Logica Matrioşkăi. Între geopolitica „pragmatică“ şi analiza în „logică rusă“
Rating:
Voturi: 3
CARTEA lui Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, pare că anunţă o poveste de istorie contemporană al cărei subiect este mărirea şi decăderea unui imperiu. Departe de a rămâne însă în limitele unei istorii a „creşterii şi descreşterii“ Rusiei ultimilor treizeci de ani, autorul provoacă graniţele unei paradigme multidisciplinare într o lectură organizată pe secvenţe logice de tip corelare de date istorice – ipoteză analiză – interpretare – concluzii intermediare – concluzie finală (validare de ipoteză). Toate aceste secvenţe sunt conectate la o idee prezentă în fiecare dintre paginile lucrării: „Tot ce ţine de Rusia, de la totemul ursului până la deciziile de politică externă de tipul războiului din Georgia şi scăderea volumului în gazoductele către Europa, este parte din spectrul conştiinţei imperiale ruse“. Autorul vorbeşte despre o geo Putere a cărei vocaţie de control politic a înşelat strategii Occidentului sub regimul Elţîn, construind, apoi, o ideologie încă mai înşelătoare sub regimul Putin.
Trei cicluri scurte de istorie imperială
1.
Cu metodologia specifică ştiinţei istorice contemporane, autorul ne înfăţişează o hartă a problemelor Rusiei, decupată în cicluri istorice scurte, de câte un deceniu. Sunt identificate, astfel, (a) un deceniu al decăderii Imperiului, care nu mai poate ţine pasul cu dezvoltarea tehnologică a Vestului (1980–1990); (b) un deceniu al destrămării şi descreşterii puterii imperiale (1990–2000), care se reorganizează cu disperare, după dispariţia actorului de drept internaţional URSS; (c) un al treilea ciclu al redeşteptării şi activării unei conştiinţe imperiale (1999–2009), pe care liderii de la Kremlin o organizează „pragmatic“ în strategii regionale, de politică europeană şi politică globală, reinventând Vestul – inamicul necesar în logica vechiului Război Rece. Din acest moment, istoricul centrat pe cronologie şi durata scurtă schimbă perspectiva de analiză, pentru a judeca faptele imperiale din perspectiva duratei medii. Probabil că al zecelea volum (autorul îl anunţă doar pe al doilea) îi va permite şi analiza pe durata lungă a istoriei şi conştiinţei imperiale învăluită în cea de a zecea Matrioşkă. În logica păpuşilor ruseşti (termenul „păpuşi sovietice“ pare imposibil), istoria Rusiei post 1990 s ar afla astăzi la ce a de a treia Matrioşkă, încă indecisă la chip, dar cu probabilitate mare să fie o reproducere, la o altă scală, a Matrioşkăi fondatoare – Elţîn. Păpuşa fondatoare de istorie postsovietică, Elţîn, a dat la iveală o Matrioşkă fiică a aceleiaşi conştiinţe imperiale, reproducere mai eficientă a păpuşii originare: Putin. Matrioşka Putin îşi va crea şi ea, pe modelul originar, o Matrioşkă uşor diferită cromatic, părelnic mai pe gustul Occidentului – Medvedev.
2. Cartea despre geopolitica Matrioşkăi poate fi citită în chei diferite, în funcţie de interesul fiecărei categorii de cititori în parte. Există o cheie de istorie contemporană, alta de relaţii internaţionale, una de ştiinţă politică (analiza de politică internă a Rusiei contemporane, în special), la care se adaugă cheia simbolicii politice. Lucrarea poate sta ca resursă bibliografică pentru curs, dar, mai ales, pentru un seminar la oricare dintre aceste discipline universitare. De fapt, „Fişele“ în care autorul simte nevoia să strângă datele despre evoluţia fenomenelor politice fundamentale sugerează o intenţie didactică. Dincolo de aceste „Fişe de lectură“ – sinteză privind evoluţia unui eveniment sau proces istoric –, Geopolitica Matrioşkăi propune un discurs inovativ în analiza politicii externe a Rusiei contemporane.
3. Lucrarea tratează despre relaţiile dintre Rusia şi fostele state sovietice, poposind şi asupra conflictelor îngheţate, a tipului special de pluripartidism cu un singur lider politic, comparând „normalitatea“ europeană cu „normalitatea“ rusească. Chiar incluzând Moldova şi Transnistria, problema relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina şi a nevoii Rusiei de a controla Ucraina pentru a deveni o putere mondială etc., cartea ar rămâne doar „interesantă“. Adică ceva în sensul evaluărilor care spun totul despre o carte, dar care, de fapt, nu spun nimic. Dacă, de exemplu, un Computer nou (Ignorantul absolut) ar citi cartea domnului Cioroianu, probabil că ar fi mulţumit: o bună cunoaştere a problemei – Rusia, trecut apropiat, creştere descreştere şi perspective de evoluţie. Acelaşi Computer dornic să absoarbă informaţie ar aştepta să se instruiască şi despre problemele pe care le anunţă volumul II – relaţia cu ţările din vecinătatea imediată şi cele din vecinătatea mai îndepărtată: Germania, Marea Britanie, SUA etc. Chiar în aceste condiţii, cartea ar rămâne tot „doar interesantă“. Cu scuzele de rigoare pentru Computer, trebuie să admitem că programele lui ar putea prelua doar una dintre cele două mize ale lucrării. Prima dintre acestea este explicit formulată de autor; cea de a doua miză nu face parte din setul de ipoteze, construindu se la intersecţia dintre evenimente, interpretări şi corelaţii ale autorului, în baza cărora putem scoate în evidenţă pattern-uri de comportament ce dovedesc reformatarea logicii Războiului Rece şi elemente ale unei „logici ruseşti“. Desigur, nu avem de a face cu vreo invenţie patentată de Putin şi/sau Medvedev în domeniul ştiinţei logicii. Termenul lui Cioroianu sugerează logica vicleană a unei conştiinţe imperiale, care se redescoperă pe sine ca Centru pentru „vecinătatea imediată“ a fostei URSS, dar şi pentru o vecinătate îndepărtată. În această logică, tancul şi racheta alternează cu contractul „pragmatic“ pe două trei decenii pe care îl forţează strategia războiului rece al energiei, condus de Gazprom.
Miza explicită a lucrării
Ipoteza – miza explicită a lucrării – este legată de relaţia dintre percepţia social politică şi spaţiul real de control social în care operează Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale: Rusia post-URSS nu a fost niciodată atât de slabă pe cât au considerat o observatorii occidentali şi cei ai statelor vecine, după cum nu a fost niciodată atât de puternică pe cât au dorit o ruşii şi ultimii doi Conducători ai Rusiei – Boris Elţîn şi Vladimir Putin. Haosul şi dezordinea politică sunt două variabile accidentale din perioada Gorbaciov Elţîn. În structura de profunzime a comportamentului Rusiei, cele două variabile accident ascund o constantă de autopercepţie istorică: Rusia lui Elţîn şi Rusia lui Putin au avut un program geopolitic identic, folosind mijloace diferite, care au generat rezultate diferite la scara puterii mondiale. Faptul că Putin a reuşit acolo unde Elţîn a eşuat nu schimbă cu nimic logica păpuşilor Matrioşka: geopolitica lui Putin trebuie căutată în geopolitica lui Elţîn, pe care autorul o vede întemeiată de strategia militară din 1993, prin care Conducătorul lansează conceptul „vecinătate imediată“. Conform acestei noi doctrine, armata rusă era datoare să îi apere pe cei 25 de milioane de ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse şi să garanteze securitatea frontierelor (pp. 155–156). Pe linia acestei ipoteze, folosind raţionamentul analogic, autorul identifică nu mai puţin de 16 situaţii de politică internă şi internaţională – analogii din care rezultă că Matrioşka Putin este conţinută de Matrioşka Elţîn. Cioroianu susţine că există un „fond“ de gândire strategică şi geopolitică Elţîn, care conţine un instrument de execuţie mai eficient la nivel intern şi internaţional – geopolitica lui Putin, ca strateg al unei Rusii liniştite („prea multă linişte“) în interior: „Există, din acest punct de vedere, o autentică moştenire lăsată de Boris Elţîn, iar sistemul Putin & Medvedev nu face decât să ducă mai departe ambiţia unei revanşe care datează din chiar minutul următor sfârşitului Războiului Rece“ (p. 159).
Miza implicită a cărţii: erorile Occidentului
Teza privind permanenţa conştiinţei imperiale a fost demonstrată. Cartea s-ar putea opri aici, dacă metodologia ştiinţei istorice şi politice nu ar fi completată de metodologia simbolicii politice. Astfel, în lectura deciziilor şi acţiunilor Rusiei, Adrian Cioroianu caută semnificaţii stabile, reguli şi regularităţi fondate de un gest imperial – o decizie sau un discurs, o acţiune a ambasadorului Rusiei sau o deplasare a preşedintelui Putin la Bucureşti ori la Berlin.
O Rusie haotică nu a existat niciodată, iar o Federaţie mărginită la propriile interese, fără tendinţe de expansiune către întreaga sferă a fostei URSS, este de neconceput pentru cel care ştie să citească în modul rusesc de a gândi strategic. Conform autorului, observatori şi strategi occidentali au interpretat greşit sau neinspirat, până la neînţelegerea fenomenului, problema sfârşitului Războiului Rece, problema Kosovo, care a generat problema Georgia, săvârşind, de multe ori, adevărate erori de atribuire la nivelul percepţiei sociale în legătură cu înfrângerea Diavolului roşu – comunismul, de exemplu.
Eroarea sfârşitului Războiului Rece
Unii dintre analiştii şi liderii politici occidentali anunţă imposibilitatea relansării unui nou Război Rece. Adrian Cioroianu anunţă contrariul. Noul Război Rece (relansat teoretic în 2007–2008) pe care îl prezintă autorul pare să aibă o caracteristică specială: unul dintre beligeranţi, Rusia, joacă atipic, folosind justificările ideologice ale Adversarului. Cu nonşalanţa şi aroganţa Centrului, liderii de la Kremlin ne informează că vor folosi o abordare „pragmatică“ în politica externă. Desigur, primul gând despre pragmatism trimite la americani, după cum etica pragmatismului figurează printre eticile compatibile cu democraţia. Nu trebuie să înţelegem că Putin ar dori să dezvolte sau să reformuleze vreun principiu, pe linia Peirce James Dewey. Nici nu are nevoie, de vreme ce termenul „pragmatic“ are doar valoare de acoperire pentru o strategie întemeiată pe logica jocului de sumă nulă al clasicului Război Rece.
Eroarea „Masca pragmatismului“
Adrian Cioroianu vede în această schemă de politică internaţională a Rusiei – „cu armele ideologice ale adversarului“ – un fel de suport pentru o „strategie a revanşei“. Termenul este special pentru discursul public rus, aflăm din textul cărţii. De astă dată vorbeşte şi ex ministrul de externe al României, care îşi aminteşte de interesul ambasadorului Rusiei la Bucureşti cu privire la semnificaţiile termenului „pragmatic“. Repetată de câteva ori în acelaşi paragraf al discursului ministerial, ideea pragmatismului României în relaţiile cu Rusia a generat în 2007 un interes deosebit al ambasadorului Rusiei la Bucureşti, care a dorit insistent să afle, pe diferite canale, ce voia să spună ministrul român prin acest „pragmatic“, îşi aminteşte Adrian Cioroianu. Probabil, ministrul de externe al României atentase la un concept strategic al ideologiei acoperitoare a geopoliticii Federaţiei Ruse. Nu e limpede dacă a fost o întâmplare sau ministrul Cioroianu folosise în mod intenţionat în propriul discurs acest termen – concept strategic al ideologiei care acoperă geopolitica reală a Rusiei. De fapt, logica de tip cauzal este inutilă aici. Chiar dacă a fost o întâmplare, observaţia analistului Adrian Cioroianu este extrem de fecundă în plan analitic: îşi propunea România să devină „pragmatică“, în sensul în care Rusia îşi clama „pragmatismul“ în relaţiile internaţionale? Curiozitatea era mare din partea Rusiei. Nu cumva un căţel încercase să mormăie, devenind caraghios, în condiţiile în care toată lumea ştie că proverbul sună atât de simplu şi la nivel geopolitic: „Câinii latră, Ursul rus trece“?
Sub acest concept strategic înşelător, pragmatismul, Federaţia Rusă relansase cu succes, sub Conducătorul unic al pluripartidismului, Vladimir Putin, strategia ofensivă a unui joc de sumă nulă, specifică Războiului Rece.
Autorul respinge argumentul potrivit căruia logica Războiului Rece nu poate fi repetitivă. În realitate, nu ideologia şi propaganda de tip comunist capitalist, alături de lupta pentru controlul unei părţi cât mai însemnate dintre sferele de putere la nivel global, reprezintă miezul unui Război Rece. Dispariţia ideologiei comuniste nu poate fi echivalată cu încheierea Războiului Rece. Din contră, observă autorul, Rusia practică o „geopolitică a revanşei“, care este ascunsă de o ideologie aparent capitalistă, întemeiată pe un principiu anti capitalist: „Activitatea economică pe care statul rus nu o poate controla nu este binevenită în Rusia“. Schimbul de generaţii politice nu a anulat nostalgia după Rusia Mare, tânăra generaţie fiind educată în „lectura rusească a hărţii“, pentru care „imediata vecinătate“ alcătuită din state independente este doar rezultatul unor accidente istorice, petrecute sub lideri ruşi slabi – Gorbaciov şi, în special, Elţîn. Noua ideologie a Războiului Rece conţine, de asemenea, ideea potrivit căreia ruşii sunt cetăţenii unui „stat asediat“ de adversari organizaţi politico militar şi economic, al căror scop este tocmai încercuirea şi slăbirea Rusiei (în principal NATO şi valurile succesive de extindere între 1991–2008, EU, v. pp. 144–145).
Cioroianu semnalează deci două particularităţi ale strategiei expansioniste a Rusiei. Prima dintre ele ţine de un comportament politico economic la nivel internaţional, care stă sub semnul „abordării pragmatice“. A doua dimensiune vizează reactivarea conştiinţei imperiale la nivel intern, inclusiv prin politici educaţionale, care acreditează o anume „lectură rusească a hărţii“, din perspectiva unui stat ce a evoluat dinspre regimul partidului unic la regimul „partidelor multe, cu un singur lider“ (pp. 188–211).
Eroarea de atribuire a victoriei libertăţii
Renaşterea conştiinţei imperiale şi a comportamentului geopolitic în logica Războiului Rece sunt direct corelate, consideră autorul, cu apariţia Conducătorului. Evident, este vorba despre Vladimir Putin. Noul lider politic şi a construit legitimitatea internă în cadrele unui curent de nostalgie după o Rusie puternică, respectată, temută, care este consultată la nivelul politicii globale şi care nu lasă evenimentele să treacă pe lângă ea. Căderea URSS, consideră autorul, a fost echivalată de majoritatea europenilor şi americanilor drept o victorie a libertăţii şi drepturilor omului, o repunere în drepturi a Cetăţeanului. Pentru Cetăţeanul rus, însă, pare că sentimentul unei eventuale victorii împotriva tiraniei şi a totalitarismului a fost înlocuit de un sentiment de înfrângere, adâncit timp de un deceniu prin reforme lente, neeficiente, sfârşite într un autoritarism generat de opţiunea pentru lideri puternici, iar nu pentru programe sau instituţii politice: „Altfel spus, noi nu am ştiut că am câştigat acest război [Războiul Rece – n.n.] (sau, dacă am ştiut vreodată, am uitat repede) – pe când Rusia, sau măcar o majoritate a ruşilor, a ştiut că a pierdut această confruntare“ (p. 148).
Eroarea parteneriatului Rusia Occident
O altă eroare majoră a Occidentului democratic în relaţia cu Rusia este legată de ceea ce Adrian Cioroianu numeşte un „balans al indeciziei între doi termeni care sunt complementari dar deloc interşanjabili“ (p. 149) După căderea URSS, Occidentul creditează, în mod greşit, proiectul de refacere strategică Rusiei, aşteptând ca statul să se reorganizeze în cadrele democraţiei şi ale jocului democratic. Speranţa occidentală a integrării Rusiei (credit acordat regimului Elţîn) a fost înlocuită cu speranţa asocierii Rusiei la proiecte europene (credit acordat regimului Putin). Ambele creditări sunt considerate de autor tot atâtea victorii ale „logicii ruse“. Rusia a preluat din democraţia Vestului doar ceea ce i a convenit. „Normalitatea“ democratică a Vestului este o sursă de inspiraţie din care Rusia preia selectiv, doar ceea ce îi convine. Importurile ideologice din Vest au funcţia de a masca ideologic o „normalitate“ proprie, scufundată în conştiinţa imperială adânc ofensată prin extinderea NATO UE.
Eroarea Kosovo
NATO nu trebuie să creadă în coincidenţe, consideră Adrian Cioroianu, propunând o astfel de judecată de strategie preventivă, câtă vreme ne este foarte greu să ştim ce este şi ce nu este coincidenţă în politica externă a Rusiei. De exemplu, nu trebuie evitată metoda comparaţiei Kosovo – Georgia. Când Kosovo se proclamă stat independent, cu sprijinul afişat al SUA în februarie 2008, Rusia contabilizează evenimentul ca o pierdere: în sudul unui stat prieten al Rusiei, Serbia, SUA îşi crease un aliat. Rusia va folosi ceea ce am putea numi „Tactica Oglinzii“: „Dacă am fi urmat logica rusă (şi nu logica noastră), ar fi trebuit să intuim că ceva urmează să se întâmple (în sensul unei necesităţi de ordin geopolitic) în regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia“ (p. 152).
Cui foloseşte logica Matrioşkăi?
Discursul din Geopolitica Matrioşkăi nu este semnificativ doar prin concluzii reieşite din suma secvenţelor „corelare de date istorice – ipoteză analiză – interpretare – concluzii intermediare – concluzie finală“ (validare de ipoteză). Lucrarea este folositoare atât cancelariilor occidentale cât şi cancelariei de la Kremlin. Unanimitatea utilităţii în analiza strategică nu este însă completată de un cor al aplauzelor de mulţumire. La nivel epistemologic, cele două mize ale analizei construiesc, în demonstraţia însoţitoare, un câştigător difuz, non Rusia, şi un perdant sigur – Rusia. Sub acest aspect, cartea lui Cioroianu permite o ipoteză specială: Cu cât devin mai clare (cunoscute) căile prin care puterea Rusiei creşte, cu atât expansiunea ei va fi mai dificilă. Astfel, îndrăzneala autorului nu atacă doar miza explicit asumată, decuparea metodologică a unui domeniu multidisciplinar de analiză teoretică şi aplicată, ori interpretări ale deciziilor strategice în sistemul relaţiilor internaţionale. În discurs explicit şi implicit, demonstraţia propune ipoteze şi interpretări ce pot fonda o schimbare de registru în analiza politicii externe şi a discursului ideologic al Rusiei în sfera relaţiilor de putere. O geopolitică „pragmatică“ are nevoie de o analiză „pragmatică“, am putea spune, în spiritul discursului din Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. Sau, de ce nu?, şi de o echipă de cercetare care să strângă autori şi preocupări româneşti disparate (şi rare) într un program de cercetare gândit şi desfăşurat în „logică rusă“, revelată prin identificarea de reguli şi regularităţi, constante şi variabile, ritmuri sau cicluri de reacţie, modele simulative şi factori probabilistici, comportament reactiv şi pattern-uri de răspuns la categorii de oferte şi probleme regionale sau globale. Opţiunile geopolitice concrete ale Ursului rus pot fi uşor numărate, într un anume context, pe când numărul de perspective, metode şi, mai ales, idei reieşite din interpretarea şi analiza multidisciplinară a mormăitului său, nu. Totemul ursului şi logica Matrioşkăi ar fi reperele simbolice şi metodologice necesare în analiza geopoliticii ruse, consideră Adrian Cioroianu. Evident, nu singurele, în cheia necesară a cercetării multidisciplinare.
Trei cicluri scurte de istorie imperială
1.
2. Cartea despre geopolitica Matrioşkăi poate fi citită în chei diferite, în funcţie de interesul fiecărei categorii de cititori în parte. Există o cheie de istorie contemporană, alta de relaţii internaţionale, una de ştiinţă politică (analiza de politică internă a Rusiei contemporane, în special), la care se adaugă cheia simbolicii politice. Lucrarea poate sta ca resursă bibliografică pentru curs, dar, mai ales, pentru un seminar la oricare dintre aceste discipline universitare. De fapt, „Fişele“ în care autorul simte nevoia să strângă datele despre evoluţia fenomenelor politice fundamentale sugerează o intenţie didactică. Dincolo de aceste „Fişe de lectură“ – sinteză privind evoluţia unui eveniment sau proces istoric –, Geopolitica Matrioşkăi propune un discurs inovativ în analiza politicii externe a Rusiei contemporane.
3. Lucrarea tratează despre relaţiile dintre Rusia şi fostele state sovietice, poposind şi asupra conflictelor îngheţate, a tipului special de pluripartidism cu un singur lider politic, comparând „normalitatea“ europeană cu „normalitatea“ rusească. Chiar incluzând Moldova şi Transnistria, problema relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina şi a nevoii Rusiei de a controla Ucraina pentru a deveni o putere mondială etc., cartea ar rămâne doar „interesantă“. Adică ceva în sensul evaluărilor care spun totul despre o carte, dar care, de fapt, nu spun nimic. Dacă, de exemplu, un Computer nou (Ignorantul absolut) ar citi cartea domnului Cioroianu, probabil că ar fi mulţumit: o bună cunoaştere a problemei – Rusia, trecut apropiat, creştere descreştere şi perspective de evoluţie. Acelaşi Computer dornic să absoarbă informaţie ar aştepta să se instruiască şi despre problemele pe care le anunţă volumul II – relaţia cu ţările din vecinătatea imediată şi cele din vecinătatea mai îndepărtată: Germania, Marea Britanie, SUA etc. Chiar în aceste condiţii, cartea ar rămâne tot „doar interesantă“. Cu scuzele de rigoare pentru Computer, trebuie să admitem că programele lui ar putea prelua doar una dintre cele două mize ale lucrării. Prima dintre acestea este explicit formulată de autor; cea de a doua miză nu face parte din setul de ipoteze, construindu se la intersecţia dintre evenimente, interpretări şi corelaţii ale autorului, în baza cărora putem scoate în evidenţă pattern-uri de comportament ce dovedesc reformatarea logicii Războiului Rece şi elemente ale unei „logici ruseşti“. Desigur, nu avem de a face cu vreo invenţie patentată de Putin şi/sau Medvedev în domeniul ştiinţei logicii. Termenul lui Cioroianu sugerează logica vicleană a unei conştiinţe imperiale, care se redescoperă pe sine ca Centru pentru „vecinătatea imediată“ a fostei URSS, dar şi pentru o vecinătate îndepărtată. În această logică, tancul şi racheta alternează cu contractul „pragmatic“ pe două trei decenii pe care îl forţează strategia războiului rece al energiei, condus de Gazprom.
Miza explicită a lucrării
Ipoteza – miza explicită a lucrării – este legată de relaţia dintre percepţia social politică şi spaţiul real de control social în care operează Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale: Rusia post-URSS nu a fost niciodată atât de slabă pe cât au considerat o observatorii occidentali şi cei ai statelor vecine, după cum nu a fost niciodată atât de puternică pe cât au dorit o ruşii şi ultimii doi Conducători ai Rusiei – Boris Elţîn şi Vladimir Putin. Haosul şi dezordinea politică sunt două variabile accidentale din perioada Gorbaciov Elţîn. În structura de profunzime a comportamentului Rusiei, cele două variabile accident ascund o constantă de autopercepţie istorică: Rusia lui Elţîn şi Rusia lui Putin au avut un program geopolitic identic, folosind mijloace diferite, care au generat rezultate diferite la scara puterii mondiale. Faptul că Putin a reuşit acolo unde Elţîn a eşuat nu schimbă cu nimic logica păpuşilor Matrioşka: geopolitica lui Putin trebuie căutată în geopolitica lui Elţîn, pe care autorul o vede întemeiată de strategia militară din 1993, prin care Conducătorul lansează conceptul „vecinătate imediată“. Conform acestei noi doctrine, armata rusă era datoare să îi apere pe cei 25 de milioane de ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse şi să garanteze securitatea frontierelor (pp. 155–156). Pe linia acestei ipoteze, folosind raţionamentul analogic, autorul identifică nu mai puţin de 16 situaţii de politică internă şi internaţională – analogii din care rezultă că Matrioşka Putin este conţinută de Matrioşka Elţîn. Cioroianu susţine că există un „fond“ de gândire strategică şi geopolitică Elţîn, care conţine un instrument de execuţie mai eficient la nivel intern şi internaţional – geopolitica lui Putin, ca strateg al unei Rusii liniştite („prea multă linişte“) în interior: „Există, din acest punct de vedere, o autentică moştenire lăsată de Boris Elţîn, iar sistemul Putin & Medvedev nu face decât să ducă mai departe ambiţia unei revanşe care datează din chiar minutul următor sfârşitului Războiului Rece“ (p. 159).
Miza implicită a cărţii: erorile Occidentului
Teza privind permanenţa conştiinţei imperiale a fost demonstrată. Cartea s-ar putea opri aici, dacă metodologia ştiinţei istorice şi politice nu ar fi completată de metodologia simbolicii politice. Astfel, în lectura deciziilor şi acţiunilor Rusiei, Adrian Cioroianu caută semnificaţii stabile, reguli şi regularităţi fondate de un gest imperial – o decizie sau un discurs, o acţiune a ambasadorului Rusiei sau o deplasare a preşedintelui Putin la Bucureşti ori la Berlin.
O Rusie haotică nu a existat niciodată, iar o Federaţie mărginită la propriile interese, fără tendinţe de expansiune către întreaga sferă a fostei URSS, este de neconceput pentru cel care ştie să citească în modul rusesc de a gândi strategic. Conform autorului, observatori şi strategi occidentali au interpretat greşit sau neinspirat, până la neînţelegerea fenomenului, problema sfârşitului Războiului Rece, problema Kosovo, care a generat problema Georgia, săvârşind, de multe ori, adevărate erori de atribuire la nivelul percepţiei sociale în legătură cu înfrângerea Diavolului roşu – comunismul, de exemplu.
Eroarea sfârşitului Războiului Rece
Unii dintre analiştii şi liderii politici occidentali anunţă imposibilitatea relansării unui nou Război Rece. Adrian Cioroianu anunţă contrariul. Noul Război Rece (relansat teoretic în 2007–2008) pe care îl prezintă autorul pare să aibă o caracteristică specială: unul dintre beligeranţi, Rusia, joacă atipic, folosind justificările ideologice ale Adversarului. Cu nonşalanţa şi aroganţa Centrului, liderii de la Kremlin ne informează că vor folosi o abordare „pragmatică“ în politica externă. Desigur, primul gând despre pragmatism trimite la americani, după cum etica pragmatismului figurează printre eticile compatibile cu democraţia. Nu trebuie să înţelegem că Putin ar dori să dezvolte sau să reformuleze vreun principiu, pe linia Peirce James Dewey. Nici nu are nevoie, de vreme ce termenul „pragmatic“ are doar valoare de acoperire pentru o strategie întemeiată pe logica jocului de sumă nulă al clasicului Război Rece.
Eroarea „Masca pragmatismului“
Adrian Cioroianu vede în această schemă de politică internaţională a Rusiei – „cu armele ideologice ale adversarului“ – un fel de suport pentru o „strategie a revanşei“. Termenul este special pentru discursul public rus, aflăm din textul cărţii. De astă dată vorbeşte şi ex ministrul de externe al României, care îşi aminteşte de interesul ambasadorului Rusiei la Bucureşti cu privire la semnificaţiile termenului „pragmatic“. Repetată de câteva ori în acelaşi paragraf al discursului ministerial, ideea pragmatismului României în relaţiile cu Rusia a generat în 2007 un interes deosebit al ambasadorului Rusiei la Bucureşti, care a dorit insistent să afle, pe diferite canale, ce voia să spună ministrul român prin acest „pragmatic“, îşi aminteşte Adrian Cioroianu. Probabil, ministrul de externe al României atentase la un concept strategic al ideologiei acoperitoare a geopoliticii Federaţiei Ruse. Nu e limpede dacă a fost o întâmplare sau ministrul Cioroianu folosise în mod intenţionat în propriul discurs acest termen – concept strategic al ideologiei care acoperă geopolitica reală a Rusiei. De fapt, logica de tip cauzal este inutilă aici. Chiar dacă a fost o întâmplare, observaţia analistului Adrian Cioroianu este extrem de fecundă în plan analitic: îşi propunea România să devină „pragmatică“, în sensul în care Rusia îşi clama „pragmatismul“ în relaţiile internaţionale? Curiozitatea era mare din partea Rusiei. Nu cumva un căţel încercase să mormăie, devenind caraghios, în condiţiile în care toată lumea ştie că proverbul sună atât de simplu şi la nivel geopolitic: „Câinii latră, Ursul rus trece“?
Sub acest concept strategic înşelător, pragmatismul, Federaţia Rusă relansase cu succes, sub Conducătorul unic al pluripartidismului, Vladimir Putin, strategia ofensivă a unui joc de sumă nulă, specifică Războiului Rece.
Autorul respinge argumentul potrivit căruia logica Războiului Rece nu poate fi repetitivă. În realitate, nu ideologia şi propaganda de tip comunist capitalist, alături de lupta pentru controlul unei părţi cât mai însemnate dintre sferele de putere la nivel global, reprezintă miezul unui Război Rece. Dispariţia ideologiei comuniste nu poate fi echivalată cu încheierea Războiului Rece. Din contră, observă autorul, Rusia practică o „geopolitică a revanşei“, care este ascunsă de o ideologie aparent capitalistă, întemeiată pe un principiu anti capitalist: „Activitatea economică pe care statul rus nu o poate controla nu este binevenită în Rusia“. Schimbul de generaţii politice nu a anulat nostalgia după Rusia Mare, tânăra generaţie fiind educată în „lectura rusească a hărţii“, pentru care „imediata vecinătate“ alcătuită din state independente este doar rezultatul unor accidente istorice, petrecute sub lideri ruşi slabi – Gorbaciov şi, în special, Elţîn. Noua ideologie a Războiului Rece conţine, de asemenea, ideea potrivit căreia ruşii sunt cetăţenii unui „stat asediat“ de adversari organizaţi politico militar şi economic, al căror scop este tocmai încercuirea şi slăbirea Rusiei (în principal NATO şi valurile succesive de extindere între 1991–2008, EU, v. pp. 144–145).
Cioroianu semnalează deci două particularităţi ale strategiei expansioniste a Rusiei. Prima dintre ele ţine de un comportament politico economic la nivel internaţional, care stă sub semnul „abordării pragmatice“. A doua dimensiune vizează reactivarea conştiinţei imperiale la nivel intern, inclusiv prin politici educaţionale, care acreditează o anume „lectură rusească a hărţii“, din perspectiva unui stat ce a evoluat dinspre regimul partidului unic la regimul „partidelor multe, cu un singur lider“ (pp. 188–211).
Eroarea de atribuire a victoriei libertăţii
Renaşterea conştiinţei imperiale şi a comportamentului geopolitic în logica Războiului Rece sunt direct corelate, consideră autorul, cu apariţia Conducătorului. Evident, este vorba despre Vladimir Putin. Noul lider politic şi a construit legitimitatea internă în cadrele unui curent de nostalgie după o Rusie puternică, respectată, temută, care este consultată la nivelul politicii globale şi care nu lasă evenimentele să treacă pe lângă ea. Căderea URSS, consideră autorul, a fost echivalată de majoritatea europenilor şi americanilor drept o victorie a libertăţii şi drepturilor omului, o repunere în drepturi a Cetăţeanului. Pentru Cetăţeanul rus, însă, pare că sentimentul unei eventuale victorii împotriva tiraniei şi a totalitarismului a fost înlocuit de un sentiment de înfrângere, adâncit timp de un deceniu prin reforme lente, neeficiente, sfârşite într un autoritarism generat de opţiunea pentru lideri puternici, iar nu pentru programe sau instituţii politice: „Altfel spus, noi nu am ştiut că am câştigat acest război [Războiul Rece – n.n.] (sau, dacă am ştiut vreodată, am uitat repede) – pe când Rusia, sau măcar o majoritate a ruşilor, a ştiut că a pierdut această confruntare“ (p. 148).
Eroarea parteneriatului Rusia Occident
O altă eroare majoră a Occidentului democratic în relaţia cu Rusia este legată de ceea ce Adrian Cioroianu numeşte un „balans al indeciziei între doi termeni care sunt complementari dar deloc interşanjabili“ (p. 149) După căderea URSS, Occidentul creditează, în mod greşit, proiectul de refacere strategică Rusiei, aşteptând ca statul să se reorganizeze în cadrele democraţiei şi ale jocului democratic. Speranţa occidentală a integrării Rusiei (credit acordat regimului Elţîn) a fost înlocuită cu speranţa asocierii Rusiei la proiecte europene (credit acordat regimului Putin). Ambele creditări sunt considerate de autor tot atâtea victorii ale „logicii ruse“. Rusia a preluat din democraţia Vestului doar ceea ce i a convenit. „Normalitatea“ democratică a Vestului este o sursă de inspiraţie din care Rusia preia selectiv, doar ceea ce îi convine. Importurile ideologice din Vest au funcţia de a masca ideologic o „normalitate“ proprie, scufundată în conştiinţa imperială adânc ofensată prin extinderea NATO UE.
Eroarea Kosovo
NATO nu trebuie să creadă în coincidenţe, consideră Adrian Cioroianu, propunând o astfel de judecată de strategie preventivă, câtă vreme ne este foarte greu să ştim ce este şi ce nu este coincidenţă în politica externă a Rusiei. De exemplu, nu trebuie evitată metoda comparaţiei Kosovo – Georgia. Când Kosovo se proclamă stat independent, cu sprijinul afişat al SUA în februarie 2008, Rusia contabilizează evenimentul ca o pierdere: în sudul unui stat prieten al Rusiei, Serbia, SUA îşi crease un aliat. Rusia va folosi ceea ce am putea numi „Tactica Oglinzii“: „Dacă am fi urmat logica rusă (şi nu logica noastră), ar fi trebuit să intuim că ceva urmează să se întâmple (în sensul unei necesităţi de ordin geopolitic) în regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia“ (p. 152).
Cui foloseşte logica Matrioşkăi?
Discursul din Geopolitica Matrioşkăi nu este semnificativ doar prin concluzii reieşite din suma secvenţelor „corelare de date istorice – ipoteză analiză – interpretare – concluzii intermediare – concluzie finală“ (validare de ipoteză). Lucrarea este folositoare atât cancelariilor occidentale cât şi cancelariei de la Kremlin. Unanimitatea utilităţii în analiza strategică nu este însă completată de un cor al aplauzelor de mulţumire. La nivel epistemologic, cele două mize ale analizei construiesc, în demonstraţia însoţitoare, un câştigător difuz, non Rusia, şi un perdant sigur – Rusia. Sub acest aspect, cartea lui Cioroianu permite o ipoteză specială: Cu cât devin mai clare (cunoscute) căile prin care puterea Rusiei creşte, cu atât expansiunea ei va fi mai dificilă. Astfel, îndrăzneala autorului nu atacă doar miza explicit asumată, decuparea metodologică a unui domeniu multidisciplinar de analiză teoretică şi aplicată, ori interpretări ale deciziilor strategice în sistemul relaţiilor internaţionale. În discurs explicit şi implicit, demonstraţia propune ipoteze şi interpretări ce pot fonda o schimbare de registru în analiza politicii externe şi a discursului ideologic al Rusiei în sfera relaţiilor de putere. O geopolitică „pragmatică“ are nevoie de o analiză „pragmatică“, am putea spune, în spiritul discursului din Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. Sau, de ce nu?, şi de o echipă de cercetare care să strângă autori şi preocupări româneşti disparate (şi rare) într un program de cercetare gândit şi desfăşurat în „logică rusă“, revelată prin identificarea de reguli şi regularităţi, constante şi variabile, ritmuri sau cicluri de reacţie, modele simulative şi factori probabilistici, comportament reactiv şi pattern-uri de răspuns la categorii de oferte şi probleme regionale sau globale. Opţiunile geopolitice concrete ale Ursului rus pot fi uşor numărate, într un anume context, pe când numărul de perspective, metode şi, mai ales, idei reieşite din interpretarea şi analiza multidisciplinară a mormăitului său, nu. Totemul ursului şi logica Matrioşkăi ar fi reperele simbolice şi metodologice necesare în analiza geopoliticii ruse, consideră Adrian Cioroianu. Evident, nu singurele, în cheia necesară a cercetării multidisciplinare.
