toate virtuţile care cer tonus vital. Rămîi însă cu însuşirea unui ochi cult care poate vedea ceea ce alţii ignoră: fluidul emoţional al vestalelor de rasă, timbrul amazoanelor de spiţă aleasă.

Aţi auzit neîndoielnic de timpul de înjumătăţire a carbonului radioactiv. Sau de timpul de înjumătăţire a concentraţiei medicamentelor în sînge. E vorba de intervalul de timp în care o cantitate de substanţă scade la jumătate. E îndeajuns să preluăm sugestia acestei expresii pentru a surprinde matca biologică a evoluţiei masculine. Orice bărbat se loveşte de un fenomen asemănător de înjumătăţire vitală: înjumătăţirea tonusului. Şi atunci, ca viaţa să nu-i rămînă suspendată la jumătate, nu-i rămîne decît să compenseze involuţia tonusului prin înteţirea timbrului. Altfel, degradarea e galopantă şi sfîrşitul previzibil. Cum spuneam, definiţia omului cult este: o fiinţă care suplineşte prăbuşirea tonusului printr-o cizelare a timbrului. Un astfel de om va savura mereu călcătura unui picior de femeie, buchetul unui vin, tentele unui parfum sau stilul unui scriitor. Şi în felul acesta se va putea considera împlinit, căci va muri de două ori: o dată cînd tonusul i se va stinge şi a doua oară cînd timbrul i se va usca. Acesta e singurul mod cavaleresc de a ne despărţi de o lume în care ne-am desfătat cu atîtea bucurii, ca de pildă cu timbrul unui pas feminin.