O perspectiva analitica asupra limitelor gandirii
Rating:
Voturi: 17
Filosofia analitica nu se bucura de prea multa popularitate printre oamenii care se indeletnicesc cu filosofia in Romania, fiind privita indeobste ca o activitate intelectuala sterila, ca un joc logic ai carui participanti isi autocenzureaza excesiv discursul si metodele, evitand escapadele metafizice si atacarea problemelor clasice ale filosofiei. Nu imi propun aici o evaluare critica a modelelor de discurs filosofic predominante pe piata autohtona a ideilor, insa voi incerca sa profit de aparitia editiei romanesti a unei lucrari de referinta a filosofiei analitice recente, Dincolo de limitele gandirii a filosofului englez Graham Priest[1], pentru a arata cat de nedreapta si anacronica poate fi aceasta imagine. Daca exista cu adevarat un clivaj intre traditia filosofica anglosaxona si cea continentala, lectura unei carti precum cea a lui Priest ne poate indreptati sa afirmam ca nu filosofii analitici sunt cei care intretin aceasta separatie. imi permit sa sper, de asemenea, ca publicarea sustinuta a unor astfel de lucrari paradigmatice ale filosofiei analitice in limba romana va face, in cele din urma, ca insusi termenul de “filosof analitic” sa nu mai aiba o rezonanta tehnicista si sectara printre intelectualii romani cu valente umaniste.
Voi fi interesat aici, asadar, mai putin de o raportare critica la ce spune Priest in Dincolo de limitele gandirii (teze care au facut, de altfel, obiectul unor vii dezbateri in literatura filosofica de limba engleza), cat de cum spune ceea ce spune si de anvergura investigatiilor sale logico-filosofice.
Inainte de a vorbi despre ideile propriu-zise din aceasta monografie, socotesc ca este necesar sa fac cateva precizari introductive despre contributiile semnificative din ultimele decenii ale autorului ei in logica si filosofia logicii.
Graham Priest este considerat (inca) o “oaie neagra” printre filosofii analitici, pentru ca este un sustinator al dialetheismului si al logicilor paraconsistente, idei pe care le-a articulat pentru prima data intr-un sistem inchegat in anii ’80. Dialetheismul este conceptia conform careia exista contradictii adevarate, iar logicile paraconsistente sunt sisteme formale in care nu este acceptata regula ca dintr-o contradictie decurge orice. Cele doua viziuni sunt strans legate: un dialetheist este obligat sa adere la o logica paraconsistenta pentru a putea propune o pozitie teoretica coerenta.
Dialetheismul este privit de majoritatea filosofilor analitici cu neincredere sau chiar cu perplexitate. Ideea ca atat o propozitie, cat si negatia ei pot fi adevarate in acelasi timp si sub acelasi raport pare sa intre in conflict nu numai cu principiul aristotelic al non-contradictiei, ci si cu bunul-simt. Aceasta reactie intuitiva de respingere provine insa, potrivit lui Priest, din educatia logica a filosofilor contemporani, mai precis din puternica influenta exercitata asupra cadrelor lor de gandire de teoria logica ortodoxa a timpului nostru, dezvoltata de Gottlob Frege si Bertrand Russell in preajma anilor 1900. Astfel, raspunsul la intrebarea de ce este dialetheismul atat de insuportabil pentru sensibilitatea filosofilor moderni este sociologic, mai degraba decat rational. Autoritatea lui Aristotel, ce nu a fost pusa in discutie timp de secole, precum si succesul teoriei logice moderne (masurabil in gradul ei de complexitate, rigoare si eleganta, dar si in adecvarea la practicile inferentiale obisnuite) sunt, afirma Priest, cauzele atitudinii rigide a majoritatii filosofilor pusi fata in fata cu sisteme logice paraconsistente. Daca vom reusi sa ne detasam de aceste obisnuinte de gandire, vom vedea cat de putin intuitiva este, de fapt, ideea ca acceptarea unei contradictii ar “infesta” intregul nostru corp de opinii si credinte, ca o teorie ce contine o contradictie este incoerenta in intregul ei. Logica clasica nu ne va mai aparea atunci ca o stiinta imuabila a legilor gandirii, ci ca o simpla teorie despre felul in care functioneaza particulele logice, ce poate fi revizuita, de pilda, pentru a da seama in mod coerent de existenta unor contradictii adevarate.
Nu ne mai ramane decat sa demonstram existenta unor astfel de contradictii adevarate, iar demersul lui Priest din Dincolo de limitele gandirii vizeaza, in ultima instanta, tocmai acest scop: de a arata ca gandirea noastra – inteleasa intr-un sens obiectiv, fregean (ce priveste continutul starilor noastre intensionale), si nu in sensul de constiinta subiectiva – nu poate evita contradictiile, atunci cand isi ia ca obiect propriile ei limite. Desigur, Priest nu este original in aceasta privinta; Kant, pentru a lua exemplul cel mai la indemana, a dedicat multe pagini din Critica ratiunii pure explorarii “antinomiilor ratiunii pure”. inca de la Aristotel si Platon, aporiile si paradoxurile par sa fie fenomene filosofice prin excelenta, simptome ale autenticitatii unei gandiri reflexive de profunzime. Inedita este insa atitudinea pe care o propune Priest in fata acestor contradictii de la limitele gandirii: acceptarea lor ca atare, decelarea unei structuri logice comune tuturor si integrarea lor in viziunea noastra despre lume, in opozitie cu traditia filosofica, unde intalnim doua reactii generice – incercarea de a gasi o solutie la paradoxuri, de a arata ca nu exista de fapt o contradictie acolo unde pare sa fie una, respectiv abstinenta teoretica, altfel spus, asumarea neputintei noastre de a conceptualiza coerent astfel de aporii, ce raman insolvabile.
Cartea lui Priest este structurata ca o istorie a antinomiilor provocate de incercarea de a depasi limitele gandirii – incepand cu Aristotel, Sextus Empiricus si alti filosofi din vechime, continuand cu Kant si Hegel si ajungand la logica matematica din ultimele doua secole si la cele mai provocatoare viziuni din filosofia analitica a limbajului (Wittgenstein, Quine, Davidson), incluzand in ultima parte, in mod aparent surprinzator, capitole dedicate lui Derrida, Heidegger si filosofului indian Nāgārjuna. insa avem de-a face numai in aparenta cu o lucrare de istorie a ideilor. Concentrandu-ne numai asupra perspectivei istorice si a corectitudinii exegetice a ideilor expuse de Priest, am rata miza fundamentala a cartii lui: aceea de a arata ca aporia aristotelica a materiei prime, antinomiile kantiene sau paradoxul multimilor al lui Russell nu sunt accidente istorice in evolutia filosofiei occidentale, ci manifestari ale unei structuri conceptuale unice, iar orice incercare de a le rezolva sau dizolva nu ne va duce decat la o alta contradictie esentiala de acelasi tip. Astfel, materialul istoric nu este decat un mijloc de ilustrare a tezei centrale privind natura dialetheica a limitelor gandirii.
Priest reconstruieste acest nucleu conceptual esential sub forma unei structuri logice, numita Schema Incloziunii, in care un rol important este jucat de procedeul logic al diagonalizarii. Nu voi intra aici in detaliile formale ale acesteia, prezentand numai ideile centrale care o subintind. in fiecare dintre antinomiile sau paradoxurile analizate de Priest, exista o totalitate (a tuturor lucrurilor conceptibile, exprimabile etc. – genul de totalitate determinand si categoria de limite cu care avem de-a face: limitele exprimarii, limitele conceptibilului, limitele cognitiei sau limitele iterarii) si o operatie corespunzatoare sau o miscare a gandirii care genereaza un obiect ce se afla deopotriva inauntrul si in afara totalitatii. Priest numeste aceste situatii inchidere si, respectiv, Transcendenta. Argumentele, atat cele pentru inchidere, cat si cele pentru Transcendenta, se folosesc de o anumita forma de auto-referinta. De exemplu, Nicolaus Cusanus arata ca, de vreme ce Dumnezeu este infinit, nu poate exista nici o modalitate in care sa il sesizam, premisa implicita fiind aici ca nici o categorie finita nu poate “acomoda” un obiect infinit, iar categoriile noastre sunt finite. Iar daca asa stau lucrurile, nu numai Dumnezeu este insesizabil, ci si faptele despre Dumnezeu sunt dincolo de orice posibilitate de a le gandi sau exprima (Transcendenta). Insa Cusanus nu este oprit de aceste teze metafizice fundamentale sa exprime (sau sa sesizeze) diferite fapte despre Dumnezeu. Simplul fapt de a pretinde ca Dumnezeu este insesizabil inseamna a exprima ceva, un anumit fapt, despre Dumnezeu (Inchidere).
Lectura cartii lui Priest ii va da cititorului ocazia sa observe felul in care aceasta structura logica si conceptuala este recurenta in toate cazurile istorice analizate, inclusiv in acele situatii in care Priest insusi nu este convins ca am avea de-a face cu un paradox autentic. Persistenta Schemei Incloziunii arata, potrivit lui, ca nu numai gandirea noastra, ci insasi realitatea este contradictorie, fara a presupune prin aceasta vreo metafizica realista specifica (de pilda, ca ar exista fapte contradictorii). Teza ultima a cartii lui este ca realitatea, inteleasa ca obiect al gandirii noastre, nu poate fi conceputa si descrisa fara a ajunge la contradictii, atunci cand in joc intra conceptul de totalitate.
Un cititor nefamiliarizat cu textele de filosofie analitica va fi, probabil, surprins de cateva aspecte stilistice si metodologice ale lucrarii pe care o are in fata. in primul rand, lipseste din scriitura lui Priest orice semn al implicarii emotionale a autorului. Cei care considera ca sensul si valoarea unei scrieri filosofice rezida in impactul afectiv al acesteia, in emotia pe care reuseste sa o transmita, vor fi dezamagiti. Tensiunea existentiala, ornamentele literare sau puseurile lirice nu isi au locul intr-o lucrare de filosofie analitica. Asta nu inseamna ca textul nu ar avea o motivatie filosofica autentica sau ca autorul nu ar face decat sa se joace cu notiuni abstracte si argumente ingenioase. Cartea lui Priest este o dovada ca se poate vorbi nu numai criptic, aforistic si abscons despre limitele gandirii, ci si direct, clar si precis. Probleme autentice ale filosofiei sunt rediscutate intr-un limbaj transparent, iar instrumentele logicii formale sunt folosite cu nonsalanta. Este adevarat ca anumite capitole ale cartii nu pot fi citite decat cu creionul in mana si facand minimul efort de a urmari articulatiile logice propuse. insa, odata depasita “formulofobia” inexplicabila de care dau dovada atatia oameni pasionati de filosofie, se va vedea ca simbolizarile si demonstratiile formale nu sunt decat niste instrumente extrem de utile in articularea riguroasa a unei teze metafizice substantiale: la granita a ceea ce poate fi gandit exista lucruri care nu pot fi gandite, dar care pot fi totusi gandite. in spiritul lucrarii lui Priest, voi incheia cu o contradictie – una doar aparenta, ce-i drept. Dincolo de limitele gandirii, prin anvergura tezelor sustinute si prin deschiderea autentica manifestata fata de filosofi precum Heidegger sau Derrida, ne arata cat de artificiala este granita dintre filosofia anglo-saxona si cea continentala, dar si cat de multe lucruri separa inca cele doua traditii filosofice.
[1] Un merit esential pentru aparitia acestei editii romanesti il are, desigur, profesorul Dumitru Gheorghiu, care a realizat o traducere exemplara. Transpunerea unei lucrari de filosofie analitica in limba romana este mai dificila decat ar putea parea, tocmai pentru ca terminologia romaneasca specific filosofica este incarcata adesea cu anumite presupozitii si sensuri ce vin din traditia culturala autohtona. Dumitru Gheorghiu a reusit insa sa ne ofere un text viu, scris intr-o romana fluida si expresiva, fara a pierde nimic din precizia si exprimarile sintetice ale textului original.
Voi fi interesat aici, asadar, mai putin de o raportare critica la ce spune Priest in Dincolo de limitele gandirii (teze care au facut, de altfel, obiectul unor vii dezbateri in literatura filosofica de limba engleza), cat de cum spune ceea ce spune si de anvergura investigatiilor sale logico-filosofice.
Inainte de a vorbi despre ideile propriu-zise din aceasta monografie, socotesc ca este necesar sa fac cateva precizari introductive despre contributiile semnificative din ultimele decenii ale autorului ei in logica si filosofia logicii.
Dialetheismul este privit de majoritatea filosofilor analitici cu neincredere sau chiar cu perplexitate. Ideea ca atat o propozitie, cat si negatia ei pot fi adevarate in acelasi timp si sub acelasi raport pare sa intre in conflict nu numai cu principiul aristotelic al non-contradictiei, ci si cu bunul-simt. Aceasta reactie intuitiva de respingere provine insa, potrivit lui Priest, din educatia logica a filosofilor contemporani, mai precis din puternica influenta exercitata asupra cadrelor lor de gandire de teoria logica ortodoxa a timpului nostru, dezvoltata de Gottlob Frege si Bertrand Russell in preajma anilor 1900. Astfel, raspunsul la intrebarea de ce este dialetheismul atat de insuportabil pentru sensibilitatea filosofilor moderni este sociologic, mai degraba decat rational. Autoritatea lui Aristotel, ce nu a fost pusa in discutie timp de secole, precum si succesul teoriei logice moderne (masurabil in gradul ei de complexitate, rigoare si eleganta, dar si in adecvarea la practicile inferentiale obisnuite) sunt, afirma Priest, cauzele atitudinii rigide a majoritatii filosofilor pusi fata in fata cu sisteme logice paraconsistente. Daca vom reusi sa ne detasam de aceste obisnuinte de gandire, vom vedea cat de putin intuitiva este, de fapt, ideea ca acceptarea unei contradictii ar “infesta” intregul nostru corp de opinii si credinte, ca o teorie ce contine o contradictie este incoerenta in intregul ei. Logica clasica nu ne va mai aparea atunci ca o stiinta imuabila a legilor gandirii, ci ca o simpla teorie despre felul in care functioneaza particulele logice, ce poate fi revizuita, de pilda, pentru a da seama in mod coerent de existenta unor contradictii adevarate.
Nu ne mai ramane decat sa demonstram existenta unor astfel de contradictii adevarate, iar demersul lui Priest din Dincolo de limitele gandirii vizeaza, in ultima instanta, tocmai acest scop: de a arata ca gandirea noastra – inteleasa intr-un sens obiectiv, fregean (ce priveste continutul starilor noastre intensionale), si nu in sensul de constiinta subiectiva – nu poate evita contradictiile, atunci cand isi ia ca obiect propriile ei limite. Desigur, Priest nu este original in aceasta privinta; Kant, pentru a lua exemplul cel mai la indemana, a dedicat multe pagini din Critica ratiunii pure explorarii “antinomiilor ratiunii pure”. inca de la Aristotel si Platon, aporiile si paradoxurile par sa fie fenomene filosofice prin excelenta, simptome ale autenticitatii unei gandiri reflexive de profunzime. Inedita este insa atitudinea pe care o propune Priest in fata acestor contradictii de la limitele gandirii: acceptarea lor ca atare, decelarea unei structuri logice comune tuturor si integrarea lor in viziunea noastra despre lume, in opozitie cu traditia filosofica, unde intalnim doua reactii generice – incercarea de a gasi o solutie la paradoxuri, de a arata ca nu exista de fapt o contradictie acolo unde pare sa fie una, respectiv abstinenta teoretica, altfel spus, asumarea neputintei noastre de a conceptualiza coerent astfel de aporii, ce raman insolvabile.
Cartea lui Priest este structurata ca o istorie a antinomiilor provocate de incercarea de a depasi limitele gandirii – incepand cu Aristotel, Sextus Empiricus si alti filosofi din vechime, continuand cu Kant si Hegel si ajungand la logica matematica din ultimele doua secole si la cele mai provocatoare viziuni din filosofia analitica a limbajului (Wittgenstein, Quine, Davidson), incluzand in ultima parte, in mod aparent surprinzator, capitole dedicate lui Derrida, Heidegger si filosofului indian Nāgārjuna. insa avem de-a face numai in aparenta cu o lucrare de istorie a ideilor. Concentrandu-ne numai asupra perspectivei istorice si a corectitudinii exegetice a ideilor expuse de Priest, am rata miza fundamentala a cartii lui: aceea de a arata ca aporia aristotelica a materiei prime, antinomiile kantiene sau paradoxul multimilor al lui Russell nu sunt accidente istorice in evolutia filosofiei occidentale, ci manifestari ale unei structuri conceptuale unice, iar orice incercare de a le rezolva sau dizolva nu ne va duce decat la o alta contradictie esentiala de acelasi tip. Astfel, materialul istoric nu este decat un mijloc de ilustrare a tezei centrale privind natura dialetheica a limitelor gandirii.
Priest reconstruieste acest nucleu conceptual esential sub forma unei structuri logice, numita Schema Incloziunii, in care un rol important este jucat de procedeul logic al diagonalizarii. Nu voi intra aici in detaliile formale ale acesteia, prezentand numai ideile centrale care o subintind. in fiecare dintre antinomiile sau paradoxurile analizate de Priest, exista o totalitate (a tuturor lucrurilor conceptibile, exprimabile etc. – genul de totalitate determinand si categoria de limite cu care avem de-a face: limitele exprimarii, limitele conceptibilului, limitele cognitiei sau limitele iterarii) si o operatie corespunzatoare sau o miscare a gandirii care genereaza un obiect ce se afla deopotriva inauntrul si in afara totalitatii. Priest numeste aceste situatii inchidere si, respectiv, Transcendenta. Argumentele, atat cele pentru inchidere, cat si cele pentru Transcendenta, se folosesc de o anumita forma de auto-referinta. De exemplu, Nicolaus Cusanus arata ca, de vreme ce Dumnezeu este infinit, nu poate exista nici o modalitate in care sa il sesizam, premisa implicita fiind aici ca nici o categorie finita nu poate “acomoda” un obiect infinit, iar categoriile noastre sunt finite. Iar daca asa stau lucrurile, nu numai Dumnezeu este insesizabil, ci si faptele despre Dumnezeu sunt dincolo de orice posibilitate de a le gandi sau exprima (Transcendenta). Insa Cusanus nu este oprit de aceste teze metafizice fundamentale sa exprime (sau sa sesizeze) diferite fapte despre Dumnezeu. Simplul fapt de a pretinde ca Dumnezeu este insesizabil inseamna a exprima ceva, un anumit fapt, despre Dumnezeu (Inchidere).
Lectura cartii lui Priest ii va da cititorului ocazia sa observe felul in care aceasta structura logica si conceptuala este recurenta in toate cazurile istorice analizate, inclusiv in acele situatii in care Priest insusi nu este convins ca am avea de-a face cu un paradox autentic. Persistenta Schemei Incloziunii arata, potrivit lui, ca nu numai gandirea noastra, ci insasi realitatea este contradictorie, fara a presupune prin aceasta vreo metafizica realista specifica (de pilda, ca ar exista fapte contradictorii). Teza ultima a cartii lui este ca realitatea, inteleasa ca obiect al gandirii noastre, nu poate fi conceputa si descrisa fara a ajunge la contradictii, atunci cand in joc intra conceptul de totalitate.
Un cititor nefamiliarizat cu textele de filosofie analitica va fi, probabil, surprins de cateva aspecte stilistice si metodologice ale lucrarii pe care o are in fata. in primul rand, lipseste din scriitura lui Priest orice semn al implicarii emotionale a autorului. Cei care considera ca sensul si valoarea unei scrieri filosofice rezida in impactul afectiv al acesteia, in emotia pe care reuseste sa o transmita, vor fi dezamagiti. Tensiunea existentiala, ornamentele literare sau puseurile lirice nu isi au locul intr-o lucrare de filosofie analitica. Asta nu inseamna ca textul nu ar avea o motivatie filosofica autentica sau ca autorul nu ar face decat sa se joace cu notiuni abstracte si argumente ingenioase. Cartea lui Priest este o dovada ca se poate vorbi nu numai criptic, aforistic si abscons despre limitele gandirii, ci si direct, clar si precis. Probleme autentice ale filosofiei sunt rediscutate intr-un limbaj transparent, iar instrumentele logicii formale sunt folosite cu nonsalanta. Este adevarat ca anumite capitole ale cartii nu pot fi citite decat cu creionul in mana si facand minimul efort de a urmari articulatiile logice propuse. insa, odata depasita “formulofobia” inexplicabila de care dau dovada atatia oameni pasionati de filosofie, se va vedea ca simbolizarile si demonstratiile formale nu sunt decat niste instrumente extrem de utile in articularea riguroasa a unei teze metafizice substantiale: la granita a ceea ce poate fi gandit exista lucruri care nu pot fi gandite, dar care pot fi totusi gandite. in spiritul lucrarii lui Priest, voi incheia cu o contradictie – una doar aparenta, ce-i drept. Dincolo de limitele gandirii, prin anvergura tezelor sustinute si prin deschiderea autentica manifestata fata de filosofi precum Heidegger sau Derrida, ne arata cat de artificiala este granita dintre filosofia anglo-saxona si cea continentala, dar si cat de multe lucruri separa inca cele doua traditii filosofice.
[1] Un merit esential pentru aparitia acestei editii romanesti il are, desigur, profesorul Dumitru Gheorghiu, care a realizat o traducere exemplara. Transpunerea unei lucrari de filosofie analitica in limba romana este mai dificila decat ar putea parea, tocmai pentru ca terminologia romaneasca specific filosofica este incarcata adesea cu anumite presupozitii si sensuri ce vin din traditia culturala autohtona. Dumitru Gheorghiu a reusit insa sa ne ofere un text viu, scris intr-o romana fluida si expresiva, fara a pierde nimic din precizia si exprimarile sintetice ale textului original.
