Lockerbie: o complicaţie mai puţin, un contract în plus
Rating:
Voturi: 12
MAI ÎNTÎI, faptele. În seara zilei de 21 decembrie 1988, un avion al companiei americane Pan Am a explodat, la 10.000 de metri altitudine. Avionul decolase de aproximativ 30 de minute, de la Londra, purtînd 259 de persoane la bord, se îndrepta spre New York şi se afla, de cîteva minute, deasupra Scoţiei. O bombă plasată într-una din valizele aflate în cala avionului a detonat, a perforat fuselajul pe o suprafaţă de aproape jumătate de metru şi a distrus cîteva din releele de comandă esenţiale ale avionului. Botul avionului s-a desprins imediat după explozie. Corpul avionului a continuat să planeze orizontal, pînă la înălţimea de 6.000 m, după care s-a prăbuşit, perfect vertical. După aproximativ un minut, corpul avionului a lovit solul, cu o viteză de peste 800 km/h, în satul scoţian Lockerbie. O explozie uriaşă, alimentată de 90 de tone de combustibil aflat în rezervoarele din aripi, a provocat un şoc seismic de 1,6 pe scara Richter.
Mai multe case din zona de impact s-au dezintegrat, în mijlocul unui val de foc. 11 locuitori ai satului au fost vaporizaţi, instantaneu. Pasagerii şi echipajul avionului au fost ucişi. O parte, în minutele următoare exploziei, după ce scaunele lor au fost smulse din soclu şi aruncate în afara avionului. Diferenţa de presiune a produs explozia plămînilor şi moartea subită. Cea mai mare parte a pasagerilor, în jur de 150, şi-au recăpătat cunoştinţa, pe măsură ce corpul avionului a pătruns în zone cu presiune din ce în ce mai mare. Toţi sau aproape toţi erau în viaţă în momentul impactului. Forţa de şoc i-a aruncat la mare distanţă, în afara avionului. Zeci de cadavre au fost proiectate pe străzile, în grădinile sau în faţa caselor din satele apropiate de Lockerbie. Toate au rămas nemişcate, în acelaşi loc, zile în şir, pînă cînd experţii criminalişti au făcut analize de impact, pentru a determina condiţiile imediat anterioare decesului. O stewardesă, aflată în scaun, cu centura de siguranţă conectată, a supravieţuit şi a fost găsită în viaţă de soţia unui fermier local, dar a murit înainte de sosirea ambulanţei. În jur, pe o suprafaţă de zeci de kilometri pătraţi, o ploaie de obiecte mici şi mari, piese aeronautice şi resturi umane a transformat zona Lockerbie într un muzeu-morgă-creşă-hotel-groapă de gunoi. O fetiţă de 8 ani, înveşmîntată în mătăsurile ţipînd de culoare ale unui superb costum indian, a aterizat, fără vreun semn de vătămare fizică, în cimitirul străvechi, palid şi întunecat al unei biserici de ţară. Imaginaţia populară s-a îndrăgostit pe loc de simbol şi l-a adoptat, cu acea atenţie care încearcă, pios, să ţină piept unei tragedii, agăţîndu-se de detaliul sau coincidenţa umilă. Ceva mai încolo, la marginea satului, într-o mirişte îngheţată, încă un detaliu: zeci de sticluţe de vin intacte, după o cădere de 10.000 de metri. Miracol? Deocamdată, e mult mai important să rămînem la fapte. Vom vedea că nu e deloc simplu, deşi, în seara zilei de 21 decembrie 1988, totul fusese deja stabilit, cu o ferocitate care nu putea ascunde adevărul elementar: cineva asasinase, cu bună ştiinţă, 270 de oameni aleşi la întîmplare.
Cît de populară e civilizaţia?
O dramă întunecată, grăbită de tehnologia modernă care aşază 270 de oameni ţintă, în cer, şi îi ucide cu un detonator preprogramat se încheiase cu un singur şi mare adevăr: cineva a ucis cu intenţia, organizarea desăvîrşită şi satisfacţia pe care numai crima în masă le presupune. Acest fapt rece, de o cumplită lipsă de sens, a fost, de la bun început, singurul lucru pe care umanitatea l-a primit spre cunoaştere în seara zilei de 21 decembrie 1988. Nu pare mult, nu pare greu de ţinut minte sau de înţeles. Desigur, unanimitatea pe care o numim, adesea şi pe drept cuvînt, civilizaţie va reţine acest adevăr simplu şi îl va aşeza într-unul din acele spaţii sacre ale memoriei care nu uită şi nu acceptă răstălmăcirea tragediilor. Căci Lockerbie a trecut două praguri. Mai întîi, limita cruzimii. Prin asta, Lockerbie a făcut joncţiunea cu crimele colective fără sens ale epocii moderne (cum numim, în mod regulat, timpurile pe care le trăim, omagiind, mai degrabă, tehnologia, confortul şi speranţa de viaţă ca valoare statistică). Terorismul apoteotic devenea, cu Lockerbie, succesorul direct al nihilismului inaugurat şi ilustrat de nazism şi comunism. Tocmai din acest motiv, Lockerbie a trecut şi un al doilea prag: limita de toleranţă umană, acea demarcaţie care stabileşte diferenţa între lucrurile admisibile şi lucrurile admisibile doar odată cu deteriorarea gravă a umanităţii. Altfel spus, Lockerbie cerea un singur lucru: justiţie, adică reafirmarea înţelesului primar al umanităţii, printr-un act care sancţionează direct logica întoarsă a crimei. Ce s-a în¬tîmplat mai departe spune cu totul şi cu totul altă poveste. Spune, mai precis, că adevărul elementar al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles, înregistrat sau acceptat de toţi cei ce dau unanimitatea pe care o (mai) numim civilizaţie. Iar asta e, în ciuda aparenţelor şi a argumentelor complexe cu care ne tentează istoria, un semn de cădere şi decădere. Civilizaţia devine nesigură pe propria ei definiţie. Adică mai slabă, vulnerabilă şi, în definitiv, nu prea populară. Dar ce s-a întîmplat mai departe, în următorii 21 de ani?
21 de ani de justiţie şi comerţ
Foarte schematic şi pe scurt (tocmai pentru a nu obosi cititorul cu enormele ramificaţii juridico-politice ale perioadei post-Lockerbie), istoria a curs sau a fost condusă, an de an, spre deznodămîntul care i-a pus capăt în ziua de 20 august 2009. Mai întîi, în noiembrie 1991, după o formidabilă investigaţie criminalistică şi poliţienească, anchetatorii au ajuns la concluzia că asasinatul în masă de la Lockerbie a fost organizat şi comis de Libia. Probele au permis identificarea şi punerea sub acuzare a doi suspecţi: Abdelbaset Ali Mohamed al Megrahi – ofiţer al serviciilor secrete libiene, postat în poziţia de şef al siguranţei la reprezentanţa agenţiei aeriene libiene din Malta – şi Al Amin Khalifa Fhimah, adjunctul lui Megrahi la reprezentanţa din Malta. Din 1992, după refuzul liderului libian Gaddafi de a-i pune pe cei doi la dispoziţia unei instanţe internaţionale de judecată, statul libian e supus sancţiunilor economice şi diplomatice autorizate de ONU. În 1998, Gaddafi dă primele semnale că e dispus să coopereze, în schimbul ridicării regimului de sancţiuni. În 1999, Libia îi predă pe cei doi suspecţi, care sînt judecaţi de o instanţă scoţiană într-un spaţiu neutru, pe teritoriul Olandei. După aproape doi ani, instanţa îl achită pe Fhimah şi îl găseşte vinovat pe Megrahi, care este condamnat la 20 de ani de închisoare. Megrahi e transportat la Glasgow şi internat într-un penitenciar local. Regimul de sancţiuni impus Libiei e suspendat. După un an, Megrahi, care se declară în continuare nevinovat, face apel. Apelul e respins. Regimul Gaddafi continuă avansurile şi anunţă o serie de măsuri unilaterale menite să restabilească relaţii normale cu lumea occidentală. Gaddafi anunţă că Libia abandonează programele de înarmare nucleară şi instruieşte funcţionarii statului libian să intre în negocieri cu guvernele şi reprezentanţii legali ai familiilor celor ucişi la Lockerbie. În 2003, negocierile se soldează cu un acord prin care Libia recunoaşte responsabilitatea asupra crimei de la Lockerbie şi se angajează să plătească aproximativ 10 milioane de dolari pentru fiecare victimă. Saif, cel mai bine plasat fiu al dictatorului libian Gaddafi, participă direct sau indirect la contactele şi negocierile cu persoane sau organizaţii occidentale interesate. Libia rămîne un stat complet şi brutal controlat de Gaddafi şi clanul Gaddafi, dar poziţia occidentului începe să se schimbe, dacă nu public, măcar în relaţiile juridice şi, mai ales, economice. În 2007, Megrahi, care continuă să conteste sentinţa, sprijinit de o echipă numeroasă de avocaţi şi de politicieni scoţieni, obţine dreptul de a înainta al doilea apel. Decizia Comisiei scoţiene de revizuire juridică argumentează că au fost găsite şase elemente de drept care pun în dubiu sentinţa iniţială. Tony Blair, primul-ministru britanic, se întîlneşte, la Tripoli, cu Gaddafi. Marea Britanie şi Libia anunţă ulterior că vor încheia un acord reciproc de transfer al deţinuţilor. Singurul deţinut libian din Marea Britanie e, în continuare, Megrahi. Tot în 2007, compania britanică BP şi Libia semnează un acord de prospectare şi exploatare a zăcămintelor de petrol din regiunea Sitra. E vorba de cea mai mare rezervă de ţiţei estimată în Africa. Contractul are o valoare iniţială de 25 de miliarde de dolari. În octombrie 2008, Megrahi anunţă prin avocaţi că suferă de cancer la prostată. În aprilie 2009, tot avocaţii lui Megrahi trimit presei mesaje în care se declară convinşi că Megrahi va cîştiga al doilea apel şi va fi exonerat. În Libia, la Tripoli, încep pregătirile pentru ceremoniile de aniversare a 40 de ani de regim Gaddafi. Proiectul include spectacole fastuoase şi o ilustră listă de invitaţi, de la şefi de guvern la monarhi occidentali, africani, asiatici şi sud-americani.
21 de ani de justiţie şi comerţ (bis)
În celula de închisoare de la Glasgow, Megrahi e vizitat, în mod cu totul excepţional, de ministrul scoţian al justiţiei, Kenny MacAskill. Aşa-numitul proces de „devoluţie“, pus în mişcare de guvernul britanic începînd cu 1999, dă puteri sporite executivului scoţian. Statutul juridic al lui Megrahi devine, tehnic, o competenţă exclusivă a ministrului scoţian al justiţiei. După cîteva săptămîni, Megrahi, care nu încetase să îşi susţină nevinovăţia în ultimii 8 ani, renunţă la apel. Surse de presă şi judiciare sugerează că examenele medicale au stabilit că Megrahi e bolnav incurabil şi mai are de trăit cîteva luni. Pe 20 august, ministrul scoţian al justiţiei, organizează o conferinţă de presă şi citeşte energic un document amplu şi amănunţit în care anunţă că: respinge transferul lui Megrahi în baza acordului britano-libian existent, dar aprobă eliberarea şi repatrierea lui Megrahi din motive umanitare, în baza legislaţiei scoţiene care dă dreptul la eliberare din „compasiune“. Megrahi va fi eliberat pentru ca „să poată muri acasă“ – declară MacAskill, care precizează că Megrahi mai are de trăit „în jur de 3 luni“. A doua zi, Megrahi, îmbrăcat într-un trening alb, cu aparenţa unui om istovit sau bolnav, e îmbarcat într-un avion special, pus la dispoziţie de Gaddafi, şi transportat de la Glasgow la Tripoli. La sosire, Megrahi, îmbrăcat într un costum elegant şi într-o stare fizică vădit mai bună, e întîmpinat de mii de persoane, într-o manifestaţie triumfală, organizată de regimul libian. După încă 24 de ore, Megrahi e primit de Gaddafi cu onoruri. Megrahi îi sărută mîna lui Gaddafi, care vorbeşte recunoscător despre „bunii săi prieteni“ scoţieni, după care laudă sprijinul oferit de primul-ministru britanic Brown, de regina Elisabeta şi de fiul reginei, ducele de York (de patru ori vizitator al Libiei în ultimii cîţiva ani). Presa britanică revine la informaţiile anterioare despre o în¬tîlnire, în insula Corfu, între ministrul Peter Mandelson, numărul doi în guvernul britanic, şi Salif al Islam, fiul lui Gaddafi. Primirea lui Megrahi stîrneşte oroare în Marea Britanie (o scrisoare trimisă de Gordon Brown lui Gaddafi cerea evitarea manifestaţiilor publice la Tripoli) şi mai ales în Statele Unite (care interveniseră pe lîngă guvernul scoţian, prin secretarul de stat Hillary Clinton şi mai mulţi senatori, pentru a împiedica eliberarea lui Megrahi). Umilinţa e sporită de declaraţiile lui Salif Gaddafi, care declară, într-un interviu acordat televiziunii libiene, că eliberarea lui Megrahi are la bază negocieri economice şi comerciale cu Marea Britanie. Evident, nimeni nu trebuie să ia în serios pompierismul retoric al micului Gaddafi. Problema e că declaraţiile lui Salif au fost confirmate în aceeaşi zi de Lord Trefgarne, preşedintele Camerei de comerţ britano-libiene, care a remarcat că eliberarea lui Megrahi va aduce „beneficii“ firmelor britanice cu interese de afaceri în Libia.
Rezumatul elveţian
Un episod oarecum neglijat revine brusc în actualitate. Pe 20 august, preşedintele Confederaţiei elveţiene, Hans-Rudolf Merz, sosise la Tripoli, cu o misiune precisă şi neobişnuită. Preşedintele elveţian a prezentat explicit scuze statului libian pentru că Elveţia a îndrăznit să aplice legi elveţiene pe teritoriu elveţian. În iulie 2008, Hannibal, un alt fiu al lui Gaddafi, şi Aline, logodnica lui, au fost surprinşi bătîndu-şi servitorii, într un hotel de lux din Geneva. Poliţia elveţiană i-a arestat şi reţinut pentru 48 de ore. De la Tripoli, Gaddafi senior a decis retragerea imediată a 4 miliarde de dolari din conturi la bănci elveţiene. Exporturile de petrol libian în Elveţia au fost sistate. Doi cetăţeni elveţieni aflaţi în Libia au fost împiedicaţi să părăsească ţara şi au devenit, practic, ostatici. După un an de intervenţii şi negocieri discrete, preşedintele elveţian s-a prezentat la Tripoli pentru o şedinţă de umilinţă publică. Gaddafi a acceptat, graţios, penitenţa elveţiană, iar Elveţia a reuşit, in extremis, să îşi salveze interesele. E episodul elveţian un rezumat al afacerii Megrahi? Schema e asemănătoare: Gaddafi mizează pe cartea „petrol şi gaze“, Occidentul pune în balanţă valorile şi interesele, după care conchide „pragmatic“, în termenii „politicii reale“, că valorile îşi au rostul lor (sau poate nu), dar interesele primează. Filozofia Lordului Palmerston, legendarul ministru de externe şi prim-ministru al reginei Victoria, stă în picioare (deşi, moralmente vorbind, poziţia nu e exact verticală): „Nu avem nici aliaţi eterni, nici duşmani permanenţi. Doar interesele noastre sînt permanente şi eterne“. La fel de notabilă rămîne şi o anecdotă geostrategică de dată recentă, foarte populară printre arabii din zona Golfului: „Cel mai bine e să fii duşmanul englezilor. Pentru că, dacă le eşti duşman, te cumpără. Dacă le eşti aliat, te vînd“.
Dumnezeu îşi ia jumătate
de normă în Scoţia
Eliberarea lui Megrahi, condamnat pentru participare la cel mai sîngeros act terorist săvîrşit pe teritoriu britanic, a fost prezentată de autorităţile scoţiene ca un act (legal) de clemenţă. Argumentul e cît se poate de vulnerabil. Chiar dacă e stipulată în legislaţiile naţionale (în Scoţia da, spre deosebire de Statele Unite), clemenţa nu poate fi un considerent juridic automat. Există clemenţă, dar înaintea ei există culpe „de linie“ şi culpe de gravitate excepţională. Ministrul scoţian al justiţiei a pretins că nu poate nota diferenţa. Mai mult, MacAskill a recurs la un sofism teologico-legal uluitor. Megrahi, a comentat ministrul scoţian al justiţiei, e liber să plece acasă, dar asta numai pentru că a fost condamnat de o instanţă care nu admite recursuri şi nu poate fi contestată de fiinţa umană. Cu alte cuvinte, a insinuat ministrul, Megrahi e pe moarte şi e, deci, în mîinile lui Dumnezeu. Cu acest poem juridic fără rimă, ministrul scoţian al justiţiei a intrat într-o zonă care descalifică intelectual şi profesional orice magistrat. Mai întîi, pentru că nici un domeniu şi nici o decizie a dreptului nu poate fi cedată justiţiei divine, cu excepţia situaţiei în care ministrul MacAskill proiectează o Scoţie sincronizată cu Iranul şi un sistem juridic de tip islamic. În al doilea rînd, Megrahi însuşi a rezolvat problema raporturilor cu Instanţa Divină, atunci cînd a decis că poate fi Dumnezeu pentru fiecare din cei 270 de oameni pe care i-a sortit morţii. Dar, chiar dacă argumentul „compasiunii“ ar fi de necontestat, eliberarea lui Megrahi nu devine un act moral, ci rămîne o eroare catastrofală. Terorismul şi crima în masă nu pot fi asimilate infracţiunilor penale. Esenţa crimei în masă şi sensul anume al ororii de la Lockerbie e încercarea de a suprima definiţia minimă a umanităţii. Proiectul crimei în masă e sistematizarea şi instaurarea universală a dezumanizării. Din acest punct de vedere, crima lui Megrahi nu îi priveşte doar pe cei 270 ucişi la Lockerbie, ci vizează societăţi (inclusiv societatea scoţiană) şi, în cele din urmă, însăşi ordinea umană (cel puţin în varianta ei occidentală). Megrahi nu e un infractor, ci un inchizitor înarmat care are o socoteală cu mersul lumii şi îi rezervă un viitor foarte precis: nefiinţa. Persoana lui Megrahi are dreptul la „compasiune“, numai că persoana lui Megrahi nu mai e un agent de conştiinţă autonomă, ci un posedat. Confuzia între aparenţa personală de modestie calmă a lui Megrahi şi actele condamnatului pentru crimă în masă duce direct la diminuarea, la autoînjosirea celor ce permit şi folosesc această suprapunere. Iată de ce pragmatismul şi politica „reală“ nu pot explica nimic.
Compasiunea vine fără apel
În aparenţă, interesele britanice pe linie libiană au o legitimitate excepţională. Libia deţine cele mai mari zăcăminte de petrol ale Africii, în condiţiile în care doar un sfert din cîmpurile petrolifere potenţiale libiene au fost prospectate. În acelaşi timp, necesarul energetic britanic şi, în genere, european a devenit o temă urgentă politic şi vulnerabilă strategic. Rusia, marele furnizor tradiţional, a dovedit fără reţineri că joacă şi va juca tema energiei pentru a impune schimbări politice în Europa. Libia, subdezvoltată şi săracă după 40 de ani de regim dictatorial, cere mult mai puţin: pompă diplomatică pentru Gaddafi, protecţie pentru escapadele clanului conducător şi, de pildă, eliberarea singurului condamnat pentru crima de la Lockerbie. Economic, şi numai strict economic, propunerea e tentantă şi raţională. Interesele britanice şi, mai larg, occidentale par să aibă, de fapt, dreptate. Eliberarea unui muribund e, desigur, justificată, dacă poate aduce, la schimb, eliberarea energetică sau măcar păsuirea consumatorului occidental. Pînă şi semnătura autorităţilor „independente“ scoţiene pe actul de eliberare al lui Megrahi pare să aibă justificări: un popor care revine la o tradiţie de autonomie istorică poate sau chiar trebuie să speculeze ocaziile favorabile, oricît sau mai ales dacă ele irită marile puteri ale zilei (o excelentă analiză a provincialismului naţionalist scoţian e de găsit, sub semnătura lui Tom Gallagher, la http://www.hurryupharry.org/2009/08/23/scotland-and-the-repudiation-of-america/). Cocteilul de pragmatism cinic britanic şi aroganţă naţional-provincială scoţiană a adus cîştiguri practic neaşteptate ambelor părţi. Numai că preţul acestei colaborări mai degrabă instinctive nu se măsoară în barili de petrol. Decizia de eliberare a lui Megrahi a fost luată după ce condamnatul a fost, evident, convins să abandoneze dreptul la apel în justiţie. Prin urmare, ipoteza justiţiei umanitare cade şi, de pe locul ei, surîde strîmb un sistem juridic slab şi inconsecvent. Preţul e, în acest caz, avarierea serioasă a propriului sistem de valori juridice şi, mai departe, programarea derutei etice viitoare în societatea vegheată de o astfel de justiţie. Dar bilanţul e incomparabil mai grav. Eliberarea lui Megrahi abandonează, practic, destinul şi calitatea umană a 270 de oameni nevinovaţi. Odată cu ei, societăţile occidentale devin negociabile. Mesajul care pleacă spre duşmanul de moarte al normelor occidentale e cum nu se poate mai clar: sîntem slabi şi nu vom răspunde niciodată cum se cuvine. Adevărat, pusă în faţa deciziei scoţiene, administraţia Obama a protestat foarte sonor. Directorul FBI, Robert Mueller, a remis chiar ministrului scoţian al justiţiei o scrisoare de o virulenţă fenomenală. Însă noua administraţie nu a făcut nimic efectiv pentru a bloca eliberarea lui Megrahi şi nici n-a sugerat că va continua, pe alte căi juridice, căutarea vinovaţilor (cu siguranţă mai mulţi şi mai importanţi decît Megrahi). Şi mai interesant, turmele de protestatari care au sancţionat acţiunile directe ale administraţiei Bush au dispărut fără urmă. Probabil în concediu, probabil în Cuba. Faimosul slogan „No blood for oil!“ a fost uitat. Într-adevăr, militanţii pacifişti americani sînt acum de acord cu varianta petrol contra sînge de Lockerbie. Morala ultimilor 10 ani de militantism „civil“ american spune că orice război sau atrocitate sînt rezonabile dacă la Casa Albă se află un preşedinte democrat şi inadmisibile dacă preşedintele e republican.
Radar gol
În mod cît se poate de concret, istoric şi juridic, oroarea de la Lockerbie se încheie aici şi acum. Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat. Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.
In aceeasi sectiune
Cît de populară e civilizaţia?
O dramă întunecată, grăbită de tehnologia modernă care aşază 270 de oameni ţintă, în cer, şi îi ucide cu un detonator preprogramat se încheiase cu un singur şi mare adevăr: cineva a ucis cu intenţia, organizarea desăvîrşită şi satisfacţia pe care numai crima în masă le presupune. Acest fapt rece, de o cumplită lipsă de sens, a fost, de la bun început, singurul lucru pe care umanitatea l-a primit spre cunoaştere în seara zilei de 21 decembrie 1988. Nu pare mult, nu pare greu de ţinut minte sau de înţeles. Desigur, unanimitatea pe care o numim, adesea şi pe drept cuvînt, civilizaţie va reţine acest adevăr simplu şi îl va aşeza într-unul din acele spaţii sacre ale memoriei care nu uită şi nu acceptă răstălmăcirea tragediilor. Căci Lockerbie a trecut două praguri. Mai întîi, limita cruzimii. Prin asta, Lockerbie a făcut joncţiunea cu crimele colective fără sens ale epocii moderne (cum numim, în mod regulat, timpurile pe care le trăim, omagiind, mai degrabă, tehnologia, confortul şi speranţa de viaţă ca valoare statistică). Terorismul apoteotic devenea, cu Lockerbie, succesorul direct al nihilismului inaugurat şi ilustrat de nazism şi comunism. Tocmai din acest motiv, Lockerbie a trecut şi un al doilea prag: limita de toleranţă umană, acea demarcaţie care stabileşte diferenţa între lucrurile admisibile şi lucrurile admisibile doar odată cu deteriorarea gravă a umanităţii. Altfel spus, Lockerbie cerea un singur lucru: justiţie, adică reafirmarea înţelesului primar al umanităţii, printr-un act care sancţionează direct logica întoarsă a crimei. Ce s-a în¬tîmplat mai departe spune cu totul şi cu totul altă poveste. Spune, mai precis, că adevărul elementar al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles, înregistrat sau acceptat de toţi cei ce dau unanimitatea pe care o (mai) numim civilizaţie. Iar asta e, în ciuda aparenţelor şi a argumentelor complexe cu care ne tentează istoria, un semn de cădere şi decădere. Civilizaţia devine nesigură pe propria ei definiţie. Adică mai slabă, vulnerabilă şi, în definitiv, nu prea populară. Dar ce s-a întîmplat mai departe, în următorii 21 de ani?
21 de ani de justiţie şi comerţ
Foarte schematic şi pe scurt (tocmai pentru a nu obosi cititorul cu enormele ramificaţii juridico-politice ale perioadei post-Lockerbie), istoria a curs sau a fost condusă, an de an, spre deznodămîntul care i-a pus capăt în ziua de 20 august 2009. Mai întîi, în noiembrie 1991, după o formidabilă investigaţie criminalistică şi poliţienească, anchetatorii au ajuns la concluzia că asasinatul în masă de la Lockerbie a fost organizat şi comis de Libia. Probele au permis identificarea şi punerea sub acuzare a doi suspecţi: Abdelbaset Ali Mohamed al Megrahi – ofiţer al serviciilor secrete libiene, postat în poziţia de şef al siguranţei la reprezentanţa agenţiei aeriene libiene din Malta – şi Al Amin Khalifa Fhimah, adjunctul lui Megrahi la reprezentanţa din Malta. Din 1992, după refuzul liderului libian Gaddafi de a-i pune pe cei doi la dispoziţia unei instanţe internaţionale de judecată, statul libian e supus sancţiunilor economice şi diplomatice autorizate de ONU. În 1998, Gaddafi dă primele semnale că e dispus să coopereze, în schimbul ridicării regimului de sancţiuni. În 1999, Libia îi predă pe cei doi suspecţi, care sînt judecaţi de o instanţă scoţiană într-un spaţiu neutru, pe teritoriul Olandei. După aproape doi ani, instanţa îl achită pe Fhimah şi îl găseşte vinovat pe Megrahi, care este condamnat la 20 de ani de închisoare. Megrahi e transportat la Glasgow şi internat într-un penitenciar local. Regimul de sancţiuni impus Libiei e suspendat. După un an, Megrahi, care se declară în continuare nevinovat, face apel. Apelul e respins. Regimul Gaddafi continuă avansurile şi anunţă o serie de măsuri unilaterale menite să restabilească relaţii normale cu lumea occidentală. Gaddafi anunţă că Libia abandonează programele de înarmare nucleară şi instruieşte funcţionarii statului libian să intre în negocieri cu guvernele şi reprezentanţii legali ai familiilor celor ucişi la Lockerbie. În 2003, negocierile se soldează cu un acord prin care Libia recunoaşte responsabilitatea asupra crimei de la Lockerbie şi se angajează să plătească aproximativ 10 milioane de dolari pentru fiecare victimă. Saif, cel mai bine plasat fiu al dictatorului libian Gaddafi, participă direct sau indirect la contactele şi negocierile cu persoane sau organizaţii occidentale interesate. Libia rămîne un stat complet şi brutal controlat de Gaddafi şi clanul Gaddafi, dar poziţia occidentului începe să se schimbe, dacă nu public, măcar în relaţiile juridice şi, mai ales, economice. În 2007, Megrahi, care continuă să conteste sentinţa, sprijinit de o echipă numeroasă de avocaţi şi de politicieni scoţieni, obţine dreptul de a înainta al doilea apel. Decizia Comisiei scoţiene de revizuire juridică argumentează că au fost găsite şase elemente de drept care pun în dubiu sentinţa iniţială. Tony Blair, primul-ministru britanic, se întîlneşte, la Tripoli, cu Gaddafi. Marea Britanie şi Libia anunţă ulterior că vor încheia un acord reciproc de transfer al deţinuţilor. Singurul deţinut libian din Marea Britanie e, în continuare, Megrahi. Tot în 2007, compania britanică BP şi Libia semnează un acord de prospectare şi exploatare a zăcămintelor de petrol din regiunea Sitra. E vorba de cea mai mare rezervă de ţiţei estimată în Africa. Contractul are o valoare iniţială de 25 de miliarde de dolari. În octombrie 2008, Megrahi anunţă prin avocaţi că suferă de cancer la prostată. În aprilie 2009, tot avocaţii lui Megrahi trimit presei mesaje în care se declară convinşi că Megrahi va cîştiga al doilea apel şi va fi exonerat. În Libia, la Tripoli, încep pregătirile pentru ceremoniile de aniversare a 40 de ani de regim Gaddafi. Proiectul include spectacole fastuoase şi o ilustră listă de invitaţi, de la şefi de guvern la monarhi occidentali, africani, asiatici şi sud-americani.
21 de ani de justiţie şi comerţ (bis)
În celula de închisoare de la Glasgow, Megrahi e vizitat, în mod cu totul excepţional, de ministrul scoţian al justiţiei, Kenny MacAskill. Aşa-numitul proces de „devoluţie“, pus în mişcare de guvernul britanic începînd cu 1999, dă puteri sporite executivului scoţian. Statutul juridic al lui Megrahi devine, tehnic, o competenţă exclusivă a ministrului scoţian al justiţiei. După cîteva săptămîni, Megrahi, care nu încetase să îşi susţină nevinovăţia în ultimii 8 ani, renunţă la apel. Surse de presă şi judiciare sugerează că examenele medicale au stabilit că Megrahi e bolnav incurabil şi mai are de trăit cîteva luni. Pe 20 august, ministrul scoţian al justiţiei, organizează o conferinţă de presă şi citeşte energic un document amplu şi amănunţit în care anunţă că: respinge transferul lui Megrahi în baza acordului britano-libian existent, dar aprobă eliberarea şi repatrierea lui Megrahi din motive umanitare, în baza legislaţiei scoţiene care dă dreptul la eliberare din „compasiune“. Megrahi va fi eliberat pentru ca „să poată muri acasă“ – declară MacAskill, care precizează că Megrahi mai are de trăit „în jur de 3 luni“. A doua zi, Megrahi, îmbrăcat într-un trening alb, cu aparenţa unui om istovit sau bolnav, e îmbarcat într-un avion special, pus la dispoziţie de Gaddafi, şi transportat de la Glasgow la Tripoli. La sosire, Megrahi, îmbrăcat într un costum elegant şi într-o stare fizică vădit mai bună, e întîmpinat de mii de persoane, într-o manifestaţie triumfală, organizată de regimul libian. După încă 24 de ore, Megrahi e primit de Gaddafi cu onoruri. Megrahi îi sărută mîna lui Gaddafi, care vorbeşte recunoscător despre „bunii săi prieteni“ scoţieni, după care laudă sprijinul oferit de primul-ministru britanic Brown, de regina Elisabeta şi de fiul reginei, ducele de York (de patru ori vizitator al Libiei în ultimii cîţiva ani). Presa britanică revine la informaţiile anterioare despre o în¬tîlnire, în insula Corfu, între ministrul Peter Mandelson, numărul doi în guvernul britanic, şi Salif al Islam, fiul lui Gaddafi. Primirea lui Megrahi stîrneşte oroare în Marea Britanie (o scrisoare trimisă de Gordon Brown lui Gaddafi cerea evitarea manifestaţiilor publice la Tripoli) şi mai ales în Statele Unite (care interveniseră pe lîngă guvernul scoţian, prin secretarul de stat Hillary Clinton şi mai mulţi senatori, pentru a împiedica eliberarea lui Megrahi). Umilinţa e sporită de declaraţiile lui Salif Gaddafi, care declară, într-un interviu acordat televiziunii libiene, că eliberarea lui Megrahi are la bază negocieri economice şi comerciale cu Marea Britanie. Evident, nimeni nu trebuie să ia în serios pompierismul retoric al micului Gaddafi. Problema e că declaraţiile lui Salif au fost confirmate în aceeaşi zi de Lord Trefgarne, preşedintele Camerei de comerţ britano-libiene, care a remarcat că eliberarea lui Megrahi va aduce „beneficii“ firmelor britanice cu interese de afaceri în Libia.
Rezumatul elveţian
Un episod oarecum neglijat revine brusc în actualitate. Pe 20 august, preşedintele Confederaţiei elveţiene, Hans-Rudolf Merz, sosise la Tripoli, cu o misiune precisă şi neobişnuită. Preşedintele elveţian a prezentat explicit scuze statului libian pentru că Elveţia a îndrăznit să aplice legi elveţiene pe teritoriu elveţian. În iulie 2008, Hannibal, un alt fiu al lui Gaddafi, şi Aline, logodnica lui, au fost surprinşi bătîndu-şi servitorii, într un hotel de lux din Geneva. Poliţia elveţiană i-a arestat şi reţinut pentru 48 de ore. De la Tripoli, Gaddafi senior a decis retragerea imediată a 4 miliarde de dolari din conturi la bănci elveţiene. Exporturile de petrol libian în Elveţia au fost sistate. Doi cetăţeni elveţieni aflaţi în Libia au fost împiedicaţi să părăsească ţara şi au devenit, practic, ostatici. După un an de intervenţii şi negocieri discrete, preşedintele elveţian s-a prezentat la Tripoli pentru o şedinţă de umilinţă publică. Gaddafi a acceptat, graţios, penitenţa elveţiană, iar Elveţia a reuşit, in extremis, să îşi salveze interesele. E episodul elveţian un rezumat al afacerii Megrahi? Schema e asemănătoare: Gaddafi mizează pe cartea „petrol şi gaze“, Occidentul pune în balanţă valorile şi interesele, după care conchide „pragmatic“, în termenii „politicii reale“, că valorile îşi au rostul lor (sau poate nu), dar interesele primează. Filozofia Lordului Palmerston, legendarul ministru de externe şi prim-ministru al reginei Victoria, stă în picioare (deşi, moralmente vorbind, poziţia nu e exact verticală): „Nu avem nici aliaţi eterni, nici duşmani permanenţi. Doar interesele noastre sînt permanente şi eterne“. La fel de notabilă rămîne şi o anecdotă geostrategică de dată recentă, foarte populară printre arabii din zona Golfului: „Cel mai bine e să fii duşmanul englezilor. Pentru că, dacă le eşti duşman, te cumpără. Dacă le eşti aliat, te vînd“.
Dumnezeu îşi ia jumătate
de normă în Scoţia
Eliberarea lui Megrahi, condamnat pentru participare la cel mai sîngeros act terorist săvîrşit pe teritoriu britanic, a fost prezentată de autorităţile scoţiene ca un act (legal) de clemenţă. Argumentul e cît se poate de vulnerabil. Chiar dacă e stipulată în legislaţiile naţionale (în Scoţia da, spre deosebire de Statele Unite), clemenţa nu poate fi un considerent juridic automat. Există clemenţă, dar înaintea ei există culpe „de linie“ şi culpe de gravitate excepţională. Ministrul scoţian al justiţiei a pretins că nu poate nota diferenţa. Mai mult, MacAskill a recurs la un sofism teologico-legal uluitor. Megrahi, a comentat ministrul scoţian al justiţiei, e liber să plece acasă, dar asta numai pentru că a fost condamnat de o instanţă care nu admite recursuri şi nu poate fi contestată de fiinţa umană. Cu alte cuvinte, a insinuat ministrul, Megrahi e pe moarte şi e, deci, în mîinile lui Dumnezeu. Cu acest poem juridic fără rimă, ministrul scoţian al justiţiei a intrat într-o zonă care descalifică intelectual şi profesional orice magistrat. Mai întîi, pentru că nici un domeniu şi nici o decizie a dreptului nu poate fi cedată justiţiei divine, cu excepţia situaţiei în care ministrul MacAskill proiectează o Scoţie sincronizată cu Iranul şi un sistem juridic de tip islamic. În al doilea rînd, Megrahi însuşi a rezolvat problema raporturilor cu Instanţa Divină, atunci cînd a decis că poate fi Dumnezeu pentru fiecare din cei 270 de oameni pe care i-a sortit morţii. Dar, chiar dacă argumentul „compasiunii“ ar fi de necontestat, eliberarea lui Megrahi nu devine un act moral, ci rămîne o eroare catastrofală. Terorismul şi crima în masă nu pot fi asimilate infracţiunilor penale. Esenţa crimei în masă şi sensul anume al ororii de la Lockerbie e încercarea de a suprima definiţia minimă a umanităţii. Proiectul crimei în masă e sistematizarea şi instaurarea universală a dezumanizării. Din acest punct de vedere, crima lui Megrahi nu îi priveşte doar pe cei 270 ucişi la Lockerbie, ci vizează societăţi (inclusiv societatea scoţiană) şi, în cele din urmă, însăşi ordinea umană (cel puţin în varianta ei occidentală). Megrahi nu e un infractor, ci un inchizitor înarmat care are o socoteală cu mersul lumii şi îi rezervă un viitor foarte precis: nefiinţa. Persoana lui Megrahi are dreptul la „compasiune“, numai că persoana lui Megrahi nu mai e un agent de conştiinţă autonomă, ci un posedat. Confuzia între aparenţa personală de modestie calmă a lui Megrahi şi actele condamnatului pentru crimă în masă duce direct la diminuarea, la autoînjosirea celor ce permit şi folosesc această suprapunere. Iată de ce pragmatismul şi politica „reală“ nu pot explica nimic.
Compasiunea vine fără apel
În aparenţă, interesele britanice pe linie libiană au o legitimitate excepţională. Libia deţine cele mai mari zăcăminte de petrol ale Africii, în condiţiile în care doar un sfert din cîmpurile petrolifere potenţiale libiene au fost prospectate. În acelaşi timp, necesarul energetic britanic şi, în genere, european a devenit o temă urgentă politic şi vulnerabilă strategic. Rusia, marele furnizor tradiţional, a dovedit fără reţineri că joacă şi va juca tema energiei pentru a impune schimbări politice în Europa. Libia, subdezvoltată şi săracă după 40 de ani de regim dictatorial, cere mult mai puţin: pompă diplomatică pentru Gaddafi, protecţie pentru escapadele clanului conducător şi, de pildă, eliberarea singurului condamnat pentru crima de la Lockerbie. Economic, şi numai strict economic, propunerea e tentantă şi raţională. Interesele britanice şi, mai larg, occidentale par să aibă, de fapt, dreptate. Eliberarea unui muribund e, desigur, justificată, dacă poate aduce, la schimb, eliberarea energetică sau măcar păsuirea consumatorului occidental. Pînă şi semnătura autorităţilor „independente“ scoţiene pe actul de eliberare al lui Megrahi pare să aibă justificări: un popor care revine la o tradiţie de autonomie istorică poate sau chiar trebuie să speculeze ocaziile favorabile, oricît sau mai ales dacă ele irită marile puteri ale zilei (o excelentă analiză a provincialismului naţionalist scoţian e de găsit, sub semnătura lui Tom Gallagher, la http://www.hurryupharry.org/2009/08/23/scotland-and-the-repudiation-of-america/). Cocteilul de pragmatism cinic britanic şi aroganţă naţional-provincială scoţiană a adus cîştiguri practic neaşteptate ambelor părţi. Numai că preţul acestei colaborări mai degrabă instinctive nu se măsoară în barili de petrol. Decizia de eliberare a lui Megrahi a fost luată după ce condamnatul a fost, evident, convins să abandoneze dreptul la apel în justiţie. Prin urmare, ipoteza justiţiei umanitare cade şi, de pe locul ei, surîde strîmb un sistem juridic slab şi inconsecvent. Preţul e, în acest caz, avarierea serioasă a propriului sistem de valori juridice şi, mai departe, programarea derutei etice viitoare în societatea vegheată de o astfel de justiţie. Dar bilanţul e incomparabil mai grav. Eliberarea lui Megrahi abandonează, practic, destinul şi calitatea umană a 270 de oameni nevinovaţi. Odată cu ei, societăţile occidentale devin negociabile. Mesajul care pleacă spre duşmanul de moarte al normelor occidentale e cum nu se poate mai clar: sîntem slabi şi nu vom răspunde niciodată cum se cuvine. Adevărat, pusă în faţa deciziei scoţiene, administraţia Obama a protestat foarte sonor. Directorul FBI, Robert Mueller, a remis chiar ministrului scoţian al justiţiei o scrisoare de o virulenţă fenomenală. Însă noua administraţie nu a făcut nimic efectiv pentru a bloca eliberarea lui Megrahi şi nici n-a sugerat că va continua, pe alte căi juridice, căutarea vinovaţilor (cu siguranţă mai mulţi şi mai importanţi decît Megrahi). Şi mai interesant, turmele de protestatari care au sancţionat acţiunile directe ale administraţiei Bush au dispărut fără urmă. Probabil în concediu, probabil în Cuba. Faimosul slogan „No blood for oil!“ a fost uitat. Într-adevăr, militanţii pacifişti americani sînt acum de acord cu varianta petrol contra sînge de Lockerbie. Morala ultimilor 10 ani de militantism „civil“ american spune că orice război sau atrocitate sînt rezonabile dacă la Casa Albă se află un preşedinte democrat şi inadmisibile dacă preşedintele e republican.
Radar gol
În mod cît se poate de concret, istoric şi juridic, oroarea de la Lockerbie se încheie aici şi acum. Eliberarea lui Megrahi e totuna cu epuizarea consecinţelor judiciare ale cazului Lockerbie. Politica intereselor a cîştigat. Întrebarea e cînd? Acum, odată cu alinierea de obiective şi interese de care se bucură Gaddafi sau mult, mult mai devreme? Poate din prima clipă. Încă din 1991, cînd anchetatorii puneau sub acuzare cuplul transportat ulterior în Olanda, ceva important era greşit, impropriu şi dubios. Cei doi acuzaţi nu puteau fi decît piese complice şi minore. Operaţia Lockerbie a presupus ceva mult mai vast: o putere de organizare excepţională, compatibilă cu resursele unui regim de stat şi posibilă doar cu aprobarea unui şef de stat. Cei doi acuzaţi, livraţi ulterior de regimul Gaddafi, au satisfăcut însă apetitul justiţiar al statelor occidentale. Instanţele şi politicienii au decis să rumege ce şi cît le dădea Gaddafi. Sentinţele la care instanţa a ajuns după aproape doi ani de examinări şi deliberări au fost nu mai puţin contradictorii. Unul din acuzaţi a fost achitat. Decizia e deconcertantă. E greu de crezut că anchetele preliminare au sfîrşit prin a aduce în instanţă un individ complet neutru sau străin de cazul Lockerbie. În plus, sentinţa de condamnare a lui Megrahi, celălalt acuzat, e greu de explicat. Identificat ca şef al reţelei care a plasat bomba la bordul avionului PanAm, Megrahi a fost condamnat la doar 20 de ani de închisoare (apoi 27, ca urmare a unei modificări de legislaţie scoţiană). În 1998, cînd regimul Gaddafi a anunţat că e gata să îi livreze pe cei doi acuzaţi, o condiţie prealabilă puţin cunoscută stabilea că „procesul nu va fi folosit pentru a destabiliza regimul la putere în Libia“. Într-un fel sau altul, condiţia a fost respectată. Puse cap la cap, aceste date spun că replica în justiţie a Occidentului nu a pornit de la datele elementare ale tragediei de la Lockerbie. Cu alte cuvinte, mesajul profund inuman al crimei de la Lockerbie nu a fost înţeles sau nu a fost înregistrat, în ciuda clarităţii sale violente. Sfîrşitul mut al marii crime de la Lockerbie spune că ideea după care interesele o iau înaintea valorilor e generoasă şi greşită. O lume tot mai străină de complicaţii etice şi demnităţi cu adevărat colective nu mai uită şi nu mai încalcă valori fundamentale, pentru că nu mai foloseşte sau nu mai „obişnuieşte“ valori fundamentale. Tragedia antiumană de la Lockerbie nu a fost percepută. Nu a mişcat nimic pe radar şi a devenit o „complicaţie“ rezolvabilă prin negocieri şi acomodare, nu prin restabilirea valorilor prime. Lockerbie anunţă ameninţător indiferenţa laborioasă faţă de propria identitate. Noua noastră slăbiciune are faţa unei arte profitabile care transformă orice criză fundamentală într-o oportunitate pragmatică şi dictează, deja, un declin interior fără antidot. Lockerbie? O complicaţie mai puţin, un contract în plus.
