Geneza unei profesiuni: scriitorul de istorie

Opera academicianului Al. Zub se înscrie într o veche şi statornică tradiţie istoriografică moldovenească, aceea a expresiei elegante şi sugestive, care îmbie cititorul în universul naraţiunii. Cronicarii moldoveni au fost, fără excepţie, artişti ai cuvântului. De altfel, istoria noastră literară începe cu ei, cu tălmăcitorii din lucrări străine şi autorii de texte religioase. Dintre toţi, cei mai importanţi artişti ai cuvântului sunt autorii de naraţiuni istorice [1]. De aici şi o primă constatare: a cunoaşte (istoria, în cazul de faţă) înseamnă a dobândi capacitatea de a exprima prin cuvânt. Isihaştii mergeau chiar mai departe, atunci când identificau în cuvânt chiar esenţa fenomenului, a denumi semnificând a înţelege [2]. Dar şi în modernitate istoricii şi literaţii au convieţuit, pentru ca împreună să edifice monumente ale limbii române şi istoriei. Astfel, pentru omul de litere şi savantul B.P. Hasdeu „istoricul este un uvrier şi un artist totodată“. Uvrierul organizează, ordonează materialul, în vreme ce artistul „dă brutei materii acea sublimă expresiune care face că statuele lui Canova sau curţile Alhambrei nu sînt de piatră“ [3]. Cât talent, atâta adevăr – ne sugerează opera lui Hasdeu.

Nici pentru A.D. Xenopol, între „ştiinţă şi poezie“ nu e o contradicţie ireconciliabilă, chiar şi la vârsta la care ştiinţele intrau în purgatoriul pozitivist. Ştiinţa este perfect compatibilă cu „un stil plin de imagine“ [4].

Istoricul în opera căruia cercetătorii recunosc „geniul scriitoricesc“ [5] a fost mereu preocupat să dea viaţă ideilor şi imaginilor trecutului, oamenilor şi întâmplărilor evocate. „Pentru a fi istoric, trebuie natură de artist“ [6], credea cel care a ridicat atât ştiinţa cât şi arta istoricului la rangul de operă majoră a culturii naţionale. Istoricul nu a ezitat să afirme solidaritatea artă ştiinţă şi în teoretizările sale, aşa cum a făcut o în cunoscutele Generalităţi cu privire la studiile istorice: „Într o operă istorică sînt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintâi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea“ [7]. La fel ca Braudel şi Veyne, peste ani, Iorga recomanda investigarea tuturor faptelor, inclusiv cele mărunte, care conservă „scânteietoare viaţă vie (…) şi oameni vii“.

Eroarea materialismului istoric

Această relaţie biunivocă a funcţionat în istoria culturii noastre până în momentul în care criticismul, sub pretextul emancipării, a căzut în plasa „ştiinţificării“, ţintind să depăşească statutul de specie literară a istoriografiei, pentru a intra cu drepturi depline în cetatea ştiinţei. Apogeul acestei trădări a publicului consumator de istorie, de către istorici, l a reprezentat istoriografia marxistă. Prin instituirea întâietăţii absolute a determinismului cauzelor materiale, istoriografia s a afundat într o aporie: pe de o parte, realitatea socială, infrastructura au o greutate certă, pe de altă parte însă aceasta este ea însăşi omenească, întrucât „nu există forţă de producţie în stare pură ci oameni care produc“. Rezistenţa realului nu provine din infrastructură, „ci de la toţi ceilalţi oameni pentru fiecare dintre ei“ [8].

După ce s a proclamat metodă supremă şi singura adevărată, deci „ştiinţifică“, materialismul dialectic şi istoric a sufocat, prin exces şi suficienţă metodologică, istoria însăşi. Ceea ce a rezultat a ajuns perfect ilizibil, o experienţă ratată, din care istoria ştiinţei nu reţine mai nimic.

Spirit pozitiv, profesorul Al. Zub a căutat mereu să identifice în istoria noastră culturală reţeaua de convergenţe, faptele şi ideile de unificare, şi nu sistemul de diferenţe. Spiritul vremii (Zeitgeist) şi bogăţia semnelor ei, deopotrivă, reprezintă numitorul comun al investigaţiilor sale. Din faptul de cultură, istoricul ieşean a repudiat locurile comune, căutând mereu să identifice structurile şi valorile, raporturile, infinitezimale adesea, dintre idei, cultură şi instituţii. A rezultat astfel o viziune coerentă asupra totalităţii fenomenului cultural. Reconstituirea integralităţii acestui fenomen risca însă să nu conducă decât la rezultate conformiste, în condiţiile dictatului ideologic marxist, dacă viziunea nu ar fi fost dublată de integritatea atitudinii sale umane. Aceasta i a permis autorului să ignore limba de lemn, capcanele metodologiei marxiste şi, cu o modestie superioară, care dublează, de regulă, efortul nobil, să se identifice cu opera vie a culturii româneşti. Investigarea faptului de cultură i a permis să definească momentele istorice, dar şi climatul cultural, social şi moral, cu infinit mai multă acurateţe decât temele preferate ale pseudoştiinţei marxiste. Dintre istoricii români contemporani, poate doar Al. Duţu îi stă alături în acest travaliu subtil, dedicat filigranului, dar şi ansamblului fenomenului cultural.

Istoricul vs. limba de lemn

Agregatul mecanic al cuvintelor din limba de lemn oficială lipseşte pe tot parcursul operei lui Al. Zub. Limba vie a fost însă salvată în creaţia istoricului nu prin gesturi de frondă manifestă, ci pentru că modestia superioară, dublată de conştiinţa vie, i au permis să găsească în limbă forţa interioară şi energia comunităţii româneşti agresate, dar supravieţuind în profunzime, dincolo de aparenţele identificate cu mult timp în urmă, de Eminescu, în datele duratei lungi, rezistente la eroziunea timpului.

Subiectul care se exprimă – istoricul în cazul nostru – nu e un simplu martor ce relatează detaşat, ci un actor tragic, ce şi asumă condiţia în substanţa sa profundă, pentru a reda comunităţii dreptul la existenţă vie. Stilul a devenit astfel o formă de autodisciplină şi de respect faţă de limba română şi de comunitatea românească. Al. Zub a ales să se opună momentului istoric ce i-a fost hărăzit de destin prin recursul la metoda creaţiei, adică din interiorul istoriei, şi nu din afara ei. Orice opoziţie, fie în registrul manifest, fie în cel al tenacităţii muncii şi creaţiei, este un act prin care autorul (autorii) participă la transformarea lumii lor. De aici refuzul „adevărului“ oficial şi salvarea autenticităţii operei. Creaţia istoricului ieşean nu a fost compromisă nici măcar sau mai ales la nivelul limbajului gata făcut din epocă. Stilul este doar omul însuşi, credea Buffon.

După experienţa gulagului, istoricul şi a reluat drumul, alegând să comunice, opţiunea pentru limba autentică şi stil având semnificaţia recursului la metodă. Stilul zubian, recognoscibil în autenticitatea limbii, în atenta inserţie a neologismelor, în eleganţa frazării, adecvarea la subiectele tratate şi recursul frecvent la citatul expresiv, nu de puţine ori moralizator şi invitând la reflecţie, s-a maturizat în timp. Dacă apelăm la tradiţia stilistică europeană, putem considera că stilul zubian are claritate clasică, pe de o parte, şi expresivitate barocă, pe de altă parte.

O altă virtute a stilului personalizat prin autenticitate, chiar în anii uniformizării comuniste, a fost prezervarea unei modalităţi singulare de libertate. Era un fel de libertate îndiguită, de tip monastic, opusă agresivităţii profanatoare a regimului conchistador.

Prin conţinut şi stil, opera istoricului este profund legată de experienţa sa trăită. Între maniera individuală (stilul personalizat al autorului) şi regulile (metodologia) istoriografiei este o relaţie osmotică. Istoricul scrie astfel pentru un public sensibil şi concret, şi nu relatează detaşat, pentru unul abstract şi indiferent. Opera istoricului responsabil educă publicul în sensul edificării sensibilităţii lui faţă de autenticitatea şi frumuseţea istoriei. Şi aceasta s a putut întâmpla chiar în anii relei credinţe asumate de istoricii novissimi, adică cei care au refuzat să vadă ori, mai grav, s au prefăcut că nu înţeleg ceea ce înţelegeau în fond (P. Veyne). Scrierea istoriei cu scopul de a camufla adevărul şi autenticitatea faptelor de viaţă a fost metoda îmbrăţişată de specialiştii „frontului istoric“ vreme de patru decenii [9].

Stilistica nedispunând încă de un inventar al fenomenelor caracteristice fiecărui limbaj funcţional, dar nici al tipurilor expresive existente la un moment dat într un anumit idiom, înţelegem să asumăm limitele metodologice, pentru a identifica în creaţia zubiană acele elemente care dau personalitate scrisului său [10].

Lecţia istoricului: stil şi adevăr

Unul dintre lingviştii importanţi ai şcolii franceze, Ch. Bally, considera că despre stilul unui autor se poate vorbi cu atât mai mult „cu cât combinările lingvistice îi sunt proprii“ [11]. Or, „combinările lingvistice“ la care Al. Zub recurge pentru a identifica substanţa vie a limbii şi a istoriei sunt cât se poate de concludente. Iată, spre exemplificare, un portret al lui Bălcescu, construit din acele elemente de sensibilitate naţională (şi populară) care i-au alimentat tânărului revoluţionar viziunea profetică şi nobilul idealism. Relaţia dintre istoricul Bălcescu şi experienţa trăită la moşia Mânjina, alături de comilitonii săi moldoveni, este construită cu mijloace literare, în ideea de a ne introduce în atmosfera epocii: „Bălcescu trăia un sentiment de înălţare privind hora bărbătească de la Mânjina, căci ea îi releva imaginea de odinioară a ţării, vânjoasă, plină de fantezie, făcându l să viseze la vremea când flăcăii plaiurilor noastre vor alcătui din nou mândra oaste a ţării“ [12]. Portretul eroului este schiţat aluziv, cu mijloacele imaginarului romantic, personajul dobândind, prin această inserţie subiectivă, un plus de autenticitate. Şi viziunea totalizantă a lui N. Iorga este sintetic sugerată în chiar portretul titanului istoriografiei noastre, realizat printr o tehnică a crescendo ului bine temperat. Istoricul este „cel mai temerar prin multitudinea iniţiativelor, cel mai prodigios prin rezultate“. Această viziune l a condus la ideea cuprinderii în opera sa a tuturor laturilor creaţiei, fără să omită „nici una din manifestările caracteristice pentru fiinţa umană“ [13].

Reflectând la stilistica operei lui Al. Zub, dar şi la relaţia dintre stil şi cultura ideilor, ne vin în minte judecăţile lui Rémy de Gourmont, care, pe urmele lui Aristotel, considera că „a avea un stil înseamnă a vorbi în mijlocul limbii comune un dialect particular, unic şi inimitabil, dar care să fie limbajul tuturor şi al unuia singur“ [14]. Prin opoziţie cu sărăcia limbii oficiale. Al. Zub a înţeles să facă un act de selecţie, optând pentru autenticitatea limbii. Dacă originea stilului trebuie căutată în adăugarea unui conţinut afectiv exprimării, după definiţia dată de Bally [15], atunci opera lui Al. Zub îndreptăţeşte această aserţiune. Mijloacele investite de autor în naraţiunile sale fac astfel ca gândirea să comunice şi să producă întregul efect. În aceeaşi ordine de idei, şi T. Vianu considera că stilul „adaugă comunicării unei ştiri expresia reacţiunii individuale a autorului faţă de ştirea comunicată“ [16].

Afecţiunea lui Al. Zub pentru personajele evocate se realizează mereu în tehnica acordului fin, fără stridenţe, talentul scriitoricesc al autorului nefiind niciodată „demonstrat“, ci subînţeles, subscris ideatic şi stilistic subiectului. În Al. Zub, istoriografia română îl are pe unul dintre cei mai buni cunoscători şi mânuitori ai limbii române, a bogăţiei şi expresivităţii sale.

Un fapt istoric sui generis: universul poetic

În portretul lui Eminescu, autorul identifică viziunea istoricului dintotdeauna. Nu „crepusculul unui trecut apus“ căuta Eminescu în istorie, ci calitatea, atributul acesteia de punte, de agent a lumii ce va să vină. Concluzia autorului vine pe cale de consecinţă: „Atitudinea lui Eminescu faţă de durata istorică e una activă şi creatoare. Trecutul, ca orice element de realitate umană, se cere pus la lucru, exploatat în favoarea unui viitor faţă de care clipa prezentă nu e decât o fragilă punte“ [17]. De aici şi sursa optimismului eminescian, în fond, dar şi a titanismului revoltei sale împotriva „risipirii“ timpului. Sceptic cu măsură şi optimist cu discernământ, un optimism pe care-l extrage mereu din cunoaşterea ori intuiţia înţelesurilor adânci, ascunse privirii comune, ale duratei lungi, este şi Al. Zub. Încă o dovadă că eminescianismul rămâne un curent viu în cultura română. Şi o altă concluzie: cine nu a trecut prin Eminescu nu poate pretinde să înţeleagă această cultură.

Meritul unui istoric nu este, în opinia lui P. Veyne, „acela de a trece drept profund, ci acela de a cunoaşte nivelul umil la care funcţionează istoria“ [18]. Într un text arareori investigat al lui Eminescu, în proza sa autobiografică („acel om sînt eu“), Istorie miniaturală, Al. Zub identifică o inestimabilă comoară de gândire şi sensibilitate, ignorată, îndeobşte, de istoricii care se ocupă de lucruri „serioase“, lăsând „închipuirile“ poetice pe seama altora. Respingând de plano prejudecăţile, dar şi „grandilocvenţa pozitivistă“, Al. Zub se apropie de obscurul text eminescian cu fineţea bijutierului, realizând o ingenioasă lectură în filigran. „Istoria miniaturală“ a lui Eminescu, text de o mare încărcătură ideatică şi de sensibiltate, elaborat în perioada berlineză ieşeană, e „un exerciţiu de abordare a microcosmosului ca reflex al realităţii de ansamblu“ [19]. „Sunt ochi în lumea aceasta care au o deosebită plăcere pentru tot ce e miniatură“ [20], mărturiseşte poetul. „Îmi vine adesea să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n aş sfârşi cât lumea“ conchide Eminescu21. Crochiul eminescian devine pretextul unei atente aşezări a ideilor sale în contextul istoriei filosofiei, o construcţie erudită, în care straniul aparent al temei eminesciene nu l inhibă pe istoric, ci îl stimulează. Paul Veyne avea dreptate: nu există teme „minore“ pentru istoric. Iar Eminescu are măreţie şi în cugetările nesistematizate, nefinite. Mai trebuie doar să ai sensibilitatea de a le descoperi şi a le pune în acord cu marea cultură a lumii, acolo unde îi găseşti, în acelaşi registru, pe Goethe, pe Tolstoi ori pe Thomas Mann. Şi F. Braudel confirmă cugetul eminescian: „Uneori câteva anecdote sunt de ajuns pentru ca un beculeţ să se aprindă, să semnalizeze moduri de viaţă [22].

După Aristotel, „darul cel mai de preţ al graiului este să fie limpede, fără să cadă în comun“ [23]. Cu gândul la această definiţie clasică, atunci când parcurgi textile zubiene ai prilejul să-l confirmi pe Stagirit. Expresia limpede este fundamentată pe rigoare, precizia şi bogăţia informaţiei fiind convocate să susţină demersul istoricului de interpret al nuanţelor.

În buna tradiţie a evocării, ridicată la rangul de artă de cronicarii moldoveni, istoricul Al. Zub stăpâneşte o elegantă tehnică a portretizării. Ea s ar încadra în sfera literaturii, dacă portretul uman nu ar fi completat de cel ştiinţific, pentru a compune, împreună, un tablou elocvent. Exemplificăm cu remarcabilul portret ambivalent făcut „Papei istoriei“, F. Braudel: „Cu ţinuta dreaptă, cu gesturi vii şi mâini atât de elocvente, cu o somptuoasă capelură nimbându i figura, F. Braudel s a retras apoi, discret, el care vorbise de «tăcerea personală a istoricului» în marea tăcere unde se cufundă până la urmă orice fiinţă umană“. Ce rămâne de la istoricul evocat face obiectul portretului suplimentar, rezultatul fiind o riguroasă sinteză bilanţ: „observaţiile lui pertinente (…) registrele duratei, dialectica posibilului în istorie, prezenţa şi căutarea omului în toate, perspectiva globală“, dar şi „încrederea lui în destinul omenirii“. Lecţia lui Braudel e „un îndemn la pluralism istoriografic, la efort de comprehensiune (…) un îndemn la dialog cu alţii şi mai ales cu sine, în perspectiva unei colaborări interdisciplinare permanente şi profitabile pentru întregul sistem al ştiinţelor umane“ [24]. După tuşa coloristică vie, încărcată de sensibilitate şi de tristeţea “marii treceri“, autorul ne invită să reflectăm la valoarea dividendelor operei marelui dispărut.

Jocul secund al istoricului

Perspectiva stilistică asupra scrisului unui istoric contemporan, pe care am încercat să o schiţăm în rândurile de faţă, ar putea provoca unora semne de nedumerire. De artă are nevoie istoricul vremurilor noastre, când „ştiinţa“ istorică a reuşit, în fine, să fie admisă în cetatea cunoaşterii? Şi asta după Taine, Segnobos, Langlois şi atâţia alţii, care au tăiat şi măsurat, doar doar istoria va primi certificate de identitate „ştiinţifică“. În ceea ce ne priveşte, am lăsat deoparte preţiozităţile pozitiviste, pentru a identifica substanţa vie, bogăţia generoasă a umanităţii desfăşurate, cu metodă, dar şi cu sensibilitate în opera lui Al. Zub. Căutând omul, asemenea altor creatori din sfera umanismului, istoricul ieşean a păşit pe teritoriul umanităţii eterne, neînregimentată nici de dictaturi ori dictatori, nici de ideologii cu pretenţii de universalitate şi adevăr suprem. A scrie bine, într o limbă nealterată de scleroza limbii de lemn, oficiale, a devenit o modalitate de a ţi consolida propria umanitate şi a o proteja pe cea a semenilor. Istoricul a edificat acest „joc secund“ cu ştiinţă şi stăruinţă, ţesând o plasă de siguranţă, care i a permis să şi salveze identitatea umană şi profesională. Alţii au scris „pe linie“, obţinând în schimb „titluri de înaintare“. Doar „chestie“ de opţiune, ar spune unii pacificatori de ai noştri, în deplină indistincţie morală şi conceptuală. Hotărât, problema este de un ordin mai înalt, şi anume acela al fibrei etice a istoricului. Chestiune de demnitate.

Savantul dublat de scriitor, idealismul integrat operei, în plină epocă a materialismului vulgar, conştiinţa deontologică transgresând obedienţa quasigeneralizată, frumuseţea limbii autentice salvată de agresiunea celei „de lemn“, eleganţa stilistică în chiar epoca proletarizării scrisului – iată un crochiu de portret al istoricului în răspăr cu vremurile, dar în acord cu durata.

1. Vezi paginile dedicate artei cuvântului în literatura română veche de N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980; Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca renaşterii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.
2. Dan Horia Mazilu, op. cit., pp. 38–39.
3. B.P. Hasdeu, Ion Vodă cel Cumplit, Bucureşti, 1865, prefaţă.
4. A.D. Xenopol, Ştiinţa şi poezia, în Anuarul Universităţii din Iaşi, 1899–1900, Iaşi, 1901, p. 8.
5. N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970, p. 58.
6. N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III a, Bucureşti, 1944, p. 47.
7. Ibidem, p. 41.
8. P. Veyne, Cum se scrie istoria, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, pp. 128–129.
9. Vl. Georgescu, Politică şi istorie., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 5–9; Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, passim.
10. I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 53.
11. Ch. Bally, Le Langage et la vie, Paris, 1926, p.112.
12. Al. Zub, „Creaţia populară ca document“, în vol. În orizontul istoriei, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 122.
13. Idem, În universul muzicii (3): Iorga, op. cit., p. 157.
14. Rémy de Gourmont, La Culture des idées, Paris, 1919, p. 9.
15. Ch. Bally, Traité de stylistique française, I, ediţia a IV a, Génève, 1963, p. 140.
16. T. Vianu, Probleme de stil şi artă literară, Bucureşti, 1955, p. 199.
17. Al. Zub, Eminescu. Glose istorico literare, Ed. Enciclopedică „Gh. Asachi“, Chişinău, 1994, p. 67.
18. P. Veyne, op. cit., p. 137.
19. Al. Zub, op. cit., p. 94.
20. M. Eminescu, „Istorie miniaturală“, în Opere, VII, p. 321.
21. Ibidem.
22. F. Braudel, Structurile cotidianului, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 15.
23. Aristotel, Poetica, Bucureşti, 1965, p. 84.
24. Al. Zub, „Lecţia lui Braudel“, în Istorie şi finalitate, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 136.