Comunismul ca animal ideologic: relatia partid-societate
Rating:
Voturi: 1
Raporturile partid unic-societate in regimurile totalitare au exercitat o fascinatie hipnotica asupra celor care au conturat o radiografie a logicii interne proprie totalitarismelor. A uimit mai ales dimensiunea cvasi-completa in care acest tip de structura politica a reusit sa-si subordoneze societatea, aneantizand si atomizand corpul social, transformandu-l intr-o anexa depersonalizata, amorfa, lipsita de vointa si initiativa, mereu la dispozitia Partidului atotputernic.
Intrebarile care se impun imperativ cercetatorului istoric de astazi sunt urmatoarele: poate fi comunismul studiat ca expresie a unor circumstante exclusiv istorico-sociologice, fiind astfel arondat unei hermeneutici pozitiviste? Este aceasta interpretare un dat exclusiv istoric, antropologic si sociologic, limitand cercetarea intr-un plan orizontal? Poate fi considerat suficient model epistemologic refractar la orice reflectie de natura metafizica, pentru a intelege esenta acestei imense fracturi care a scos in afara timpului sute de milioane de oameni pentru cateva decenii bune in secolul XX? In ce masura raporturile partid-societate pot fi explicate ca rezultat al unor determinari sociologice si cat datoram proiectului ideologic? In functie de raspunsurile la acest set de intrebari, cred ca putem contura doua propuneri esentiale vis-à-vis de subiectul raporturilor partidsocietate in regimurile comuniste.
Prima dintre ele ofera o explicatie situate la nivelul cercetarii, plasata diacronic. Perspectiva istorica se impleteste cu instrumentarul sociologiei, mai ales cel al sociologiei organizationale. Evolut ia raporturilor stat-societate este studiata prin lentilele sociologiei raportate la cadrul istoric dat si la particularitatile sale. Acest model explicativ tine cont de factorul ideologic al regimurilor totalitare, insa acesta trece oarecum in fundal. Pe primul plan sunt plasate insa determinarile de tip social, economic si politic, inerente unei viziuni moderne despre organismele sociale care sufera rapide evolutii interne. Modelul teoretic impune astfel o grila interpretativa relativ rigida care incearca sa se muleze pe realitatea istorica data.
Rezultatul este o perspectiva care umanizeaza regimurile comuniste si le prezinta drept birocratii coercitive, care folosesc in controlul si represiunea, mijloacele traditionale de persuasiune si recompensele materiale. Carenta majora a acestui tip de abordari (cu toate meritele incontestabile), este plasarea totalitarismului comunist in registrul normalului. Acesta nu mai este o specie politica monstruoasa si inedita in istoria umanitatii, ci ne lasa senzatia ca poate fi analizat, disecat si catalogat cu aceleasi instrumente cu care cercetam celelalte tipuri de regimuri. Determinantul ideologic nu mai e prioritar in conturarea imaginii acestor structuri politice. Comunismul inceteaza sa devina animalul ideologic fundamental diferentiat de restul menajeriei. El nu mai este o bizarerie monstruoasa, si se strecoara usor-usor alaturi de reprezentantii banali ai speciilor politicii. Un curent larg de opinie in anii razboiului rece afirma mai mult sau mai putin direct ca cele doua tabere aflate in confruntare nu erau de fapt structural antagonice si incompatibile. S-a crezut astfel ca ambele sisteme politice evolueaza inspre o directie comuna care va face diferentele insesizabile: o dominatie a „clasei managerilor“, viitoarea elita politico-administrativa comuna[1].
Astfel, in ceea ce priveste evolutia raporturilor partid-societate in Europa Centrala si de Est acestea sunt vazute dinamic, parcurgand mai multe etape. Desi exista diferente teoretice semnificative in ce priveste continutul acestor stagii si natura lor, cadrul analitic propus este asemanator. Sunt identificate trei etape principale in aceasta relatie: etapa de cucerire a puterii, cea de consolidare-institutionalizare a regimului si una intitulata „management de sistem“, care ar corespunde unei ambitii de integrare a regimurilor comuniste in societate[2]. Prima etapa ar corespunde instalarii noilor regimuri. Comunistii incearca sa-si construiasca o imagine a fortei celei mai active si mai dinamice a societatii, plasandu-se in fruntea programelor progresist-reformiste si prezentand cele mai populare idei din programele altor partide drept ale lor. Postura participativa se impleteste insa cu teroarea si masurile coercitive pe masura ce pozitia partidului se consolideaza si se face tranzitia catre sistemul monolitic si etapa de consolidare[3]. Etapa a doua presupune consolidarea institutional-organizatorica, cand aceste regimuri trec la stadiul de „regimuri de castel“: partidul se concepe pe sine ca o fortareata asediata in mijlocul unei societati corupte ce trebuie transformata radical. El reprezinta embrionul lumii noi, aflate in mijlocul lumii vechi si decadente; pentru a putea proceda la operatiunea de transformare a realitatii este nevoie de o clarificare interna. Ea cere constructia unei identitati pentru corpul de membri si pentru elita. In acest scop este necesara distrugerea puntilor de legatura cu mediul inconjurator: admiterea de noi membri este oprita, are loc initierea unei campanii de epurari si verificari, indoctrinarea membrilor se intensifica. Partidul se baricadeaza in sine insusi pentru a-si contura identitatea.
Fisurile acestui model istorico-sociologic apar mai ales atunci cand se incearca conturarea celei de-a treia faze ca etapa distincta cu caracteristici proprii. Este o etapa ce implica aparitia unor procese si manifestari distincte care s-ar departa de esenta fenomenului totalitar. Se vorbeste acum despre aparitia grupurilor de interese si erijarea partidului in broker-mediator intre acestea; tranzitia de la o ordine bazata pe dominare brutala la una axata pe manipulare si persuasiune; trecerea de la impunerea fortata a proiectelor partidului la incercarea de a coopta si convinge societatea. Semnelor de usoara relaxare li se dau interpretari entuziaste. Modelul teoretic construieste concepte si notiuni pe care i se pare ca le regaseste in fenomenul studiat. Reintalnim aici vechiul pacat al savantului care gaseste in obiectul cercetarii ceea ce pune deja acolo; precum si tentatia de a-l reduce la ceea ce este cunoscut. Afirmatiile regimului despre „existenta claselor non-antagonice in societatile socialiste“ sunt luate drept recunoasteri indirecte ale „grupurilor de interese“; aparitia unei intelighentii tehnice si discursurile liderilor comunisti despre necesitatea imbinarii cunostintelor tehnice cu elanul ideologic il fac pe cercetator sa constate cu entuziasm aparitia unei specii noi: „managerul politic“. O specie inexistenta de fapt, creatie ideologica ce incearca sa ipostazieze unul din laitmotivele esentiale ale mitologiei comuniste: omul nou. Corespondenta cea mai apropiata a acestei promisiuni care refuza sa apara era inginerul activist. De aici obsesia sistemului pentru ingineri, vazuti ca tipul uman ideal al unei ideologii ce isi revendica o precizie a metodei de tipul stiintei pozitive[4].
Lumea comunista capata treptat conturul familiar al societatilor normale. In animozitatile dintre birocratia ideological si nou aparuta birocratie tehnica, cercetatorul vede un conflict tipic de grupuri de interese, specific oricarei alcatuiri sociale. Obsesia dementa pentru industrializare caracteristica sistemului este gratulata cu titlul de „modernizare“ si i se recunoaste legitimitatea unei comparatii cu economia lumii libere. Lagarul socialist devine o entitate posibil a fi studiata si cunoscuta cu epistemele sociologiei si ale carui spasme si transformari sunt consecinta exclusiva a unui determinism de natura sociologica, oarecum comun tuturor societatilor si organizatiilor.
Nimeni nu poate contesta existenta unei etape noi a regimurilor comuniste dupa disparitia stalinismului. Epoca blocului monolitic care vorbeste intr-un singur ton, ton dat la Moscova, ia sfarsit odata cu calea unica spre socialism. „A experimenta“ devine noul cuvantul de ordine. De la utopiile sangeroase ale revolutiei culturale chineze si pana la experimentele liberale de tipul comunismului „gulyás“ din Ungaria, comunismul se prezinta acum ca o lume polimorfa si diversa[5]. O diversitate inselatoare insa, deoarece dincolo de aparenta pluralitatii regasim peste tot fundamentul comun si etern al primatului ideologiei si infailibilitatii ei. Uneori mai diluat si ponosit, alteori resuscitat pana la forme aberante si distrugatoare, el ramane ratiunea de a fi a sistemului, iar tentativele de liberalizare se pot intinde atata vreme cat nu ataca aceasta presupusa infailibilitate a dogmei. Formule ca „democratia socialista“, „clasele non-antagonice“ sunt copiii aceleiasi ideologii ubicue si omnisciente. Ca sintagme literare, ele reafirma dorinta de pastrare a controlului asupra proiectului societal, citit mai departe in cheie ideologica. Realitatea a silit ideologia sa faca un pas inapoi, dar ea continua sa pastreze controlul si nu intentioneaza sa renunte la pozitia dominanta in lantul trofic ideologie-partid-stat-societate. Nu este deloc vorba de o figura de stil: partidul isi subordoneaza statul si devoreaza societatea, fiind devorat la randul sau de frenezia canibala ideologica.
Cel de-al doilea model hermeneutic se centreaza in jurul acestui aspect fundamental al totalitarismului comunist, la care nu se poate renunta fara a altera esenta fenomenului: ideologia. Hannah Arendt, François Furet, Alain Besançon constata aparitia unei specii complet noi in arealul politicii. O mutatie genetica in spiritul uman naste o teorie a istoriei si se insoteste de un program de actiune care deformeaza pana la mutilare obiectul cercetarii si transforma realitatea in patul lui Procust. Transformarea inseamna de fapt exterminare sau reducere la neant. Vocii cercetatorului i se adauga cea a disidentei. In scrisoare catre conducatorii Uniunii Sovietice, Soljenitin le cerea acestora sa renunte la „aceasta minciuna generala, impusa, obligatorie, aspectul cel mai teribil al existentei oamenilor din tara noastra“. Pentru aceasta figura emblematica a disidentei antisovietice, ideologia este raul originar care corupe si distorsioneaza tot ceea ce atinge, simulare a credintei si forma pervertita a ei, sursa a nebuniei sangeroase care insoteste pretutindeni regimurile comuniste.
Ambasadorulamerican la Moscova din anii ’50, initiatorul teoriei despre containment, atragea atentia in faimoasa „telegrama cea lunga“ ca regimul sovietic nu trebuie privit ca o forma obisnuita de guvernamant si ca ne aflam in fata unei realitati complet noi, pentru care ideologia reprezinta insasi pneuma care da sens si coerenta iluziei, sufletul monstrului, fara de care acesta s-ar releva in toata goliciunea si pustiirea sa:
„In aceasta dogma (comunista), cu tel fundamental altruist, ei gasesc justificarea fricii lor instinctive de lumea exterioara, dictaturii fara de care nu stiu sa carmuiasca, cruzimii pe care nu indraznesc s-o condamne, sacrificiilor pe care sau simtit obligati sa le ceara. In numele marxismului au sacrificat pana la una toate valorile etice din metodele si tacticile lor. Astazi nu se mai pot lipsi de el. El reprezinta falsa pudoare a respectabilitatii lor morale si intelectuale. Fara el, ar sta in fata istoriei, in cel mai bun caz, ca ultimul din acel sir de conducatori rusi cruzi si risipitori care si-au fortat cu neinduplecare tara spre noi si noi culmi ale puterii militare pentru a garanta securitatea externa a regimurilor slabe pe plan intern[6].“
Varianta degenerata a credintei, dar pretinzand tuturor aceeasi fidelitate – pe scurt, o mare religie, amestecata cu pseudo-stiinta (Alain Besançon) –, ideologia dobandeste o dimensiune fundamentala pentru partid si regimul totalitar. Partidul nu produce o doctrina politica pe care o propune societatii. El este ideologie. Ea face parte din fiinta politica si intelectuala profunda a partidului, pe care acesta nu o poate nega fara a se nega pe sine. Doctrina oficiala nu este o explicatie oarecare asupra lumii, o reflectie asupra disfunctionalitatilor in societate din care sa rezulte un program de actiune, asa cum sunt doctrinele politice obisnuite. Ea este insasi Explicatia, Reflectia si Programul. Creatie a omului si conceputa drept instrument al eliberarii totale a acestuia, ajunge sa-l domine si sa-l posede cu gelozie si sadism, dictandu-i actiunile si consumandu-i amprenta personala a eului, reducandu-l la nimic. Rolurile se schimba radical, instrumental eliberarii devine un monarh asirian sangeros, iar omul unealta servila si depersonalizata. Dupa ce plaga ideologica dispare si vraja se dezintegreaza, societatile iesite din comunism ne infatiseaza peisajul dezolant al unor comunitati lipsite de elan vital, distruse de vidul Ideii instantiate intr-o veritabila zeitate, insetata – precum in mitologia azteca – de sangele si sufletul supusilor. Lumea dezvrajita arata ca dupa un cataclism atomic in ordinea spiritului.
Partidul este condus in tot ceea ce intreprinde de aceasta prima natura a sa. Nu o poate ignora sau lasa deoparte, deoarece si-ar obtura insasi ratiunea de a fi. Raporturile cu societatea nu pot fi separate de aceasta cauza prima care-i defineste toate modalitatile de a fi si a actiona in lume. O noua ontologie se autoafirma: subiectul exista in masura in care este integrat unui ethos ideologic.
Dinamica raporturilor partid-societate este generata de esenta gnostica a onto-cosmologiei comuniste. Partidul ca secta a Desavarsitilor, posesori ai cunoasterii autentice, se plaseaza in mijlocul unei lumi dominate de principiul raului. Ei practica si recita un Crez, plasmuind retorica distrugerii, cu valente presupus creativ-regenerative. Deoarece principiul dialectic al automiscarii materiei a fost descoperit, este suficient sa fie lasat sa actioneze singur, avangarda de elita multumindu-se a inlatura obstacolele din calea sa. Este motivul pentru care, odata lumea veche distrusa, regimul traieste o stare de confuzie. Nici Marx, nici nimeni altcineva nu a schitat un program al constructiei lumii noi. Ar fi fost inutil de altfel, din moment ce inteligent a materiei, odata eliberata din catusele ignorantei, va actiona de la sine. Materia, acest zeu imanent, a carui esenta ontologica a fost descifrata prin ratiune va crea singura noul[7].
Cadrul analitic adaptare-consolidare-integrare expus anterior ar putea fi considerat mai degraba o continua etapa de consolidare cu intensitati diferite, dictate de contextul specific. In prima etapa puterea totala nu este inca cucerita, iar scopurile trebuie disimulate. In faza a doua se dezlantuie furia frustrarii, deoarece societatea ideala refuza cu incapatanare sa apara, desi conditiile distrugerii par sa fi fost indeplinite. Concluzia nu poate fi decat una singura: lumea veche, principiul raului ce trebuia sa dispara, se incapataneaza sa reziste. Asemenea virusilor si bacteriilor care dezvolta rezistenta la medicamente, ideologia burghezdecadenta a suferit noi mutatii si continua sa paraziteze formele noului, gasind noi modalitati insidioase de a se insinua si a corupe. Nimeni si nimic nu mai este de incredere, deoarece ethosul lumii vechi se poate camufla oriunde pentru a-si exercita actiunea infama, inclusiv in partid. Teza aberanta a contradictiilor luptei de clasa care se ascut odata cu inaintarea spre comunism reprezinta raspunsul ideologic la refuzul realitatii de a se conforma profetiei.
In ultima faza, sistemul este marcat de o evidenta oboseala ideologica. Desi s-a distrus tot ce se putea distruge, comunismul nu mai apare. Teroarea si-a epuizat potentialul morbid-seducator, in conditiile in care ideologia face tranzitia de la stadiul de stiinta infailibila si eshaton imanent la cel de cadavru viu si incapabil de a-si mai camufla putreziciunea. Cu toate acestea nu renunta la pozitia hegemonica. Ea continua sa dicteze ritmurile, directia, sensurile si nu e dispusa sa lase liber ceva prezentei sale sufocante. Modificarile in limbaj interpretate cu entuziasm ca semne ale normalizarii ii servesc in continuare scopurile. „Legalitatea socialista“ sau „democratia socialista“ nu inseamna o recunoastere a legitimitatii unor forte alternative. Ele sunt de asemenea constructe mentale de tip ideologic care vor sa incorseteze lumea inconjuratoare. Deoarece societatea visata intarzie sa se produca, iar lumea veche a fost distrusa din temelii, noi termeni trebuie inventati pentru a desemna starea de fapt fara a stirbi din statutul de autoritate absoluta al ideologiei. La nevoie i se pot face si perfuzii cu un liberalism edulcorat sau, mult mai convenabil, cu nationalism xenofob.
Istoria secolului XX coincide cu institutionalizarea ororii la un nivel pana atunci de negandit. Acest timp pune sub semnul intrebarii posibilitatea de a scrie istorie la modul „clasic“, care presupune distanta rece a cercetatorului fata de obiectul de studiu. O cautare autentica a motivelor pentru care lucrurile s-au desfasurat intr-o cheie atat de sumbra presupune combinarea discursului istoric clasic cu intuitiile metafizice ale teologiei. Istoria ideilor sau istoria societatilor totalitare nu pot intelege singure fractura spiritului care a generat aceasta specie mutanta a gandirii care este ideologia comunista. Creatie a omului, dar parand sa vina de undeva de dincolo de el, ideologia comunista este straina de orice comparatie si face astfel inevitabil recursul la metafizica. Interogatii legate de natura umana si originea raului nu mai pot fi apanajul exclusiv al filozofului sau teologului, ci se impun ca imperative pentru cel care se apleaca, cu instrumentele istoricului, asupra fenomenului totalitar. In lipsa acestui fundal interogativ de factura metafizica, modelul istoric descriptiv-analitic este lipsit de adancime si lipsit de uneltele necesare pentru a investiga o realitate ale carei origini ii scapa, deoarece depasesc limitele arsenalului sau epistemologic.
O analiza a totalitarismului trebuie sa incorporeze o ontologie si poate chiar o demonologie. Aceasta nu inseamna insa ca instrumentele clasice ale istoriei sunt de dispretuit sau ca istoricul trebuie sa se transforme in profet si interpret al unei vointe divine, incercand sa vada in fiecare fapt istoric un sens al Providentei, de o maniera specifica lui Tolstoi in modernitate sau lui Eusebiu al Cezareei in antichitatea tarzie. Nu trebuie nici sa cadem in extrema unei speculatii metafizice strict eseistice sau total anistorice. Totalitarismul in general si comunismul in special nu pot fi insa percepute la dimensiunea lor reala ramanand in cadrele registrului factual-cauzal si al unei hermeneutici a imanentei.
[1] Aceasta teorie a convergentei sistemelor catre o birocratie cu trasaturi comune a fost initiata de James Burnham, L’ère des organisateurs, Calman-Levy, Paris 1947.
[2] Alfred G. Meyer, „Authority in Communist Political Systems“ in Lewis J. Edinger, ed., Political Leadership in Industrialized Societies, New York, John Wiley and Sons, 1997, pp. 84-107; Samuel P. Huntington, „Social and Institutional Dynamics of one Party Systems“ in Samuel P. Huntington and Clement H. Moore (ed.), Authoritarian Politics in Modern Society: The dynamics of established One party Systems, NY and London: Basic Books 1970.
[3] Pentru o analiza a instaurarii comunismului in Europa de Est a se vedea in special Hugh-Seton Watson, The East European Revolution, London, Methuen & co LTD, 1955.
[4] Despre importanta mitului inginerului in imaginarul comunist a se vedea mai ales Lucian Boia – Mitologia stiintifica a comunismului, Humanitas 1999, pp. 133-136.
[5] Jean François Soulet – Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana-n zilele noastre, Polirom 1998.
[6] George F. Kennan, „Long Telegram“, Moscova, 22 februarie 1946, in Foreign Relations of the United States, 1946, Washington D.C., US Government Printing Office, 1969, vol. 6, p. 700 apud Henry Kissinger, Diplomatia, Bucuresti, Editura All, 2002 pp. 393-394.
[7] Referitor la esenta gnostica a ideologiei comuniste si metafizica ideosogica vezi Alain Besançon – Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas 1991
Intrebarile care se impun imperativ cercetatorului istoric de astazi sunt urmatoarele: poate fi comunismul studiat ca expresie a unor circumstante exclusiv istorico-sociologice, fiind astfel arondat unei hermeneutici pozitiviste? Este aceasta interpretare un dat exclusiv istoric, antropologic si sociologic, limitand cercetarea intr-un plan orizontal? Poate fi considerat suficient model epistemologic refractar la orice reflectie de natura metafizica, pentru a intelege esenta acestei imense fracturi care a scos in afara timpului sute de milioane de oameni pentru cateva decenii bune in secolul XX? In ce masura raporturile partid-societate pot fi explicate ca rezultat al unor determinari sociologice si cat datoram proiectului ideologic? In functie de raspunsurile la acest set de intrebari, cred ca putem contura doua propuneri esentiale vis-à-vis de subiectul raporturilor partidsocietate in regimurile comuniste.
Prima dintre ele ofera o explicatie situate la nivelul cercetarii, plasata diacronic. Perspectiva istorica se impleteste cu instrumentarul sociologiei, mai ales cel al sociologiei organizationale. Evolut ia raporturilor stat-societate este studiata prin lentilele sociologiei raportate la cadrul istoric dat si la particularitatile sale. Acest model explicativ tine cont de factorul ideologic al regimurilor totalitare, insa acesta trece oarecum in fundal. Pe primul plan sunt plasate insa determinarile de tip social, economic si politic, inerente unei viziuni moderne despre organismele sociale care sufera rapide evolutii interne. Modelul teoretic impune astfel o grila interpretativa relativ rigida care incearca sa se muleze pe realitatea istorica data.
Rezultatul este o perspectiva care umanizeaza regimurile comuniste si le prezinta drept birocratii coercitive, care folosesc in controlul si represiunea, mijloacele traditionale de persuasiune si recompensele materiale. Carenta majora a acestui tip de abordari (cu toate meritele incontestabile), este plasarea totalitarismului comunist in registrul normalului. Acesta nu mai este o specie politica monstruoasa si inedita in istoria umanitatii, ci ne lasa senzatia ca poate fi analizat, disecat si catalogat cu aceleasi instrumente cu care cercetam celelalte tipuri de regimuri. Determinantul ideologic nu mai e prioritar in conturarea imaginii acestor structuri politice. Comunismul inceteaza sa devina animalul ideologic fundamental diferentiat de restul menajeriei. El nu mai este o bizarerie monstruoasa, si se strecoara usor-usor alaturi de reprezentantii banali ai speciilor politicii. Un curent larg de opinie in anii razboiului rece afirma mai mult sau mai putin direct ca cele doua tabere aflate in confruntare nu erau de fapt structural antagonice si incompatibile. S-a crezut astfel ca ambele sisteme politice evolueaza inspre o directie comuna care va face diferentele insesizabile: o dominatie a „clasei managerilor“, viitoarea elita politico-administrativa comuna[1].
Astfel, in ceea ce priveste evolutia raporturilor partid-societate in Europa Centrala si de Est acestea sunt vazute dinamic, parcurgand mai multe etape. Desi exista diferente teoretice semnificative in ce priveste continutul acestor stagii si natura lor, cadrul analitic propus este asemanator. Sunt identificate trei etape principale in aceasta relatie: etapa de cucerire a puterii, cea de consolidare-institutionalizare a regimului si una intitulata „management de sistem“, care ar corespunde unei ambitii de integrare a regimurilor comuniste in societate[2]. Prima etapa ar corespunde instalarii noilor regimuri. Comunistii incearca sa-si construiasca o imagine a fortei celei mai active si mai dinamice a societatii, plasandu-se in fruntea programelor progresist-reformiste si prezentand cele mai populare idei din programele altor partide drept ale lor. Postura participativa se impleteste insa cu teroarea si masurile coercitive pe masura ce pozitia partidului se consolideaza si se face tranzitia catre sistemul monolitic si etapa de consolidare[3]. Etapa a doua presupune consolidarea institutional-organizatorica, cand aceste regimuri trec la stadiul de „regimuri de castel“: partidul se concepe pe sine ca o fortareata asediata in mijlocul unei societati corupte ce trebuie transformata radical. El reprezinta embrionul lumii noi, aflate in mijlocul lumii vechi si decadente; pentru a putea proceda la operatiunea de transformare a realitatii este nevoie de o clarificare interna. Ea cere constructia unei identitati pentru corpul de membri si pentru elita. In acest scop este necesara distrugerea puntilor de legatura cu mediul inconjurator: admiterea de noi membri este oprita, are loc initierea unei campanii de epurari si verificari, indoctrinarea membrilor se intensifica. Partidul se baricadeaza in sine insusi pentru a-si contura identitatea.
Fisurile acestui model istorico-sociologic apar mai ales atunci cand se incearca conturarea celei de-a treia faze ca etapa distincta cu caracteristici proprii. Este o etapa ce implica aparitia unor procese si manifestari distincte care s-ar departa de esenta fenomenului totalitar. Se vorbeste acum despre aparitia grupurilor de interese si erijarea partidului in broker-mediator intre acestea; tranzitia de la o ordine bazata pe dominare brutala la una axata pe manipulare si persuasiune; trecerea de la impunerea fortata a proiectelor partidului la incercarea de a coopta si convinge societatea. Semnelor de usoara relaxare li se dau interpretari entuziaste. Modelul teoretic construieste concepte si notiuni pe care i se pare ca le regaseste in fenomenul studiat. Reintalnim aici vechiul pacat al savantului care gaseste in obiectul cercetarii ceea ce pune deja acolo; precum si tentatia de a-l reduce la ceea ce este cunoscut. Afirmatiile regimului despre „existenta claselor non-antagonice in societatile socialiste“ sunt luate drept recunoasteri indirecte ale „grupurilor de interese“; aparitia unei intelighentii tehnice si discursurile liderilor comunisti despre necesitatea imbinarii cunostintelor tehnice cu elanul ideologic il fac pe cercetator sa constate cu entuziasm aparitia unei specii noi: „managerul politic“. O specie inexistenta de fapt, creatie ideologica ce incearca sa ipostazieze unul din laitmotivele esentiale ale mitologiei comuniste: omul nou. Corespondenta cea mai apropiata a acestei promisiuni care refuza sa apara era inginerul activist. De aici obsesia sistemului pentru ingineri, vazuti ca tipul uman ideal al unei ideologii ce isi revendica o precizie a metodei de tipul stiintei pozitive[4].
Lumea comunista capata treptat conturul familiar al societatilor normale. In animozitatile dintre birocratia ideological si nou aparuta birocratie tehnica, cercetatorul vede un conflict tipic de grupuri de interese, specific oricarei alcatuiri sociale. Obsesia dementa pentru industrializare caracteristica sistemului este gratulata cu titlul de „modernizare“ si i se recunoaste legitimitatea unei comparatii cu economia lumii libere. Lagarul socialist devine o entitate posibil a fi studiata si cunoscuta cu epistemele sociologiei si ale carui spasme si transformari sunt consecinta exclusiva a unui determinism de natura sociologica, oarecum comun tuturor societatilor si organizatiilor.
Nimeni nu poate contesta existenta unei etape noi a regimurilor comuniste dupa disparitia stalinismului. Epoca blocului monolitic care vorbeste intr-un singur ton, ton dat la Moscova, ia sfarsit odata cu calea unica spre socialism. „A experimenta“ devine noul cuvantul de ordine. De la utopiile sangeroase ale revolutiei culturale chineze si pana la experimentele liberale de tipul comunismului „gulyás“ din Ungaria, comunismul se prezinta acum ca o lume polimorfa si diversa[5]. O diversitate inselatoare insa, deoarece dincolo de aparenta pluralitatii regasim peste tot fundamentul comun si etern al primatului ideologiei si infailibilitatii ei. Uneori mai diluat si ponosit, alteori resuscitat pana la forme aberante si distrugatoare, el ramane ratiunea de a fi a sistemului, iar tentativele de liberalizare se pot intinde atata vreme cat nu ataca aceasta presupusa infailibilitate a dogmei. Formule ca „democratia socialista“, „clasele non-antagonice“ sunt copiii aceleiasi ideologii ubicue si omnisciente. Ca sintagme literare, ele reafirma dorinta de pastrare a controlului asupra proiectului societal, citit mai departe in cheie ideologica. Realitatea a silit ideologia sa faca un pas inapoi, dar ea continua sa pastreze controlul si nu intentioneaza sa renunte la pozitia dominanta in lantul trofic ideologie-partid-stat-societate. Nu este deloc vorba de o figura de stil: partidul isi subordoneaza statul si devoreaza societatea, fiind devorat la randul sau de frenezia canibala ideologica.
Cel de-al doilea model hermeneutic se centreaza in jurul acestui aspect fundamental al totalitarismului comunist, la care nu se poate renunta fara a altera esenta fenomenului: ideologia. Hannah Arendt, François Furet, Alain Besançon constata aparitia unei specii complet noi in arealul politicii. O mutatie genetica in spiritul uman naste o teorie a istoriei si se insoteste de un program de actiune care deformeaza pana la mutilare obiectul cercetarii si transforma realitatea in patul lui Procust. Transformarea inseamna de fapt exterminare sau reducere la neant. Vocii cercetatorului i se adauga cea a disidentei. In scrisoare catre conducatorii Uniunii Sovietice, Soljenitin le cerea acestora sa renunte la „aceasta minciuna generala, impusa, obligatorie, aspectul cel mai teribil al existentei oamenilor din tara noastra“. Pentru aceasta figura emblematica a disidentei antisovietice, ideologia este raul originar care corupe si distorsioneaza tot ceea ce atinge, simulare a credintei si forma pervertita a ei, sursa a nebuniei sangeroase care insoteste pretutindeni regimurile comuniste.
Ambasadorulamerican la Moscova din anii ’50, initiatorul teoriei despre containment, atragea atentia in faimoasa „telegrama cea lunga“ ca regimul sovietic nu trebuie privit ca o forma obisnuita de guvernamant si ca ne aflam in fata unei realitati complet noi, pentru care ideologia reprezinta insasi pneuma care da sens si coerenta iluziei, sufletul monstrului, fara de care acesta s-ar releva in toata goliciunea si pustiirea sa:
„In aceasta dogma (comunista), cu tel fundamental altruist, ei gasesc justificarea fricii lor instinctive de lumea exterioara, dictaturii fara de care nu stiu sa carmuiasca, cruzimii pe care nu indraznesc s-o condamne, sacrificiilor pe care sau simtit obligati sa le ceara. In numele marxismului au sacrificat pana la una toate valorile etice din metodele si tacticile lor. Astazi nu se mai pot lipsi de el. El reprezinta falsa pudoare a respectabilitatii lor morale si intelectuale. Fara el, ar sta in fata istoriei, in cel mai bun caz, ca ultimul din acel sir de conducatori rusi cruzi si risipitori care si-au fortat cu neinduplecare tara spre noi si noi culmi ale puterii militare pentru a garanta securitatea externa a regimurilor slabe pe plan intern[6].“
Varianta degenerata a credintei, dar pretinzand tuturor aceeasi fidelitate – pe scurt, o mare religie, amestecata cu pseudo-stiinta (Alain Besançon) –, ideologia dobandeste o dimensiune fundamentala pentru partid si regimul totalitar. Partidul nu produce o doctrina politica pe care o propune societatii. El este ideologie. Ea face parte din fiinta politica si intelectuala profunda a partidului, pe care acesta nu o poate nega fara a se nega pe sine. Doctrina oficiala nu este o explicatie oarecare asupra lumii, o reflectie asupra disfunctionalitatilor in societate din care sa rezulte un program de actiune, asa cum sunt doctrinele politice obisnuite. Ea este insasi Explicatia, Reflectia si Programul. Creatie a omului si conceputa drept instrument al eliberarii totale a acestuia, ajunge sa-l domine si sa-l posede cu gelozie si sadism, dictandu-i actiunile si consumandu-i amprenta personala a eului, reducandu-l la nimic. Rolurile se schimba radical, instrumental eliberarii devine un monarh asirian sangeros, iar omul unealta servila si depersonalizata. Dupa ce plaga ideologica dispare si vraja se dezintegreaza, societatile iesite din comunism ne infatiseaza peisajul dezolant al unor comunitati lipsite de elan vital, distruse de vidul Ideii instantiate intr-o veritabila zeitate, insetata – precum in mitologia azteca – de sangele si sufletul supusilor. Lumea dezvrajita arata ca dupa un cataclism atomic in ordinea spiritului.
Partidul este condus in tot ceea ce intreprinde de aceasta prima natura a sa. Nu o poate ignora sau lasa deoparte, deoarece si-ar obtura insasi ratiunea de a fi. Raporturile cu societatea nu pot fi separate de aceasta cauza prima care-i defineste toate modalitatile de a fi si a actiona in lume. O noua ontologie se autoafirma: subiectul exista in masura in care este integrat unui ethos ideologic.
Dinamica raporturilor partid-societate este generata de esenta gnostica a onto-cosmologiei comuniste. Partidul ca secta a Desavarsitilor, posesori ai cunoasterii autentice, se plaseaza in mijlocul unei lumi dominate de principiul raului. Ei practica si recita un Crez, plasmuind retorica distrugerii, cu valente presupus creativ-regenerative. Deoarece principiul dialectic al automiscarii materiei a fost descoperit, este suficient sa fie lasat sa actioneze singur, avangarda de elita multumindu-se a inlatura obstacolele din calea sa. Este motivul pentru care, odata lumea veche distrusa, regimul traieste o stare de confuzie. Nici Marx, nici nimeni altcineva nu a schitat un program al constructiei lumii noi. Ar fi fost inutil de altfel, din moment ce inteligent a materiei, odata eliberata din catusele ignorantei, va actiona de la sine. Materia, acest zeu imanent, a carui esenta ontologica a fost descifrata prin ratiune va crea singura noul[7].
Cadrul analitic adaptare-consolidare-integrare expus anterior ar putea fi considerat mai degraba o continua etapa de consolidare cu intensitati diferite, dictate de contextul specific. In prima etapa puterea totala nu este inca cucerita, iar scopurile trebuie disimulate. In faza a doua se dezlantuie furia frustrarii, deoarece societatea ideala refuza cu incapatanare sa apara, desi conditiile distrugerii par sa fi fost indeplinite. Concluzia nu poate fi decat una singura: lumea veche, principiul raului ce trebuia sa dispara, se incapataneaza sa reziste. Asemenea virusilor si bacteriilor care dezvolta rezistenta la medicamente, ideologia burghezdecadenta a suferit noi mutatii si continua sa paraziteze formele noului, gasind noi modalitati insidioase de a se insinua si a corupe. Nimeni si nimic nu mai este de incredere, deoarece ethosul lumii vechi se poate camufla oriunde pentru a-si exercita actiunea infama, inclusiv in partid. Teza aberanta a contradictiilor luptei de clasa care se ascut odata cu inaintarea spre comunism reprezinta raspunsul ideologic la refuzul realitatii de a se conforma profetiei.
In ultima faza, sistemul este marcat de o evidenta oboseala ideologica. Desi s-a distrus tot ce se putea distruge, comunismul nu mai apare. Teroarea si-a epuizat potentialul morbid-seducator, in conditiile in care ideologia face tranzitia de la stadiul de stiinta infailibila si eshaton imanent la cel de cadavru viu si incapabil de a-si mai camufla putreziciunea. Cu toate acestea nu renunta la pozitia hegemonica. Ea continua sa dicteze ritmurile, directia, sensurile si nu e dispusa sa lase liber ceva prezentei sale sufocante. Modificarile in limbaj interpretate cu entuziasm ca semne ale normalizarii ii servesc in continuare scopurile. „Legalitatea socialista“ sau „democratia socialista“ nu inseamna o recunoastere a legitimitatii unor forte alternative. Ele sunt de asemenea constructe mentale de tip ideologic care vor sa incorseteze lumea inconjuratoare. Deoarece societatea visata intarzie sa se produca, iar lumea veche a fost distrusa din temelii, noi termeni trebuie inventati pentru a desemna starea de fapt fara a stirbi din statutul de autoritate absoluta al ideologiei. La nevoie i se pot face si perfuzii cu un liberalism edulcorat sau, mult mai convenabil, cu nationalism xenofob.
Istoria secolului XX coincide cu institutionalizarea ororii la un nivel pana atunci de negandit. Acest timp pune sub semnul intrebarii posibilitatea de a scrie istorie la modul „clasic“, care presupune distanta rece a cercetatorului fata de obiectul de studiu. O cautare autentica a motivelor pentru care lucrurile s-au desfasurat intr-o cheie atat de sumbra presupune combinarea discursului istoric clasic cu intuitiile metafizice ale teologiei. Istoria ideilor sau istoria societatilor totalitare nu pot intelege singure fractura spiritului care a generat aceasta specie mutanta a gandirii care este ideologia comunista. Creatie a omului, dar parand sa vina de undeva de dincolo de el, ideologia comunista este straina de orice comparatie si face astfel inevitabil recursul la metafizica. Interogatii legate de natura umana si originea raului nu mai pot fi apanajul exclusiv al filozofului sau teologului, ci se impun ca imperative pentru cel care se apleaca, cu instrumentele istoricului, asupra fenomenului totalitar. In lipsa acestui fundal interogativ de factura metafizica, modelul istoric descriptiv-analitic este lipsit de adancime si lipsit de uneltele necesare pentru a investiga o realitate ale carei origini ii scapa, deoarece depasesc limitele arsenalului sau epistemologic.
O analiza a totalitarismului trebuie sa incorporeze o ontologie si poate chiar o demonologie. Aceasta nu inseamna insa ca instrumentele clasice ale istoriei sunt de dispretuit sau ca istoricul trebuie sa se transforme in profet si interpret al unei vointe divine, incercand sa vada in fiecare fapt istoric un sens al Providentei, de o maniera specifica lui Tolstoi in modernitate sau lui Eusebiu al Cezareei in antichitatea tarzie. Nu trebuie nici sa cadem in extrema unei speculatii metafizice strict eseistice sau total anistorice. Totalitarismul in general si comunismul in special nu pot fi insa percepute la dimensiunea lor reala ramanand in cadrele registrului factual-cauzal si al unei hermeneutici a imanentei.
[1] Aceasta teorie a convergentei sistemelor catre o birocratie cu trasaturi comune a fost initiata de James Burnham, L’ère des organisateurs, Calman-Levy, Paris 1947.
[2] Alfred G. Meyer, „Authority in Communist Political Systems“ in Lewis J. Edinger, ed., Political Leadership in Industrialized Societies, New York, John Wiley and Sons, 1997, pp. 84-107; Samuel P. Huntington, „Social and Institutional Dynamics of one Party Systems“ in Samuel P. Huntington and Clement H. Moore (ed.), Authoritarian Politics in Modern Society: The dynamics of established One party Systems, NY and London: Basic Books 1970.
[3] Pentru o analiza a instaurarii comunismului in Europa de Est a se vedea in special Hugh-Seton Watson, The East European Revolution, London, Methuen & co LTD, 1955.
[4] Despre importanta mitului inginerului in imaginarul comunist a se vedea mai ales Lucian Boia – Mitologia stiintifica a comunismului, Humanitas 1999, pp. 133-136.
[5] Jean François Soulet – Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana-n zilele noastre, Polirom 1998.
[6] George F. Kennan, „Long Telegram“, Moscova, 22 februarie 1946, in Foreign Relations of the United States, 1946, Washington D.C., US Government Printing Office, 1969, vol. 6, p. 700 apud Henry Kissinger, Diplomatia, Bucuresti, Editura All, 2002 pp. 393-394.
[7] Referitor la esenta gnostica a ideologiei comuniste si metafizica ideosogica vezi Alain Besançon – Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas 1991
