Istoria nu se casează (1939 - 2009)
Rating:
Voturi: 11
PUŢIN după miezul nopţii, în primele clipe ale zilei de 17 septembrie 2009, primul ministru ceh Jan Fischer a intrat în legătură directă cu sensul istoriei. Cum nimic nu pregăteşte mai bine conştiinţa pentru lecţiile definitive decît situaţiile de inferioritate, la ora conversaţiei din miez de noapte, primul ministru ceh se întîmpla să fie un „interimar“, adică un politician fără gravitaţie, în vreme ce interlocutorul şi pedagogul de la celălalt capăt al liniei telefonice vorbea de la înălţimea titlului de „cel mai puternic om al lumii“. Preşedintele american Barack Obama a trecut peste politeţea minimă şi i a telefonat trecătorului Fischer cu o urgenţă aparent nemotivată. Şi totuşi, Preşedintele Obama avea de comunicat ceva extrem de important. Ceva epocal şi în acelaşi timp mărunt. Ştirea iniţială pe care au reţinut o agenţiile de presă e echivalentul unei iniţiative retrase. Noua administraţie americană a renunţat la „scutul balistic“ proiectat de fosta administraţie americană, mai bine cunoscută, prin serviciile insistente ale unei prese declarat ostile, sub numele de „grupul Bush“ sau „clica neoconservatoare de la Casa Albă“.
În august 2008, numita administraţie clică bandă a semnat acorduri militare cu guvernele ceh şi polonez. Statele Unite urmau să amplaseze un microsistem antibalistic. O numărătoare nu prea istovitoare ar fi putut convinge presa că transplantul, prezentat drept operaţie aptă să dezechilibreze raporturile strategice europene şi globale, se reducea, de fapt, la: un radar de depistare a lansărilor de rachete cu rază lungă de acţiune la Brdy (90 km sud vest de Praga) şi 10 rachete de interceptare la Redzikowo (190 km de frontiera polono-rusă). O mutare limitată şi, în orice caz, sută la sută defensivă. „Scutul balistic“ nu putea ataca nimic şi nu ameninţa nimic.
Curs de ficţiune cu Obama
Funcţia militară strict defensivă a instalaţiilor era evidentă pentru orice observator cu grad militar (şi de bun simţ) minim. Adevărata însemnătate a „scutului“ era, de fapt, morală: centrul şi estul Europei primeau dovada limitată dar palpabilă a garanţiilor strategice americane. Raţiunea imediată a planurilor americane era apariţia nervoasă a Iranului pe scena nucleară şi pericolul potenţial al unui atac balistic cu rachete dotate cu încărcături nucleare „miniaturale“. Ipoteza unui atac iranian poate fi pusă uşor în dubiu. Nu şi capacitatea regimului iranian de a recurge la improvizaţii şi gesturi extreme. Dincolo de „tembelismul“ nuclear posibil pentru un regim care decide că Holocaustul evreiesc e o fabricaţie, descoperă comploturi sinistre şi îşi atîrnă criticii de macarale, amplasarea „scutului“ în centrul neooccidental al Europei avea însă un substrat istoric mai mult decît remarcabil. Acordul americano polono ceh semnala energic deplasarea Europei de Est spre sfera de securitate americană şi desprinderea credibilă de tradiţia de dominaţie şi ameninţare militară rusă. Aproape 65 de ani de ocupaţie directă sau presiune indirectă rusă se apropiau de sfîrşit. Trupele Armatei Roşii tocmai demonstraseră, în Georgia, că strategia şi practica imperială ruseşti erau vii, iar istoria raporturilor ruso est europene rămînea neschimbată, sub presiunea obsesiei kremliniste care continuă să regrete şi să conceapă resentimentar emanciparea Estului european. Istoria se mişca, în sfîrşit, şi, dincolo de oratoria democratică, începea să stabilească o nouă realitate strategică. După un an, telefonul nocturn şi nepoliticos al noului preşedinte american anula premisele acestei mari mutaţii istorico militare şi îi preda primului ministru ceh o lecţie sistematică de cinism ambalat în pragmatism politic. Conţinutul mesajului transmis în miez de noapte aducea, mai întîi la Praga, o ştire şocantă pentru studioşii naivi ai „mersului lumii“: istoria nu se casează. Istoria se repetă. Acest adevăr sordid şi deprimant nu putea scăpa, mai ales polonezilor – celălalt destinatar al deciziei americane –, mai ales în zorii zilei de 17 septembrie 2009. Se împlineau, în definitiv şi în folosul nimănui, exact 70 de ani de la ultima împărţire a Poloniei, statul recomandat periodic de logica europeană a „compromisului realist“ pentru înalta funcţie de cadavru naţional de disecţie. În zorii zilei de 17 septembrie 1939, la ceva mai mult de două săptămîni după invazia germană de la vest, Polonia era practic distrusă de invazia rusă de la est. Nazismul şi comunismul cooperau brutal şi harnic. Pactul Ribbentrop Molotov (o titulatură care botează, strict birocratic, alianţa Hitler Stalin) devenea realitate, singura realitate istorică de facto pe terenul statal şi moral lăsat la dispoziţie de pensionare şi retragerea valorilor morale occidentale. Pactul sovieto nazist făcea legea, dar numai după ce faimoasa politică de „appeasement“ (împăciuitorism) occidental asigurase liniştea, încrederea şi (foarte probabil) dispreţul barbarilor. După 70 de ani de pace, progres şi reeducare, istoria impulsului pasiv generos al Occidentului ca practică a credulităţii şi cedării se dovedea vie şi gata de fapte. Europa de Est primea dreptul de a spera, împotriva propriei înţelepciuni şi experienţe istorice. Mai exact, dreptul de a se adînci în ficţiunile anistorice ale unui politician american adus la putere de sentimentalism progresist şi vădit ignorant în materie de dramă istorică europeană.
Sfîrşitul sfîrşitului istoriei
Una din cele mai vechi şi mai inutile dezbateri filozofice se învîrte – fără şanse de aterizare – deasupra întrebării: se repetă istoria? Evident, această întrebare grăbită poate fi întîmpinată de un răspuns ceva mai răbdător: vom afla la sfîrşit! Pînă atunci, însă, cîteva observaţii sumare ne spun că istoria nu are şi nu a avut vreodată libertatea de a şi desena liber conturul. Întrebarea despre caracterul ciclic al istoriei lucrează cu o abstracţie geometrică de contur şi traiectorie calculabile. Istoria însăşi, sau realitatea istorică „pură“ a deciziilor şi acţiunilor care dau „mersul lumii“, obişnuieşte să se manifeste folosind materiale cu mult mai uniforme şi maleabile. Înainte de a fi o problemă de evoluţie predictibilă, istoria politică şi militară a relaţiilor dintre state ia chipul sumar şi repetabil al condiţiei umane, al limitelor de gîndire şi comportament pe care societăţile le impun prin lideri şi mişcări colective imperative. Furia şi iraţionalitatea, naivitatea extremă şi interesul mereu deschis spre compromis, fuga de confruntare etică şi încrederea în eficienţa brutalităţii cuprind epoci, fixează momente istorice şi „scriu“, în cele din urmă, mult mai citeţ decît determinismele economice. Patologia umană explică patologia istoriei, dar asta nu înseamnă, nici o clipă, că literatura de noptieră pe tema „marilor bolnavi“ care ne conduc are altă valoare în afara sedativului pseudo literar dinaintea somnului. De la Hitler şi Stalin la Mao şi Ceauşescu, „marii bolnavi“ ai istoriei fac mult dar explică puţin. În lipsa suflului colectiv care i a smuls din obscuritate şi i-a proiectat pe scenă, „marii bolnavi“ sînt aberaţii strict individuale. Nimic personal nu poate explica bisul istoric pe care se bazează sinonimia ruşinoasă 17 septembrie 1939 – 17 septembrie 2009. În schimb, acelaşi acces epocal de egoism generos (un mix halucinogen tipic liberal care amestecă suficienţa ignoranţei şi mania binefacerii echitabile) explică, la interval de 70 de ani, aproape tot. Lumea se simte, din nou, suficient de bine pentru a deveni suficient de opacă la esenţa tragică a istoriei. Cincizeci de ani de dominaţie comunistă violentă în estul Europei nu înseamnă nimic pentru o administraţie americană generată de ignoranţa militantă a claselor de mijloc reeducate complet în afara istoriei occidentale. Cincizeci de ani de dominaţie comunistă nu înseamnă nimic pentru mediile de opinie profesionistă occidentale, pentru că nu există şi n au existat vreodată în conştiinţa publică post ’60-istă.
Drama care a adus aproape de anihilare Europa a fost prelucrată în termenii lozincarzi ai „antifascismului“ şi, astfel, redusă la o chestiune închisă şi depăşită. În plus, anticolonialismul, acea disciplină care reuşeşte să ignore senin cel mai lung şi răspîndit colonialism cunoscut (sovietismul şi postsovietismul), a scos complet în afara dezbaterii publice starea de fapt a Europei de Est şi trauma ei istorică în continuare nevindecată. „Sfîrşitul istoriei“ proclamat, cu naivitate suplă şi precară, de F. Fukuyama, în 1989, a desăvîrşit alibiul: Europa de Est nu mai există, pentru că istoria (ca dramă a limitelor şi contradicţiilor umane) s a domolit şi nu mai există. Paradoxul acestei mentalităţi care proclamă (acum, din poziţia de politică de stat americană) alinierea universală la caritate şi bune intenţii e tocmai cruzimea, poate involuntară, dar cu atît mai rece şi mai convinsă: deodată, o masă istorică de naţiuni, suferinţe vechi şi temeri noi se trezeşte deposedată de relief, devalorizată şi retrogradată între relicvele inactive ale istoriei. Ignoranţa ştie să educe indiferenţa.
Casa Albă caută onoarea Kremlinului
Europa de Est e, iar, vulnerabilă. Evident, nu în acelaşi fel. 1939 nu se repetă prin copie, ci se multiplică evolutiv. Premisele sînt însă asemănătoare, măcar în punctul care depinde de neatenţia şi incompetenţa avîntată a consensului academic politic occidental (în primul rînd, obamist). Putem da dreptate, retroactiv şi mult peste previziunile iniţiale, lui Marx („Procesul de disoluţie activ în sînul clasei conducătoare, de fapt, al întregii societăţi, atinge un nivel atît de avansat încît o mică parte a clasei conducătoare se detaşează şi se alătură clasei revoluţionare […] în special o porţiune a ideologilor burgheziei“ – Manifestul Comunist). Mai importantă decît reeditarea istoriei e calitatea cu totul perfidă a acestei capcane care promite, de astă dată, să lase estul Europei într o subordonare pacifică, „soft“, mult mai rezistentă decît impoziţia militară. În definitiv, demisia strategică remisă de Barack Obama guvernelor ceh şi polonez invocă tocmai „normalizarea relaţiilor cu Rusia“. Acelaşi refren sedativ a fost intonat după mai puţin de 24 de ore de cancelarul german Angela Merkel. Nu e clar pe ce se pot baza asemenea argumente după recentele demonstraţii militare ruseşti din Caucaz. Există, e adevărat, două calcule strategice însemnate în spatele acestor luări de poziţie. Amîndouă sînt şubrede. În varianta Obama, calculul presupune o demonstraţie de flexibilitate şi bunăvoinţă americană care ar trebui urmată de o reacţie rusească similară. Relaxarea strategică americană în estul Europei ar urma să percuteze undeva în profunzimile onorabile ale Kremlinului, care va răspunde silind Iranul să abandoneze delirul nuclear. Nu e clar de ce ar fi Kremlinul victima unui atac de generozitate. Singurele semnale descifrabile trimise de Rusia sugerează continuitatea strategică. Mai ales că, la doar cîteva zile după anunţul american, primul ministru Putin a decis, în sfîrşit, să confirme: va candida din nou. Oare cu succes? Întrebarea îi poate frămînta numai pe emoţionalii progresişti americani, care presupun o bătălie electorală aprigă, cu o opoziţie rusă în toată regula.
Europa la mijloc de Sud şi Nord
Argumentul Merkel, cea de a doua formă de „appeasement“ anno 2009, nu e produsul ignoranţei. Germania e, bineînţeles, într o poziţie istorică infinit sensibilă la realitatea ideologică şi politică rusă. Argumentul Merkel e cu totul altceva. El s a născut, treptat, sub bună supraveghere rusească, din condiţionare economică. Germania nu îşi mai poate permite să articuleze opinii şi să facă politică est europeană autonomă. Aşa ceva e, practic, imposibil pentru un stat, practic, recrutat economic de Rusia. În mai bine de 30 de ani de contracte, expansiune şi, apoi, investiţii, Rusia a transformat Germania şi, apoi, cea mai mare parte a Occidentului european într o piaţă dependentă de livrările de energie şi într un interlocutor foarte atent la „nevoile“ ruseşti. Esenţa politicii energetice (în special după apariţia lui Putin) nu e decît prelungirea adagiului leninist după care, silită de nevoi imediate sau atrasă de profit, „burghezia“ va coopera, sacrificînd orice alte valori sau principii generale. Teoria leninistă, reanimată de Putin după deschiderea remarcabilă şi detestată a segmentului Elţîn, e, prin pariul cinic pe instincte primare, un mod de a citi istoria dincolo de teorie şi foarte foarte aproape de condiţionarea imediată a limitelor umane. Însă asta nu scuză lipsa de voinţă şi viziune a pieţei victimă.
Dependenţa europeană de energia rusească nu a provocat o ripostă politică unitară şi constructivă în Europa. În ciuda agravării constante a acestei poziţii subalterne, Europa Unită nu poate şi lasă, chiar, impresia că nu îşi doreşte în mod serios o Politică Energetică Europeană Comună. Unul după altul, marile consorţii energetice naţionale sînt „capturate“ şi integrate în acorduri separate cu Gazprom, compania stat care face, la suprafaţă, comerţ cu gaze, dar funcţionează efectiv ca departament al ministerului de externe rus. Defecţiunile succesive ale companiilor occidentale au compromis, în mare parte, premisele unei politici energetice europene coerente, uneori cu binecuvîntarea sau cu încurajarea expresă a guvernelor naţionale. Treptat, proiectul Nabucco, soluţia practică menită să pună capăt eurodependenţei de furnizorul rus, se transformă într un acord convenit şi semnat spre amînare perpetuă. Statele membre UE devin, alături de Rusia, coautoare ale propriei dependenţe şi dezvoltă, din ce în ce mai abil, o politică externă în trena acestei dependenţe. Ultimele săptămîni au adus negocieri şi un foarte probabil acord de participare la proiectul South Stream al principalei companii energetice franceze, EDF. South Stream e, bineînţeles, parte a contraproiectului cu care Rusia încearcă să blocheze şansele variantei Nabucco. Cealaltă parte a contraproiectului rus e North Stream. Nu mai e, deja, surprinzător că a doua mare companie energetică franceză cochetează intens cu participarea la dezvoltarea North Stream.
Cîte divizii are Gazprom?
Dacă există o politică energetică minuţioasă şi coerentă la nivel european, ea are un singur defect: nu e a Europei. E a Rusiei. Primul ministru Vladimir Putin a salutat negocierile EDF Gazprom cu o declaraţie plină de sens. Putin a remarcat progresul posibil în „integrarea energetică majoră“. Ce nu e limpede e cine integrează pe cine. Deocamdată, în absenţa unor iniţiative coordonate la nivel UE şi în prezenţa aproape disperată a avertismentelor lansate izolat de o mînă de politicieni vest şi est europeni, integrarea sugerată de Putin are o singură direcţie şi ameninţă să devină, curînd, aliniere politică. Estul Europei va simţi primul această transformare, pentru că e, fără îndoială, principala miză a jocului rusesc. Companiile franceze, italiene, germane şi britanice (acestea din urmă atunci cînd nu sînt prinse în partide de celebrare a partenerului libian) pot reveni asupra contractelor, sub presiunea politică a guvernelor naţionale. Însă acest scenariu deloc presant nu mai e suficient. Ofensiva rusă e multiplă şi a penetrat ţesutul economici occidental şi la alte niveluri. O suită spectaculoasă de achiziţii de acţiuni şi preluări manageriale au pus o serie de „companii“ ruseşti în poziţie de control asupra cîtorva sectoare şi instalaţii energetice cheie. Compania maghiară MOL a fost preluată, dinăuntru, de o misterioasă, energică şi înzestrată companie rusă, care a devenit astfel acţionar determinant al unuia din actorii care s au înrolat în proiectul Nabucco. Guvernul maghiar a solicitat companiei SurgutNeftGaz să şi declare structura de proprietate. Fără succes. O altă manevră de penetrare şi preluare a adus tutela rusă asupra terminalului de gaze austriac de la Baumgarten, punct final pentru Nabucco şi pentru South Stream. Încă o dată, 2009 nu e repetiţia lui 1939. Însă diferenţa de mentalitate politică între aceste două repere distincte e, în orice caz, mai mică de 70 de ani. Mai important, scadenţa strategică a „appeasement“ ului, fie în varianta ’39, fie în varianta ’09, e tot Europa de Est. În cele din urmă, strategia rusă a epocii Putin se închide, atît militar cît şi economic, asupra Europei de Est. Nu există o deosebire de fond între culoarul de avans politico militar şi strategia economică rusă faţă de Europa. Amîndouă slăbesc sau au slăbit deja coeziunea Est Vest. Dezangajarea militară semnalată de administraţia Obama aduce Europa de Est aproape de nesiguranţa (deocamdată) morală a perioadei pre NATO. Concomitent, maşinaţiile eficiente ale politicii externe energetice ruseşti împing nucleul vest european spre o atitudine concesivă (deocamdată) în zonele de vecinătate imediată cu spaţiul fost sovietic.
În aceste condiţii, sub presiunea conjugată a dezertărilor occidentale strategice şi economice, soluţiile sînt tot mai greu de imaginat la nivel paneuropean. Statele estice sînt aproape silite să caute rezolvări locale sau să lanseze iniţiative separate. Speranţa într un răspuns european comun e aproape încheiată, iar lovitura americană din noaptea de 16 spre 17 septembrie 2009 a deschis perspectiva unui impas mult mai vast. Figurile est europene de proamericani angajaţi păreau o reminiscenţă rudimentară a Războiului Rece. Klaus, Landsberghis, Walesa, Topolanek şi Băsescu par acum mai degrabă spirite politice clarvăzătoare. În 2006, în timpul unei intervenţii, între timp uitată, la Universitatea americană Jamestown, preşedintele Băsescu vorbea, printre primii, în termeni fără echivoc despre obiectivele şi mijloacele strategiei generale ruseşti în Europa. Preşedintele Băsescu socotea Gazpromul o forţă mai eficientă decît Armata Roşie. Între timp, această comparaţie dramatică şi aparent forţată a devenit un loc comun. Gazprom a încetat, pînă şi pentru cei mai naivi dintre europeni, să mai fie o companie, fie şi o companie monopolistă gigant. Deschis sau discret, toată lumea politică europeană ştie acum că Gazprom e o putere aflată la dispoziţia unei supraputeri care îşi promovează obiectivele prin economie şi se sprijină pe buna tradiţie a „appeasement“-ului occidental. E foarte posibil ca Europa să fi pierdut definitiv capacitatea de a articula o ripostă comună. Dezechilibrul dintre poziţionările nesfârşite şi inconcludente ale ansamblului european şi decizia monolitică a aparatului politico economic rus e uriaş. Uniunea Europeană schiţează, dar nu finalizează. Am avut deja ocazia să constat direct arta alambicată a ezitărilor în sesiunile Parlamentului European şi, mai ales, în luările de poziţie ale reprezentanţilor Comisiei Europene prezenţi în parlament pentru audieri. Mantra „bunelor relaţii cu Rusia“ se amplifică pe măsură ce conglomeratul rus infiltrează sistemul energo economic european folosind mecanismele pieţei şi principiile dreptului comercial. Sfîrşitul comediei politico energetice ruso europene pare predictibil.
Mai avem, încă, de ales
Cu toate astea, ultima carte n-a fost jucată. Pentru că, dincolo de ce ştiu sau pot să facă protagoniştii, istoria are propriile calcule. Adică se repetă şi altfel decît îşi închipuie cei ce mizează pe mecanicismul ei primitiv. Asta înseamnă că istoria se repetă şi atunci cînd are umor (de obicei sinistru). În cazul ascensiunii paracapitaliste a Rusiei, surpriza va veni, aproape sigur, din implozia demografică şi din paralizia intelectuală de tip sovietic. Imobilitatea formidabilă a sovietismului a supravieţuit şi a împiedicat relansarea tehnologică a economiei. Deficitul uman, educaţional şi tehnic rusesc va fi întotdeauna mai mare decît suma veniturilor provenite din exportul de materii prime şi irosite de o oligarhie încremenită în lux şi neştiinţă. Procesul de macerare socială a Rusiei – spun proiecţiile – va mai dura 20–30 de ani şi s ar putea solda cu mari tulburări pe tot flancul estic al Europei. Însă, în acel moment, strategia rusă se va surpa şi va aduce o nouă epocă de regres. România însăşi nu e departe de acest scenariu – din care va reţine doar dezagregarea valorică, nu şi importanţa istorică. Ne mai rămîne, totuşi, ceva la îndemînă. Realegerea preşedintelui Băsescu ar fi un gest net de autoapărare colectivă. În lipsa acestei forme minime de protecţie, degradarea avansată a valorilor ar fi amplificată de infiltrarea mult înlesnită a intereselor şi strategiei ruseşti. Mai avem, încă, de ales.
In aceeasi sectiune
Curs de ficţiune cu Obama
Funcţia militară strict defensivă a instalaţiilor era evidentă pentru orice observator cu grad militar (şi de bun simţ) minim. Adevărata însemnătate a „scutului“ era, de fapt, morală: centrul şi estul Europei primeau dovada limitată dar palpabilă a garanţiilor strategice americane. Raţiunea imediată a planurilor americane era apariţia nervoasă a Iranului pe scena nucleară şi pericolul potenţial al unui atac balistic cu rachete dotate cu încărcături nucleare „miniaturale“. Ipoteza unui atac iranian poate fi pusă uşor în dubiu. Nu şi capacitatea regimului iranian de a recurge la improvizaţii şi gesturi extreme. Dincolo de „tembelismul“ nuclear posibil pentru un regim care decide că Holocaustul evreiesc e o fabricaţie, descoperă comploturi sinistre şi îşi atîrnă criticii de macarale, amplasarea „scutului“ în centrul neooccidental al Europei avea însă un substrat istoric mai mult decît remarcabil. Acordul americano polono ceh semnala energic deplasarea Europei de Est spre sfera de securitate americană şi desprinderea credibilă de tradiţia de dominaţie şi ameninţare militară rusă. Aproape 65 de ani de ocupaţie directă sau presiune indirectă rusă se apropiau de sfîrşit. Trupele Armatei Roşii tocmai demonstraseră, în Georgia, că strategia şi practica imperială ruseşti erau vii, iar istoria raporturilor ruso est europene rămînea neschimbată, sub presiunea obsesiei kremliniste care continuă să regrete şi să conceapă resentimentar emanciparea Estului european. Istoria se mişca, în sfîrşit, şi, dincolo de oratoria democratică, începea să stabilească o nouă realitate strategică. După un an, telefonul nocturn şi nepoliticos al noului preşedinte american anula premisele acestei mari mutaţii istorico militare şi îi preda primului ministru ceh o lecţie sistematică de cinism ambalat în pragmatism politic. Conţinutul mesajului transmis în miez de noapte aducea, mai întîi la Praga, o ştire şocantă pentru studioşii naivi ai „mersului lumii“: istoria nu se casează. Istoria se repetă. Acest adevăr sordid şi deprimant nu putea scăpa, mai ales polonezilor – celălalt destinatar al deciziei americane –, mai ales în zorii zilei de 17 septembrie 2009. Se împlineau, în definitiv şi în folosul nimănui, exact 70 de ani de la ultima împărţire a Poloniei, statul recomandat periodic de logica europeană a „compromisului realist“ pentru înalta funcţie de cadavru naţional de disecţie. În zorii zilei de 17 septembrie 1939, la ceva mai mult de două săptămîni după invazia germană de la vest, Polonia era practic distrusă de invazia rusă de la est. Nazismul şi comunismul cooperau brutal şi harnic. Pactul Ribbentrop Molotov (o titulatură care botează, strict birocratic, alianţa Hitler Stalin) devenea realitate, singura realitate istorică de facto pe terenul statal şi moral lăsat la dispoziţie de pensionare şi retragerea valorilor morale occidentale. Pactul sovieto nazist făcea legea, dar numai după ce faimoasa politică de „appeasement“ (împăciuitorism) occidental asigurase liniştea, încrederea şi (foarte probabil) dispreţul barbarilor. După 70 de ani de pace, progres şi reeducare, istoria impulsului pasiv generos al Occidentului ca practică a credulităţii şi cedării se dovedea vie şi gata de fapte. Europa de Est primea dreptul de a spera, împotriva propriei înţelepciuni şi experienţe istorice. Mai exact, dreptul de a se adînci în ficţiunile anistorice ale unui politician american adus la putere de sentimentalism progresist şi vădit ignorant în materie de dramă istorică europeană.
Sfîrşitul sfîrşitului istoriei
Una din cele mai vechi şi mai inutile dezbateri filozofice se învîrte – fără şanse de aterizare – deasupra întrebării: se repetă istoria? Evident, această întrebare grăbită poate fi întîmpinată de un răspuns ceva mai răbdător: vom afla la sfîrşit! Pînă atunci, însă, cîteva observaţii sumare ne spun că istoria nu are şi nu a avut vreodată libertatea de a şi desena liber conturul. Întrebarea despre caracterul ciclic al istoriei lucrează cu o abstracţie geometrică de contur şi traiectorie calculabile. Istoria însăşi, sau realitatea istorică „pură“ a deciziilor şi acţiunilor care dau „mersul lumii“, obişnuieşte să se manifeste folosind materiale cu mult mai uniforme şi maleabile. Înainte de a fi o problemă de evoluţie predictibilă, istoria politică şi militară a relaţiilor dintre state ia chipul sumar şi repetabil al condiţiei umane, al limitelor de gîndire şi comportament pe care societăţile le impun prin lideri şi mişcări colective imperative. Furia şi iraţionalitatea, naivitatea extremă şi interesul mereu deschis spre compromis, fuga de confruntare etică şi încrederea în eficienţa brutalităţii cuprind epoci, fixează momente istorice şi „scriu“, în cele din urmă, mult mai citeţ decît determinismele economice. Patologia umană explică patologia istoriei, dar asta nu înseamnă, nici o clipă, că literatura de noptieră pe tema „marilor bolnavi“ care ne conduc are altă valoare în afara sedativului pseudo literar dinaintea somnului. De la Hitler şi Stalin la Mao şi Ceauşescu, „marii bolnavi“ ai istoriei fac mult dar explică puţin. În lipsa suflului colectiv care i a smuls din obscuritate şi i-a proiectat pe scenă, „marii bolnavi“ sînt aberaţii strict individuale. Nimic personal nu poate explica bisul istoric pe care se bazează sinonimia ruşinoasă 17 septembrie 1939 – 17 septembrie 2009. În schimb, acelaşi acces epocal de egoism generos (un mix halucinogen tipic liberal care amestecă suficienţa ignoranţei şi mania binefacerii echitabile) explică, la interval de 70 de ani, aproape tot. Lumea se simte, din nou, suficient de bine pentru a deveni suficient de opacă la esenţa tragică a istoriei. Cincizeci de ani de dominaţie comunistă violentă în estul Europei nu înseamnă nimic pentru o administraţie americană generată de ignoranţa militantă a claselor de mijloc reeducate complet în afara istoriei occidentale. Cincizeci de ani de dominaţie comunistă nu înseamnă nimic pentru mediile de opinie profesionistă occidentale, pentru că nu există şi n au existat vreodată în conştiinţa publică post ’60-istă.
Drama care a adus aproape de anihilare Europa a fost prelucrată în termenii lozincarzi ai „antifascismului“ şi, astfel, redusă la o chestiune închisă şi depăşită. În plus, anticolonialismul, acea disciplină care reuşeşte să ignore senin cel mai lung şi răspîndit colonialism cunoscut (sovietismul şi postsovietismul), a scos complet în afara dezbaterii publice starea de fapt a Europei de Est şi trauma ei istorică în continuare nevindecată. „Sfîrşitul istoriei“ proclamat, cu naivitate suplă şi precară, de F. Fukuyama, în 1989, a desăvîrşit alibiul: Europa de Est nu mai există, pentru că istoria (ca dramă a limitelor şi contradicţiilor umane) s a domolit şi nu mai există. Paradoxul acestei mentalităţi care proclamă (acum, din poziţia de politică de stat americană) alinierea universală la caritate şi bune intenţii e tocmai cruzimea, poate involuntară, dar cu atît mai rece şi mai convinsă: deodată, o masă istorică de naţiuni, suferinţe vechi şi temeri noi se trezeşte deposedată de relief, devalorizată şi retrogradată între relicvele inactive ale istoriei. Ignoranţa ştie să educe indiferenţa.
Casa Albă caută onoarea Kremlinului
Europa de Est e, iar, vulnerabilă. Evident, nu în acelaşi fel. 1939 nu se repetă prin copie, ci se multiplică evolutiv. Premisele sînt însă asemănătoare, măcar în punctul care depinde de neatenţia şi incompetenţa avîntată a consensului academic politic occidental (în primul rînd, obamist). Putem da dreptate, retroactiv şi mult peste previziunile iniţiale, lui Marx („Procesul de disoluţie activ în sînul clasei conducătoare, de fapt, al întregii societăţi, atinge un nivel atît de avansat încît o mică parte a clasei conducătoare se detaşează şi se alătură clasei revoluţionare […] în special o porţiune a ideologilor burgheziei“ – Manifestul Comunist). Mai importantă decît reeditarea istoriei e calitatea cu totul perfidă a acestei capcane care promite, de astă dată, să lase estul Europei într o subordonare pacifică, „soft“, mult mai rezistentă decît impoziţia militară. În definitiv, demisia strategică remisă de Barack Obama guvernelor ceh şi polonez invocă tocmai „normalizarea relaţiilor cu Rusia“. Acelaşi refren sedativ a fost intonat după mai puţin de 24 de ore de cancelarul german Angela Merkel. Nu e clar pe ce se pot baza asemenea argumente după recentele demonstraţii militare ruseşti din Caucaz. Există, e adevărat, două calcule strategice însemnate în spatele acestor luări de poziţie. Amîndouă sînt şubrede. În varianta Obama, calculul presupune o demonstraţie de flexibilitate şi bunăvoinţă americană care ar trebui urmată de o reacţie rusească similară. Relaxarea strategică americană în estul Europei ar urma să percuteze undeva în profunzimile onorabile ale Kremlinului, care va răspunde silind Iranul să abandoneze delirul nuclear. Nu e clar de ce ar fi Kremlinul victima unui atac de generozitate. Singurele semnale descifrabile trimise de Rusia sugerează continuitatea strategică. Mai ales că, la doar cîteva zile după anunţul american, primul ministru Putin a decis, în sfîrşit, să confirme: va candida din nou. Oare cu succes? Întrebarea îi poate frămînta numai pe emoţionalii progresişti americani, care presupun o bătălie electorală aprigă, cu o opoziţie rusă în toată regula.
Europa la mijloc de Sud şi Nord
Argumentul Merkel, cea de a doua formă de „appeasement“ anno 2009, nu e produsul ignoranţei. Germania e, bineînţeles, într o poziţie istorică infinit sensibilă la realitatea ideologică şi politică rusă. Argumentul Merkel e cu totul altceva. El s a născut, treptat, sub bună supraveghere rusească, din condiţionare economică. Germania nu îşi mai poate permite să articuleze opinii şi să facă politică est europeană autonomă. Aşa ceva e, practic, imposibil pentru un stat, practic, recrutat economic de Rusia. În mai bine de 30 de ani de contracte, expansiune şi, apoi, investiţii, Rusia a transformat Germania şi, apoi, cea mai mare parte a Occidentului european într o piaţă dependentă de livrările de energie şi într un interlocutor foarte atent la „nevoile“ ruseşti. Esenţa politicii energetice (în special după apariţia lui Putin) nu e decît prelungirea adagiului leninist după care, silită de nevoi imediate sau atrasă de profit, „burghezia“ va coopera, sacrificînd orice alte valori sau principii generale. Teoria leninistă, reanimată de Putin după deschiderea remarcabilă şi detestată a segmentului Elţîn, e, prin pariul cinic pe instincte primare, un mod de a citi istoria dincolo de teorie şi foarte foarte aproape de condiţionarea imediată a limitelor umane. Însă asta nu scuză lipsa de voinţă şi viziune a pieţei victimă.
Dependenţa europeană de energia rusească nu a provocat o ripostă politică unitară şi constructivă în Europa. În ciuda agravării constante a acestei poziţii subalterne, Europa Unită nu poate şi lasă, chiar, impresia că nu îşi doreşte în mod serios o Politică Energetică Europeană Comună. Unul după altul, marile consorţii energetice naţionale sînt „capturate“ şi integrate în acorduri separate cu Gazprom, compania stat care face, la suprafaţă, comerţ cu gaze, dar funcţionează efectiv ca departament al ministerului de externe rus. Defecţiunile succesive ale companiilor occidentale au compromis, în mare parte, premisele unei politici energetice europene coerente, uneori cu binecuvîntarea sau cu încurajarea expresă a guvernelor naţionale. Treptat, proiectul Nabucco, soluţia practică menită să pună capăt eurodependenţei de furnizorul rus, se transformă într un acord convenit şi semnat spre amînare perpetuă. Statele membre UE devin, alături de Rusia, coautoare ale propriei dependenţe şi dezvoltă, din ce în ce mai abil, o politică externă în trena acestei dependenţe. Ultimele săptămîni au adus negocieri şi un foarte probabil acord de participare la proiectul South Stream al principalei companii energetice franceze, EDF. South Stream e, bineînţeles, parte a contraproiectului cu care Rusia încearcă să blocheze şansele variantei Nabucco. Cealaltă parte a contraproiectului rus e North Stream. Nu mai e, deja, surprinzător că a doua mare companie energetică franceză cochetează intens cu participarea la dezvoltarea North Stream.
Cîte divizii are Gazprom?
Dacă există o politică energetică minuţioasă şi coerentă la nivel european, ea are un singur defect: nu e a Europei. E a Rusiei. Primul ministru Vladimir Putin a salutat negocierile EDF Gazprom cu o declaraţie plină de sens. Putin a remarcat progresul posibil în „integrarea energetică majoră“. Ce nu e limpede e cine integrează pe cine. Deocamdată, în absenţa unor iniţiative coordonate la nivel UE şi în prezenţa aproape disperată a avertismentelor lansate izolat de o mînă de politicieni vest şi est europeni, integrarea sugerată de Putin are o singură direcţie şi ameninţă să devină, curînd, aliniere politică. Estul Europei va simţi primul această transformare, pentru că e, fără îndoială, principala miză a jocului rusesc. Companiile franceze, italiene, germane şi britanice (acestea din urmă atunci cînd nu sînt prinse în partide de celebrare a partenerului libian) pot reveni asupra contractelor, sub presiunea politică a guvernelor naţionale. Însă acest scenariu deloc presant nu mai e suficient. Ofensiva rusă e multiplă şi a penetrat ţesutul economici occidental şi la alte niveluri. O suită spectaculoasă de achiziţii de acţiuni şi preluări manageriale au pus o serie de „companii“ ruseşti în poziţie de control asupra cîtorva sectoare şi instalaţii energetice cheie. Compania maghiară MOL a fost preluată, dinăuntru, de o misterioasă, energică şi înzestrată companie rusă, care a devenit astfel acţionar determinant al unuia din actorii care s au înrolat în proiectul Nabucco. Guvernul maghiar a solicitat companiei SurgutNeftGaz să şi declare structura de proprietate. Fără succes. O altă manevră de penetrare şi preluare a adus tutela rusă asupra terminalului de gaze austriac de la Baumgarten, punct final pentru Nabucco şi pentru South Stream. Încă o dată, 2009 nu e repetiţia lui 1939. Însă diferenţa de mentalitate politică între aceste două repere distincte e, în orice caz, mai mică de 70 de ani. Mai important, scadenţa strategică a „appeasement“ ului, fie în varianta ’39, fie în varianta ’09, e tot Europa de Est. În cele din urmă, strategia rusă a epocii Putin se închide, atît militar cît şi economic, asupra Europei de Est. Nu există o deosebire de fond între culoarul de avans politico militar şi strategia economică rusă faţă de Europa. Amîndouă slăbesc sau au slăbit deja coeziunea Est Vest. Dezangajarea militară semnalată de administraţia Obama aduce Europa de Est aproape de nesiguranţa (deocamdată) morală a perioadei pre NATO. Concomitent, maşinaţiile eficiente ale politicii externe energetice ruseşti împing nucleul vest european spre o atitudine concesivă (deocamdată) în zonele de vecinătate imediată cu spaţiul fost sovietic.
În aceste condiţii, sub presiunea conjugată a dezertărilor occidentale strategice şi economice, soluţiile sînt tot mai greu de imaginat la nivel paneuropean. Statele estice sînt aproape silite să caute rezolvări locale sau să lanseze iniţiative separate. Speranţa într un răspuns european comun e aproape încheiată, iar lovitura americană din noaptea de 16 spre 17 septembrie 2009 a deschis perspectiva unui impas mult mai vast. Figurile est europene de proamericani angajaţi păreau o reminiscenţă rudimentară a Războiului Rece. Klaus, Landsberghis, Walesa, Topolanek şi Băsescu par acum mai degrabă spirite politice clarvăzătoare. În 2006, în timpul unei intervenţii, între timp uitată, la Universitatea americană Jamestown, preşedintele Băsescu vorbea, printre primii, în termeni fără echivoc despre obiectivele şi mijloacele strategiei generale ruseşti în Europa. Preşedintele Băsescu socotea Gazpromul o forţă mai eficientă decît Armata Roşie. Între timp, această comparaţie dramatică şi aparent forţată a devenit un loc comun. Gazprom a încetat, pînă şi pentru cei mai naivi dintre europeni, să mai fie o companie, fie şi o companie monopolistă gigant. Deschis sau discret, toată lumea politică europeană ştie acum că Gazprom e o putere aflată la dispoziţia unei supraputeri care îşi promovează obiectivele prin economie şi se sprijină pe buna tradiţie a „appeasement“-ului occidental. E foarte posibil ca Europa să fi pierdut definitiv capacitatea de a articula o ripostă comună. Dezechilibrul dintre poziţionările nesfârşite şi inconcludente ale ansamblului european şi decizia monolitică a aparatului politico economic rus e uriaş. Uniunea Europeană schiţează, dar nu finalizează. Am avut deja ocazia să constat direct arta alambicată a ezitărilor în sesiunile Parlamentului European şi, mai ales, în luările de poziţie ale reprezentanţilor Comisiei Europene prezenţi în parlament pentru audieri. Mantra „bunelor relaţii cu Rusia“ se amplifică pe măsură ce conglomeratul rus infiltrează sistemul energo economic european folosind mecanismele pieţei şi principiile dreptului comercial. Sfîrşitul comediei politico energetice ruso europene pare predictibil.
Mai avem, încă, de ales
Cu toate astea, ultima carte n-a fost jucată. Pentru că, dincolo de ce ştiu sau pot să facă protagoniştii, istoria are propriile calcule. Adică se repetă şi altfel decît îşi închipuie cei ce mizează pe mecanicismul ei primitiv. Asta înseamnă că istoria se repetă şi atunci cînd are umor (de obicei sinistru). În cazul ascensiunii paracapitaliste a Rusiei, surpriza va veni, aproape sigur, din implozia demografică şi din paralizia intelectuală de tip sovietic. Imobilitatea formidabilă a sovietismului a supravieţuit şi a împiedicat relansarea tehnologică a economiei. Deficitul uman, educaţional şi tehnic rusesc va fi întotdeauna mai mare decît suma veniturilor provenite din exportul de materii prime şi irosite de o oligarhie încremenită în lux şi neştiinţă. Procesul de macerare socială a Rusiei – spun proiecţiile – va mai dura 20–30 de ani şi s ar putea solda cu mari tulburări pe tot flancul estic al Europei. Însă, în acel moment, strategia rusă se va surpa şi va aduce o nouă epocă de regres. România însăşi nu e departe de acest scenariu – din care va reţine doar dezagregarea valorică, nu şi importanţa istorică. Ne mai rămîne, totuşi, ceva la îndemînă. Realegerea preşedintelui Băsescu ar fi un gest net de autoapărare colectivă. În lipsa acestei forme minime de protecţie, degradarea avansată a valorilor ar fi amplificată de infiltrarea mult înlesnită a intereselor şi strategiei ruseşti. Mai avem, încă, de ales.
