Un razboi cistigat in Irak, pierdut in Europa
Rating:
Voturi: 3
Razboiul din Irak nu mai e la moda.Nu cadreaza, ba mai si enerveaza. Si, in consecinta,nu se mai vede, in ratiile de horror-infricosat, livrate zilnic de prietenii nostri mai mari, mai informati si mai civici, de la BBC, CNN sau SKY. Pina si New York Times si-a pierdut pofta de mincare. Si mai ingrijorator: marile unitati ale Armatei Morale Planetare stau pe la casele lor. Unde sint demonstratiile de altadata? Si ce o sa ne facem, cum o sa ne descurca m fara compasul moral al militantilor spargatori de vitrine si capete de politist-imperialist? Pe scurt, e liniste pe frontul mediatic, academic si civic. Si e liniste, brusc, pentru ca, la fel de brusc, razboiul din Irak sau, mai degraba,cursul lui nu mai convine. Lucrurile nu inainteaza in directia prescrisa. Americanii cistiga razboiul, irakienii de toate denominatiile au decis sa practice jocuri rationale, cit mai e timp. Nimic bun pentru mediile de informare,newsroom-urile, catedrele de studii culturale, editorialistii si, in genere, pentru postmarxistii care utilizeaza functiile si titulaturile mai sus mentionate ca „nom de guerre“ anticapitalist, antioccidental si anti-American (enumerarea e obositoare, dar asa se intimpla cind trebuie sa recomanzi o familie in care fiecare membru a decis sa-si schimbe numele).
Din 2004 pina spre sfirsitul lui 2006, razboiul din Irak a fost ilustratia de baza a manualului de antiamericanism predat la zi si seral de mediile reunite ale presei si vietii academice.Mass-acamedia s-a crezut confirmata de istorie si afla acum ce putea sti de la inceput: istoria nu se dezbraca la cerere. De fapt,istoria ii obliga mai intii pe prosti, radicali si utopici sa se dezbrace primii, sa-si joace cartea si mai ales lipsa de carte.Abia apoi isi dezvaluie sensul. Dar asta cere rabdare.
Vesti proaste in dialectul de pe Rin
Intr-adevar, razboiul din Irak a inceput bine, dar asta a fost doar o impresie. Militarii americani au zdrobit armata inexistenta a lui Saddam Hussein, dupa care au aflat doua lucruri: ca razboiul abia incepe si ca nu va fi un razboi de front. Armata americana a recalculat, a invatat un pic de franco-algeriana din dictionarul contrainsurgenta perfectat in anii ’50 si ’60 de ofiterii lui de Gaulle si a reusit, astfel, sa incinga cum se cuvine un razboi antigherila. Dar si asta a fost o impresie inselatoare. Generalul Petraeus a aparut la Washington cu tinuta si laconismul unui roman coborit de la frontiera de pe Rin a Imperiului,pentru a raporta, in fata Congresului, cum anume functioneaza „the surge“, noul concept si dispozitiv tactic lansat in februarie 2007. Comandantul roman a nimerit in epoca presei libere si a mass-acamediei. Petraeus fost intimpinat de pagini de reclama cumparate in New York Times. Anunturile il acuzau de tradare, iar argumentele erau redactate intr-un dialect importat de pe linia Rinului. Barbarii erau cit se poate de invinsi in locul din care sosea Petraeus: pe front. In Irak. Si tot barbarii sint la un pas de victorie acolo unde a sosit generalul Petraeus:acasa. In Occident. Istoria nu se pregateste de incheiere. Avem inca de invatat. Dar am aflat deja lucruri nelinistitoare. Cite ceva despre mersul razboaielor. Si aproape tot despre stagnarea crincena a progresului intelectual.Pe scurt, vestile sint bune, grozav de bune: razboiul din Irak va fi cistigat de irakieni, prin americani.Numai ca vestile sint proaste, obositor si infricosator de proaste: razboiul din Irak va fi pierdut de Occident. Prin europeni. Mai intii, despre vestile bune.
Osama bin Barbarossa?
Deznodamintul razboiului din Irak a fost dictat de aparitia previzibila a elementului care deosebeste razboaiele de hecatombele ideologice: inchiderea prin rationalizare. E un proces clasic, dar asta nu inseamna ca e si un proces bine inteles. Mass-acamedia occidentala n-a reusit niciodata sa-si revina din trauma provocata de esecurile succesive ale comunismului si, din acest motiv,nu a inteles si nu poate intelege rotatia masiva, dar banala a istoriei in fata razboaielor ideologice. Aceasta paralizie cognitiva explica anii de logoree stupida pe care mediile de informare si academice i-au irosit de la inceputul razboiului din Irak. Greseala de baza: mass-acamedia a comentat si adjudecat razboiul din Irak inainte de a-l intelege. Cheia acestui defazaj e de gasit acolo unde sint de gasit toate concluziile gresite pe care s-a ridicat, mai apoi, interpretarea istoriei postbelice a Occidentului.Episodul esential: razboiul sovieto-german (1941–1945) sau, daca e sa evitam reductia la conflictul strict militar,cea mai vasta ciocnire ideologica inregistrata de istorie.Nazismul german si comunismul sovietic au purtat un razboi de anihilare cumplit si misterios. Cazul a fost clasat, imediat dupa 1945, in termeni de-a dreptul dubiosi.Doua scoli istorice au crezut ca isi vor transa interpretarea cataclismului provocat de coliziunea ideologiilor si amindoua au ratat notiunile de mare adincime. Scoala occidentala,in special prin istoricii anglo-saxoni, a scris rapid si sigur o naratiune de intensa recuzita militara, foarte simplificata politic si complet oarba la natura si reflexele unuia din combatanti: aliatul sovietic. A rezultat o schema mai degraba tehnica, in care istoria misterioasa a acestei tentative titanice de anihilare reciproca a devenit Jurnalul de Front si Fapte Bune al Aliatilor, dar si Cronica Simpatiei pentru Aliatul Sovietic, dat dracului, dar, in cele din urma, harnic si degraba donatoriu de singe. Cap de serie in aceasta directie istoriografica: William Shirer,cu The Rise and Fall of the Third Reich (1960), o lucrare masiva, de factologie superficiala, care a conturat insa, cu multa siguranta, o schema de gindire preluata si acreditata de opinia comuna. Un alt bloc constitutiv de mare reputatie al acestei constructii istoriografice: Barbarossa –The Russian-German Conflict (1965), o carte de mare circulatie publica, scrisa de Alan Clark, un dandy conservator cinic si cu desavirsire naiv in fata resorturilor psiho-ideologice ale lumii Estului comunist. Shirer a fixat linia tehno, in care Aliatii au cistigat pentru ca au deversat mai mult otel si TNT asupra germanilor si deasupra Germaniei.Clark a reusit sa seduca in baza unui anume sic romantic panslavist, in care rusii lui Stalin si sirbii lui Tito apar la rampa, sumar si barbateste, imbaiati in vodca,acordeoane si sacrificiu. Ecuatia Shirer-Clark e in picioare si astazi (desi atacata tot mai intens si credibil de o scoala de istorici care a aflat, prin arhive, cu ce se ocupa Stalin in timpul liber si cu ce combustibil a functionat tocatorul de popoare impachetat in uniforma Armatei Rosii). Insa chiar avariata, ecuatia Shirer-Clark continua sa produca efecte. Unul dintre ele, desigur cel mai respingator, e revizionismul istoric, din ce in ce mai prizat de istorici germani tineri. Jörg Friedrich si lucrarea sa The Fire. The Bombing of Germany (2005) culeg, logic, roadele cliseului non-ideologic forjat de istoriografia anglo-saxona in jurul razboiului sovieto-german. Cu Friedrich si istoricii din noua scoala revizionista germana, razboiul se purifica totalmente de orice subtext ideologic, filozofic, de orice urma de sens istoric si devine povestea detaliata si insuportabila a macelului care a inghitit sute de mii de civili germani, toti transformati postum in titulari ai victimologiei contemporane. E o fundatura istoriografica, dar e o fundatura care spune mult despre lipsa de posteritate cognitiva a celui mai important conflict european al secolului XX. Lucrari noi, scrise de anglo-saxoni atenti si perceptive la drama Rasaritului european, incep sa restabileasca integralitatea apocaliptica a ciocnirii care a legat cadavru de cadavru, de la portile Moscovei pina in inima Berlinului. Norman Davis, marele istoric englez al Poloniei, duce o campanie aproape personala pentru a semnala importanta razboiului sovieto-german, prin efectele sale, asupra constiintei europene. A doua scoala majora de istoriografie occidentala s-a multumit sa preia,cu o miopie mult mai putin scuzabila, o concluzie pe care razboiul sovieto-german n-a recomandat-o in nici un fel,dar dogma istorica marxista a asezat-o in capul mesei:razboiul a opus fanatismul nazist doctrinei progresiste juste a socialismului internationalist, iar inclestarea care a urmat explica mult din ororile stalinismului si conduce direct la concluzia dupa care Uniunea Sovietica a cistigat razboiul, la cirma unei cauze juste. Aceasta interpretare a avut avantajul de a fi confirmata, aparent, de o realitate istorica indubitabila (steagul rosu pe Reichstag) si a alimentat,foarte convenabil, pretentiile de esenta progresista ale stingii europene. Insa atit in varianta anglo-saxona cit si in varianta marxista, istoriografia occidentala a marelui conflict ideologic sovieto-german a reusit impecabil sa lase neatins cel mai important element al problemei,miezul absurd si criminal, intelesul tragic si apocaliptic al conflictului. A ramas, asadar, neenuntata si necomentata esenta total irationala a unui razboi care, alimentat fiind de continuturi suta la suta ideologice, nu si-a gasit sfirsitul decit in anihilarea unuia din combatanti. Cu alte cuvinte, istoricii n-au inteles acel lucru fundamental pe care criticii totalitarismului, de la Soljenitin la Malia,Conquest si Revel, si Besançon, l-au intuit si exprimat fara ezitare: actorii ideologici nu pot coexista cu alti actori, fie ei ideologici, fie neideologici, si se angajeaza in conflicte terminale care vizeaza victoria totala, distrugerea adversaruluisau autoanihilarea. Altfel spus, psihodrama ideological totalitara cunoaste doi poli: exterminarea si autoimolarea.Victoria e, in ambele formule, o varianta a mortii. Aceste trasaturi radicale si sumbre seamana izbitor cu datele explicite ale fundamentalismului islamic.Intr-adevar, ne apropiem de problema Islamului, de conflictul sau ireductibil cu viata si actorii modernitatii si de razboiul din Irak.
Clubul rationalistilor de pe Eufrat
Educata de postmarxismul prevalent in sistemele scolare,elita academica si mediatica a Occidentului a pornit la drum, dupa 11 septembrie 2001, cu o serie de prezumtii tipice: Islamul nu ascunde nimic si nu are nici o alta adincime in afara de profunzimea pastorala a unei religii iubitoare de pace. Mai departe: insurgentele musul-manilor nu sint expresia unei ideologii, ci rezultatul unei enorme nedreptati istorice, acumulata in decenii de opresiune coloniala si discriminare impusa de statul Israel.Odata cu aparitia armatei americane in Irak, aceste prezumtii si-au vazut de drum si au procedat la o clasificare rapida si rudimentara: forta armata americana e o forta imperiala de ocupatie, iar teroristii musulmani sint o forta mai curind nationala de eliberare si protest.Schema si-a rasplatit o vreme promotorii. Inainte de 2004 si 2006, mii de atacuri sinucigase au eviscerat fiecare clipa si zi de viata in Irak. Violenta avea toate insemnele nihilismului, asa cum e el cunoscut, deja, din experienta apocaliptica a frontului sovieto-german, dar nimeni n-a reusit sa faca legatura, tocmai pentru ca tema fusese adjudecata,asa cum am vazut, in termenii unei povestiri opace la sensul existential si ideologic al razboaielor. Disperarea si bestialitatea acestor atacuri care au sfirtecat sute de mii de irakieni a fost, cumva, absorbita in schema razboiului clasic de eliberare. Apoi, catre sfirsitul lui 2006 si inceputul lui 2007, razboiul a inceput sa dea semne de nesupunere. Numarul atacurilor a scazut, la fel numarul soldatilor aliati ucisi de dispozitive plasate la marginea soselelor. Conflictele intre grupurile etnice si religioase au inceput sa scada in intensitate sau au disparut cu totul.Zone largi, de pilda provincia Anbar, altadata zdruncinate de trepidatia continua a crimei, au devenit spatii destul de calme, daca nu de-a dreptul sigure. Exact din acel moment,mass-acamedia a incetat sa se mai intereseze de razboiul din Irak. Baia de imagini televizate ale „nefericirii aduse de americani“ a incetat. Primii comentatori militari si primii ziaristi onesti au inceput sa semnaleze schimbarea de raporturi si sa anunte victoria iminenta a americanilor sau, mai curind, esecul insurgentei teroriste.Razboiul a incetat sa urmeze tiparul ce ii fusese rezervat in mai toate comentariile anterioare. Iar pentru aceasta noua faza, complet atipica, mass-acamedia nu a gasit nici o explicatie. Prin urmare, ea a inceput sa taca, supunind un enorm public lipsei de informare si rezultatului ei direct: dezinformarea prin omisiune. Ce nu au inteles, de fapt, comentatorii care tac acum? Elementar. Ca razboiul din Irak nu e un razboi ideologic decit in viziunea uneia dintre parti. Ca un razboi ideologic are nevoie de doi actori ideologici si ca, in lipsa acestei reguli, isi va gasi un sfirsit rational.
Razboiul din Irak a fost, de la bun inceput, si va fi, pina la sfirsitul sau apropiat, cu totul altceva. Un conflict multiplu,intre cel putin cinci grupuri distincte: americani,fundamentalisti suniti, siiti, lideri de triburi sunite si baathisti. Adica patru actori non-ideologici si un singur actor ideologic – fundamentalistii suniti sau, mai clar, plethora de sinucigasi recrutati si detonati de organizatii fanatice wahabbiste de tip Al-Qaeda. Presupunind ca irakienii in ansamblu lupta in baza unei ideologii patriotice si panarabe impotriva opresorului american, comentatorii mass-acamediei au banuit ca vor asista la un razboi care va repeta ciclul sovieto-german si finalul sau prost inteles si incintator pentru stinga occidentala. Sau ciclul razboaielor anticoloniale si, mai aproape de noi, razboiul din Vietnam, fetisul si gloria generatiei care da acum grosul mass-acamediei. Insa razboiul din Irak e cu totul altceva si se comporta intr-un fel de-a dreptul ironic. Pe scurt,razboiul se pregateste de sfarsit si de victorie americana,pur si simplu pentru ca, nefiind ideologica, majoritatea actorilor a decis, la un moment dat, sa reintre in posturi rationale. Spre deosebire de actorii strict ideologici,aceasta majoritate a inteles ca nu mai e nimic de cistigat pe cale militara in Irak si ca e cazul sa obtina un profit cit mai mare din negocierea politica a pacii. Cu aproape 70 de ani in urma, nazistii si comunistii au mers pina la capat pentru ca, prin definitie, nu puteau rationaliza un conflict ireductibil. Razboiul sovieto-german a ars pina la capat si ar fi ars pina la capat si in varianta in care era cistigat de nazisti. Dupa 70 de ani, sunitii wahabbisti, care curg pe conducta din Siria si Iran, merg, de asemenea, pina la capat si se sinucid automat in pietele si scolile irakiene. Ei respecta regula dezintegrarii irationale prin ideologie.Numai ca toti ceilalti actori nu o respecta. Ei au decis sa faca pasul inainte si sa participe la un final rational. Liderii triburilor sunite au inteles, dupa esecuri militare repetate, ca nu vor putea fonda in regiunile lor acele baze de putere si brigandaj care le-ar putea garanta autoritatea si furniza supusilor conditii minime de subzistenta.Oricum, liderii tribali par sa fi fost destul de repede exasperati de grupurile de arabi straini care le-au cerut sa adopte codul islamic strict si sa treaca de la banditism la ascetism. In consecinta, ei s-au decis sa angajeze contacte cu americanii si spera acum sa obtina o parte din potul final. Baathistii, grupurile de forta ramase in urma lui Saddam Hussein, au ajuns la concluzii similare. Pariul lor a fost o alianta cu sunitii wahabbisti menita sa provoace,prin terorism monstruos si neincetat, un razboi civil. In februarie 2006, cind un atentat colosal a distrus moscheea siita sacra de la Samarra, obiectivul parea la un pas.Raspunsul siit a fost cumplit si capetele sunitilor au inceput sa umple saci lasati la margine de drum. Escadroanele mortuare ale armatei Mahdi si ale altor grupuri din orbita liderul Muqtada al-Sadr au trecut la epurarea si separarea comunitatilor mixte, prin executii de grup rituale. Dar siitii n-au trecut pragul. Nu au incercat sa creeze premisele unui stat separat si n-au evocat nici o forma, oricit de limitata, de secesiune. Atentatele antisiite si represaliile antisunite au continuat. Era prea tirziu. Strategia baathista s-a soldat cu un esec total. Dupa citeva luni, baathistii au fost siliti de presiunea unei populatii civile ingrozite sa faca ceva. Sa caute o solutie, orice fel de solutie. Baathistii s-au grabit raspunda ofertelor de integrare in noile forte armate irakiene. In vara, 50.000 de fosti militari si ofiteri de informatii ai regimului Saddam Hussein au primit uniforma noii armate, au intrat in administratie sau au iesit la pensie de stat (amanunte in sinteza exacta si subtila a lui Barte Ball, revista Prospect nr.139, oct. 2007). Baathismul activ a disparut de pe scena pe care au urcat, cu jalba in mina, fostii baathisti pocaiti. Siitii irakieni au procedat cu o abilitate considerabila. Impartiti in pro-iranieni si nationalisti irakieni, ei au angajat rapid conflictul cu armata americana. Marele grup nationalist al lui Muqtada al-Sadr detine clar monopolul credibilitatii, dupa zeci de ani de lupta cu regimul Saddam Hussein.Moqtada e fiul lui Muhammad Sadeq Sadr, liderul clandestin al rezistentei siite, ucis de Saddam Hussein in timpul represiunii care a eliminat sute de mii de siiti.Miscarea lui Sadr nu avea motive fundamentale sa lupte pina la capat impotriva fortei americane care l-a indepartat pe Saddam Hussein. Daca au luptat, totusi,fortele lui Sadr au facut-o pentru a construi o platforma de negociere ulterioara. Zdrobiti la Faluja, membrii miscarii lui Sadr n-au incercat nici o clipa sa reia ofensiva.Forta americana fusese testata si al-Sadr aflase cit si pina unde poate merge.
Exponent clasic al cinismului speculativ arab, el aproclamat in mai multe rinduri victorii sau incetari ale focului (ultima oara pe 29 august), dar a folosit prima ocazie pentru a negocia, sub patronaj american, integrarea intr-un guvern panirakian. Din interiorul acestei structuri politice, al-Sadr a jucat mai departe comedia protestului si a compromisului, avind de fiecare data grija sa evite revenirea la conflictul armat. In acest fel,patru din cei cinci actori ai razboiului (americanii, liderii de triburi sunite, siitii si baathistii) se indreapta, impreuna,prin rationalizare, spre incheierea conflictului. Actorii irakieni asteapta, desigur, partea de putere si profit de la capatul conductei de petrol, insa acest gest aparent de „lacomie“ nu spune nimic altceva decit ca ei au epuizat complet razboiul. Ca stiu ca nu mai e nimic de obtinut prin violenta si doar totul de pierdut. Spre deosebire de combatantii ideologici clasici, ei au sesizat momentul si au fortat, fara ezitare, rationalizarea pe Eufrat. Ramin in afara angajamentului rational, dar si in minoritate, sunitii wahabbisti, pegra depresiva recrutata din Iordania, Siria si Arabia Saudita. Ei vor continua, un timp, sa se detoneze in orasele irakiene. Mii de irakieni isi vor gasi, in continuare,sfirsitul, sfirtecati de bombele sinucigasilor.
Dar conflictul complicat si generalizat din Irak s-a simplificat radical si rational. El se apropie de sfirsit, pentru ca nu mai e sustinut de nimic. Intr-o forma mult redusa,el va continua, numai si numai pentru teroristii wahabbis ti. Dar aceasta permanenta distructiva si auto-distructiva e chiar conditia combatantului ideologic. A fost asa inca din timpul razboiului sovieto-german, cistigat de sovietici si continuat tot de ei inca 50 de ani dupa deznodamintul de la Berlin. Continuat in alta parte – Europa de Vest – si prin alte mijloace – subversiunea. Actorul ideologic, stim asta, nu se va opri decit odata cu victoria desavirsita a ideii sale asupra oricarei alte realitati. Si,de fapt, nici atunci. Dar aceasta lectie de plasticitate istorica a ideologiei n-a fost inteleasa si riscurile sint, astazi, enorme. Caci razboiul din Irak se va incheia in Irak, prin rationalizare, cu victoria americana. Acelasi razboi, mutat pe alt front, ar putea aduce insa victoria invinsilor din Irak. Undeva departe, la mii de kilometri si citeva culture distanta: in Occidentul european.
Cotatia libertatii Est-Vest
Europa occidentala se pregateste sa intimpine cu o mutenie asurzitoare deznodamintul conflictului din Irak.E o atitudine consolidata. Astazi, de pilda, in Marea Britanie,foarte multa lume e discret scandalizata de ideea ca vreo autoritate publica ar putea organiza ceremonii de bun venit la intoarcerea contingentelor britanice in Irak.La fel de prizata e ideea comuna dupa care Islamul si terorismul nu au legaturi directe, nu se presupun reciproc si pot fi detasate cu usurinta: Islamul intr-un vehicul spiritual aproape pacifist, iar terorismul intr-o maladie justificata de abuzurile istorice ale rasei albe (care pare, dupa aceasta regula, sa-si fi facut de cap in teritorii special amenajate si sa se fi abtinut admirabil exact in zonele nonmusulmane ale Asiei, Africii si in toata America de Sud,data fiind absenta sau lipsa de importanta a violentei teroriste in aceste foste spatii coloniale). Ce nu reuseste sa sesizeze doctrina publica incurajata de mass-acamedia occidentala e realitatea de fond a Islamului. In ciuda mult invocatei figuri a „musulmanului moderat“ si dincolo de observatia dupa care nu toti musulmanii sint teroristi (reciproca e insa adevarata), unu si cu unu fac, totusi, doi,in primul rind in lumea araba. Iar daca unu si cu unu fac doi, si cu cifre arabe, atunci trebuie acceptat ca Islamul e un sistem religios extrem de complex si special. Adica plin de probleme grave si mult, mult diferit de Islamul din afisele campaniei „Islam for Peace“ care tapeteaza peretii metroului londonez. Islamul e religia care a cucerit fulgerator, in secolele VIII–X, un imperiu, iar asta conteaza.Crestinismul, poate mai norocos, a mostenit un imperiu,si asta, iar, conteaza. Islamul e o religie care ascunde un regim amanuntit de viata care ascunde o ideologie stricta care ascunde totemul unic al dominatiei. Aceasta tensiune existentiala formidabila subintinde o religie si articuleazaun sistem de comportament ce fac din celulele sociale musulmane o forta coerenta, cu siguranta anacronica si, tot cu siguranta, decisa sa se exercite. Iar sansa ei de succes cea mai mare nu e de gasit pe front, in colbul reavan de singe al Irakului, ci in interiorul structurii de valori dereglate a societatilor europene.
Evolutia concertului occidental de idei si atitudini publice in interactiune cu problema islamica si cu prezenta imigratiei musulmane pregateste o situatie istorica pentru care avem precedente. Nici unul nu anunta lucruri bune. E vorba mai intii de expansiunea demografica a enclavelor urbane musulmane, in conditiile in care natalitatea vest-europeana se stinge. Enclavizarea unor spatii urbane compacte, in Anglia. Franta Austria, Scandinavia anunta posibile miscari autonomiste. In definitiv,daca se va putea in Kosovo, de ce nu si la Anvers? Insa raportul istoric de baza pe care Europa il cunoaste amarnic de bine e de gasit in alta parte. In dinamica dura a majoritatilor inerte si a minoritatilor militante. Europa nu trebuie sa isi aduca aminte nimic despre majoritatile tacute, ci sa rememoreze exact forta terifianta a minoritatilor inarmate cu o ideologie religioasa sau cvasireligioasa.Ce poate face silexul unei astfel de ideologii minoritare intr-un grup majoritar – si anume, in pasta unui grup majoritar absent – stim sau ar trebui sa stim foarte bine. Cind apare ideologia, societatea majoritara cade,clacheaza, calcind pe golul propriei identitati in dubiu sau in dezbatere. In fond, victoria dictaturilor nazista si comunista a marcat, inainte de orice, un interval istoric in care societatile au plecat de pe scena, au disparut, fie in entuziasmul paranoic-populist al nazismului, fie in bolnita abisala care a returnat la suprafata popoare sovietizate,umilite, traumatizate, in continuare absente. Solutia? Islamul si realitatea sa primara trebuie confruntate deschis.Guvernele occidentale se tem de teama opiniei publice,indemnata la teama de temerile mass-acamediei. Intrebarea din subtextul baii mediatice de ezitari si rastalmaciri e mereu aceeasi: nu ne vom expune, prin confruntare directa, unui val de atentate teroriste? Ba da. Dar e mai bine ca societatile libere ale Occidentului sa treaca prin asa ceva decit sa accepte pacea si sa revina la subjugarea pe care a evitat-o, acum aproape 70 de ani. In Vest. Nu in Est, unde pretul libertatii pare mult mai bine cunoscut.
In aceeasi sectiune
Vesti proaste in dialectul de pe Rin
Intr-adevar, razboiul din Irak a inceput bine, dar asta a fost doar o impresie. Militarii americani au zdrobit armata inexistenta a lui Saddam Hussein, dupa care au aflat doua lucruri: ca razboiul abia incepe si ca nu va fi un razboi de front. Armata americana a recalculat, a invatat un pic de franco-algeriana din dictionarul contrainsurgenta perfectat in anii ’50 si ’60 de ofiterii lui de Gaulle si a reusit, astfel, sa incinga cum se cuvine un razboi antigherila. Dar si asta a fost o impresie inselatoare. Generalul Petraeus a aparut la Washington cu tinuta si laconismul unui roman coborit de la frontiera de pe Rin a Imperiului,pentru a raporta, in fata Congresului, cum anume functioneaza „the surge“, noul concept si dispozitiv tactic lansat in februarie 2007. Comandantul roman a nimerit in epoca presei libere si a mass-acamediei. Petraeus fost intimpinat de pagini de reclama cumparate in New York Times. Anunturile il acuzau de tradare, iar argumentele erau redactate intr-un dialect importat de pe linia Rinului. Barbarii erau cit se poate de invinsi in locul din care sosea Petraeus: pe front. In Irak. Si tot barbarii sint la un pas de victorie acolo unde a sosit generalul Petraeus:acasa. In Occident. Istoria nu se pregateste de incheiere. Avem inca de invatat. Dar am aflat deja lucruri nelinistitoare. Cite ceva despre mersul razboaielor. Si aproape tot despre stagnarea crincena a progresului intelectual.Pe scurt, vestile sint bune, grozav de bune: razboiul din Irak va fi cistigat de irakieni, prin americani.Numai ca vestile sint proaste, obositor si infricosator de proaste: razboiul din Irak va fi pierdut de Occident. Prin europeni. Mai intii, despre vestile bune.
Osama bin Barbarossa?
Deznodamintul razboiului din Irak a fost dictat de aparitia previzibila a elementului care deosebeste razboaiele de hecatombele ideologice: inchiderea prin rationalizare. E un proces clasic, dar asta nu inseamna ca e si un proces bine inteles. Mass-acamedia occidentala n-a reusit niciodata sa-si revina din trauma provocata de esecurile succesive ale comunismului si, din acest motiv,nu a inteles si nu poate intelege rotatia masiva, dar banala a istoriei in fata razboaielor ideologice. Aceasta paralizie cognitiva explica anii de logoree stupida pe care mediile de informare si academice i-au irosit de la inceputul razboiului din Irak. Greseala de baza: mass-acamedia a comentat si adjudecat razboiul din Irak inainte de a-l intelege. Cheia acestui defazaj e de gasit acolo unde sint de gasit toate concluziile gresite pe care s-a ridicat, mai apoi, interpretarea istoriei postbelice a Occidentului.Episodul esential: razboiul sovieto-german (1941–1945) sau, daca e sa evitam reductia la conflictul strict militar,cea mai vasta ciocnire ideologica inregistrata de istorie.Nazismul german si comunismul sovietic au purtat un razboi de anihilare cumplit si misterios. Cazul a fost clasat, imediat dupa 1945, in termeni de-a dreptul dubiosi.Doua scoli istorice au crezut ca isi vor transa interpretarea cataclismului provocat de coliziunea ideologiilor si amindoua au ratat notiunile de mare adincime. Scoala occidentala,in special prin istoricii anglo-saxoni, a scris rapid si sigur o naratiune de intensa recuzita militara, foarte simplificata politic si complet oarba la natura si reflexele unuia din combatanti: aliatul sovietic. A rezultat o schema mai degraba tehnica, in care istoria misterioasa a acestei tentative titanice de anihilare reciproca a devenit Jurnalul de Front si Fapte Bune al Aliatilor, dar si Cronica Simpatiei pentru Aliatul Sovietic, dat dracului, dar, in cele din urma, harnic si degraba donatoriu de singe. Cap de serie in aceasta directie istoriografica: William Shirer,cu The Rise and Fall of the Third Reich (1960), o lucrare masiva, de factologie superficiala, care a conturat insa, cu multa siguranta, o schema de gindire preluata si acreditata de opinia comuna. Un alt bloc constitutiv de mare reputatie al acestei constructii istoriografice: Barbarossa –The Russian-German Conflict (1965), o carte de mare circulatie publica, scrisa de Alan Clark, un dandy conservator cinic si cu desavirsire naiv in fata resorturilor psiho-ideologice ale lumii Estului comunist. Shirer a fixat linia tehno, in care Aliatii au cistigat pentru ca au deversat mai mult otel si TNT asupra germanilor si deasupra Germaniei.Clark a reusit sa seduca in baza unui anume sic romantic panslavist, in care rusii lui Stalin si sirbii lui Tito apar la rampa, sumar si barbateste, imbaiati in vodca,acordeoane si sacrificiu. Ecuatia Shirer-Clark e in picioare si astazi (desi atacata tot mai intens si credibil de o scoala de istorici care a aflat, prin arhive, cu ce se ocupa Stalin in timpul liber si cu ce combustibil a functionat tocatorul de popoare impachetat in uniforma Armatei Rosii). Insa chiar avariata, ecuatia Shirer-Clark continua sa produca efecte. Unul dintre ele, desigur cel mai respingator, e revizionismul istoric, din ce in ce mai prizat de istorici germani tineri. Jörg Friedrich si lucrarea sa The Fire. The Bombing of Germany (2005) culeg, logic, roadele cliseului non-ideologic forjat de istoriografia anglo-saxona in jurul razboiului sovieto-german. Cu Friedrich si istoricii din noua scoala revizionista germana, razboiul se purifica totalmente de orice subtext ideologic, filozofic, de orice urma de sens istoric si devine povestea detaliata si insuportabila a macelului care a inghitit sute de mii de civili germani, toti transformati postum in titulari ai victimologiei contemporane. E o fundatura istoriografica, dar e o fundatura care spune mult despre lipsa de posteritate cognitiva a celui mai important conflict european al secolului XX. Lucrari noi, scrise de anglo-saxoni atenti si perceptive la drama Rasaritului european, incep sa restabileasca integralitatea apocaliptica a ciocnirii care a legat cadavru de cadavru, de la portile Moscovei pina in inima Berlinului. Norman Davis, marele istoric englez al Poloniei, duce o campanie aproape personala pentru a semnala importanta razboiului sovieto-german, prin efectele sale, asupra constiintei europene. A doua scoala majora de istoriografie occidentala s-a multumit sa preia,cu o miopie mult mai putin scuzabila, o concluzie pe care razboiul sovieto-german n-a recomandat-o in nici un fel,dar dogma istorica marxista a asezat-o in capul mesei:razboiul a opus fanatismul nazist doctrinei progresiste juste a socialismului internationalist, iar inclestarea care a urmat explica mult din ororile stalinismului si conduce direct la concluzia dupa care Uniunea Sovietica a cistigat razboiul, la cirma unei cauze juste. Aceasta interpretare a avut avantajul de a fi confirmata, aparent, de o realitate istorica indubitabila (steagul rosu pe Reichstag) si a alimentat,foarte convenabil, pretentiile de esenta progresista ale stingii europene. Insa atit in varianta anglo-saxona cit si in varianta marxista, istoriografia occidentala a marelui conflict ideologic sovieto-german a reusit impecabil sa lase neatins cel mai important element al problemei,miezul absurd si criminal, intelesul tragic si apocaliptic al conflictului. A ramas, asadar, neenuntata si necomentata esenta total irationala a unui razboi care, alimentat fiind de continuturi suta la suta ideologice, nu si-a gasit sfirsitul decit in anihilarea unuia din combatanti. Cu alte cuvinte, istoricii n-au inteles acel lucru fundamental pe care criticii totalitarismului, de la Soljenitin la Malia,Conquest si Revel, si Besançon, l-au intuit si exprimat fara ezitare: actorii ideologici nu pot coexista cu alti actori, fie ei ideologici, fie neideologici, si se angajeaza in conflicte terminale care vizeaza victoria totala, distrugerea adversaruluisau autoanihilarea. Altfel spus, psihodrama ideological totalitara cunoaste doi poli: exterminarea si autoimolarea.Victoria e, in ambele formule, o varianta a mortii. Aceste trasaturi radicale si sumbre seamana izbitor cu datele explicite ale fundamentalismului islamic.Intr-adevar, ne apropiem de problema Islamului, de conflictul sau ireductibil cu viata si actorii modernitatii si de razboiul din Irak.
Clubul rationalistilor de pe Eufrat
Educata de postmarxismul prevalent in sistemele scolare,elita academica si mediatica a Occidentului a pornit la drum, dupa 11 septembrie 2001, cu o serie de prezumtii tipice: Islamul nu ascunde nimic si nu are nici o alta adincime in afara de profunzimea pastorala a unei religii iubitoare de pace. Mai departe: insurgentele musul-manilor nu sint expresia unei ideologii, ci rezultatul unei enorme nedreptati istorice, acumulata in decenii de opresiune coloniala si discriminare impusa de statul Israel.Odata cu aparitia armatei americane in Irak, aceste prezumtii si-au vazut de drum si au procedat la o clasificare rapida si rudimentara: forta armata americana e o forta imperiala de ocupatie, iar teroristii musulmani sint o forta mai curind nationala de eliberare si protest.Schema si-a rasplatit o vreme promotorii. Inainte de 2004 si 2006, mii de atacuri sinucigase au eviscerat fiecare clipa si zi de viata in Irak. Violenta avea toate insemnele nihilismului, asa cum e el cunoscut, deja, din experienta apocaliptica a frontului sovieto-german, dar nimeni n-a reusit sa faca legatura, tocmai pentru ca tema fusese adjudecata,asa cum am vazut, in termenii unei povestiri opace la sensul existential si ideologic al razboaielor. Disperarea si bestialitatea acestor atacuri care au sfirtecat sute de mii de irakieni a fost, cumva, absorbita in schema razboiului clasic de eliberare. Apoi, catre sfirsitul lui 2006 si inceputul lui 2007, razboiul a inceput sa dea semne de nesupunere. Numarul atacurilor a scazut, la fel numarul soldatilor aliati ucisi de dispozitive plasate la marginea soselelor. Conflictele intre grupurile etnice si religioase au inceput sa scada in intensitate sau au disparut cu totul.Zone largi, de pilda provincia Anbar, altadata zdruncinate de trepidatia continua a crimei, au devenit spatii destul de calme, daca nu de-a dreptul sigure. Exact din acel moment,mass-acamedia a incetat sa se mai intereseze de razboiul din Irak. Baia de imagini televizate ale „nefericirii aduse de americani“ a incetat. Primii comentatori militari si primii ziaristi onesti au inceput sa semnaleze schimbarea de raporturi si sa anunte victoria iminenta a americanilor sau, mai curind, esecul insurgentei teroriste.Razboiul a incetat sa urmeze tiparul ce ii fusese rezervat in mai toate comentariile anterioare. Iar pentru aceasta noua faza, complet atipica, mass-acamedia nu a gasit nici o explicatie. Prin urmare, ea a inceput sa taca, supunind un enorm public lipsei de informare si rezultatului ei direct: dezinformarea prin omisiune. Ce nu au inteles, de fapt, comentatorii care tac acum? Elementar. Ca razboiul din Irak nu e un razboi ideologic decit in viziunea uneia dintre parti. Ca un razboi ideologic are nevoie de doi actori ideologici si ca, in lipsa acestei reguli, isi va gasi un sfirsit rational.
Razboiul din Irak a fost, de la bun inceput, si va fi, pina la sfirsitul sau apropiat, cu totul altceva. Un conflict multiplu,intre cel putin cinci grupuri distincte: americani,fundamentalisti suniti, siiti, lideri de triburi sunite si baathisti. Adica patru actori non-ideologici si un singur actor ideologic – fundamentalistii suniti sau, mai clar, plethora de sinucigasi recrutati si detonati de organizatii fanatice wahabbiste de tip Al-Qaeda. Presupunind ca irakienii in ansamblu lupta in baza unei ideologii patriotice si panarabe impotriva opresorului american, comentatorii mass-acamediei au banuit ca vor asista la un razboi care va repeta ciclul sovieto-german si finalul sau prost inteles si incintator pentru stinga occidentala. Sau ciclul razboaielor anticoloniale si, mai aproape de noi, razboiul din Vietnam, fetisul si gloria generatiei care da acum grosul mass-acamediei. Insa razboiul din Irak e cu totul altceva si se comporta intr-un fel de-a dreptul ironic. Pe scurt,razboiul se pregateste de sfarsit si de victorie americana,pur si simplu pentru ca, nefiind ideologica, majoritatea actorilor a decis, la un moment dat, sa reintre in posturi rationale. Spre deosebire de actorii strict ideologici,aceasta majoritate a inteles ca nu mai e nimic de cistigat pe cale militara in Irak si ca e cazul sa obtina un profit cit mai mare din negocierea politica a pacii. Cu aproape 70 de ani in urma, nazistii si comunistii au mers pina la capat pentru ca, prin definitie, nu puteau rationaliza un conflict ireductibil. Razboiul sovieto-german a ars pina la capat si ar fi ars pina la capat si in varianta in care era cistigat de nazisti. Dupa 70 de ani, sunitii wahabbisti, care curg pe conducta din Siria si Iran, merg, de asemenea, pina la capat si se sinucid automat in pietele si scolile irakiene. Ei respecta regula dezintegrarii irationale prin ideologie.Numai ca toti ceilalti actori nu o respecta. Ei au decis sa faca pasul inainte si sa participe la un final rational. Liderii triburilor sunite au inteles, dupa esecuri militare repetate, ca nu vor putea fonda in regiunile lor acele baze de putere si brigandaj care le-ar putea garanta autoritatea si furniza supusilor conditii minime de subzistenta.Oricum, liderii tribali par sa fi fost destul de repede exasperati de grupurile de arabi straini care le-au cerut sa adopte codul islamic strict si sa treaca de la banditism la ascetism. In consecinta, ei s-au decis sa angajeze contacte cu americanii si spera acum sa obtina o parte din potul final. Baathistii, grupurile de forta ramase in urma lui Saddam Hussein, au ajuns la concluzii similare. Pariul lor a fost o alianta cu sunitii wahabbisti menita sa provoace,prin terorism monstruos si neincetat, un razboi civil. In februarie 2006, cind un atentat colosal a distrus moscheea siita sacra de la Samarra, obiectivul parea la un pas.Raspunsul siit a fost cumplit si capetele sunitilor au inceput sa umple saci lasati la margine de drum. Escadroanele mortuare ale armatei Mahdi si ale altor grupuri din orbita liderul Muqtada al-Sadr au trecut la epurarea si separarea comunitatilor mixte, prin executii de grup rituale. Dar siitii n-au trecut pragul. Nu au incercat sa creeze premisele unui stat separat si n-au evocat nici o forma, oricit de limitata, de secesiune. Atentatele antisiite si represaliile antisunite au continuat. Era prea tirziu. Strategia baathista s-a soldat cu un esec total. Dupa citeva luni, baathistii au fost siliti de presiunea unei populatii civile ingrozite sa faca ceva. Sa caute o solutie, orice fel de solutie. Baathistii s-au grabit raspunda ofertelor de integrare in noile forte armate irakiene. In vara, 50.000 de fosti militari si ofiteri de informatii ai regimului Saddam Hussein au primit uniforma noii armate, au intrat in administratie sau au iesit la pensie de stat (amanunte in sinteza exacta si subtila a lui Barte Ball, revista Prospect nr.139, oct. 2007). Baathismul activ a disparut de pe scena pe care au urcat, cu jalba in mina, fostii baathisti pocaiti. Siitii irakieni au procedat cu o abilitate considerabila. Impartiti in pro-iranieni si nationalisti irakieni, ei au angajat rapid conflictul cu armata americana. Marele grup nationalist al lui Muqtada al-Sadr detine clar monopolul credibilitatii, dupa zeci de ani de lupta cu regimul Saddam Hussein.Moqtada e fiul lui Muhammad Sadeq Sadr, liderul clandestin al rezistentei siite, ucis de Saddam Hussein in timpul represiunii care a eliminat sute de mii de siiti.Miscarea lui Sadr nu avea motive fundamentale sa lupte pina la capat impotriva fortei americane care l-a indepartat pe Saddam Hussein. Daca au luptat, totusi,fortele lui Sadr au facut-o pentru a construi o platforma de negociere ulterioara. Zdrobiti la Faluja, membrii miscarii lui Sadr n-au incercat nici o clipa sa reia ofensiva.Forta americana fusese testata si al-Sadr aflase cit si pina unde poate merge.
Exponent clasic al cinismului speculativ arab, el aproclamat in mai multe rinduri victorii sau incetari ale focului (ultima oara pe 29 august), dar a folosit prima ocazie pentru a negocia, sub patronaj american, integrarea intr-un guvern panirakian. Din interiorul acestei structuri politice, al-Sadr a jucat mai departe comedia protestului si a compromisului, avind de fiecare data grija sa evite revenirea la conflictul armat. In acest fel,patru din cei cinci actori ai razboiului (americanii, liderii de triburi sunite, siitii si baathistii) se indreapta, impreuna,prin rationalizare, spre incheierea conflictului. Actorii irakieni asteapta, desigur, partea de putere si profit de la capatul conductei de petrol, insa acest gest aparent de „lacomie“ nu spune nimic altceva decit ca ei au epuizat complet razboiul. Ca stiu ca nu mai e nimic de obtinut prin violenta si doar totul de pierdut. Spre deosebire de combatantii ideologici clasici, ei au sesizat momentul si au fortat, fara ezitare, rationalizarea pe Eufrat. Ramin in afara angajamentului rational, dar si in minoritate, sunitii wahabbisti, pegra depresiva recrutata din Iordania, Siria si Arabia Saudita. Ei vor continua, un timp, sa se detoneze in orasele irakiene. Mii de irakieni isi vor gasi, in continuare,sfirsitul, sfirtecati de bombele sinucigasilor.
Dar conflictul complicat si generalizat din Irak s-a simplificat radical si rational. El se apropie de sfirsit, pentru ca nu mai e sustinut de nimic. Intr-o forma mult redusa,el va continua, numai si numai pentru teroristii wahabbis ti. Dar aceasta permanenta distructiva si auto-distructiva e chiar conditia combatantului ideologic. A fost asa inca din timpul razboiului sovieto-german, cistigat de sovietici si continuat tot de ei inca 50 de ani dupa deznodamintul de la Berlin. Continuat in alta parte – Europa de Vest – si prin alte mijloace – subversiunea. Actorul ideologic, stim asta, nu se va opri decit odata cu victoria desavirsita a ideii sale asupra oricarei alte realitati. Si,de fapt, nici atunci. Dar aceasta lectie de plasticitate istorica a ideologiei n-a fost inteleasa si riscurile sint, astazi, enorme. Caci razboiul din Irak se va incheia in Irak, prin rationalizare, cu victoria americana. Acelasi razboi, mutat pe alt front, ar putea aduce insa victoria invinsilor din Irak. Undeva departe, la mii de kilometri si citeva culture distanta: in Occidentul european.
Cotatia libertatii Est-Vest
Europa occidentala se pregateste sa intimpine cu o mutenie asurzitoare deznodamintul conflictului din Irak.E o atitudine consolidata. Astazi, de pilda, in Marea Britanie,foarte multa lume e discret scandalizata de ideea ca vreo autoritate publica ar putea organiza ceremonii de bun venit la intoarcerea contingentelor britanice in Irak.La fel de prizata e ideea comuna dupa care Islamul si terorismul nu au legaturi directe, nu se presupun reciproc si pot fi detasate cu usurinta: Islamul intr-un vehicul spiritual aproape pacifist, iar terorismul intr-o maladie justificata de abuzurile istorice ale rasei albe (care pare, dupa aceasta regula, sa-si fi facut de cap in teritorii special amenajate si sa se fi abtinut admirabil exact in zonele nonmusulmane ale Asiei, Africii si in toata America de Sud,data fiind absenta sau lipsa de importanta a violentei teroriste in aceste foste spatii coloniale). Ce nu reuseste sa sesizeze doctrina publica incurajata de mass-acamedia occidentala e realitatea de fond a Islamului. In ciuda mult invocatei figuri a „musulmanului moderat“ si dincolo de observatia dupa care nu toti musulmanii sint teroristi (reciproca e insa adevarata), unu si cu unu fac, totusi, doi,in primul rind in lumea araba. Iar daca unu si cu unu fac doi, si cu cifre arabe, atunci trebuie acceptat ca Islamul e un sistem religios extrem de complex si special. Adica plin de probleme grave si mult, mult diferit de Islamul din afisele campaniei „Islam for Peace“ care tapeteaza peretii metroului londonez. Islamul e religia care a cucerit fulgerator, in secolele VIII–X, un imperiu, iar asta conteaza.Crestinismul, poate mai norocos, a mostenit un imperiu,si asta, iar, conteaza. Islamul e o religie care ascunde un regim amanuntit de viata care ascunde o ideologie stricta care ascunde totemul unic al dominatiei. Aceasta tensiune existentiala formidabila subintinde o religie si articuleazaun sistem de comportament ce fac din celulele sociale musulmane o forta coerenta, cu siguranta anacronica si, tot cu siguranta, decisa sa se exercite. Iar sansa ei de succes cea mai mare nu e de gasit pe front, in colbul reavan de singe al Irakului, ci in interiorul structurii de valori dereglate a societatilor europene.
Evolutia concertului occidental de idei si atitudini publice in interactiune cu problema islamica si cu prezenta imigratiei musulmane pregateste o situatie istorica pentru care avem precedente. Nici unul nu anunta lucruri bune. E vorba mai intii de expansiunea demografica a enclavelor urbane musulmane, in conditiile in care natalitatea vest-europeana se stinge. Enclavizarea unor spatii urbane compacte, in Anglia. Franta Austria, Scandinavia anunta posibile miscari autonomiste. In definitiv,daca se va putea in Kosovo, de ce nu si la Anvers? Insa raportul istoric de baza pe care Europa il cunoaste amarnic de bine e de gasit in alta parte. In dinamica dura a majoritatilor inerte si a minoritatilor militante. Europa nu trebuie sa isi aduca aminte nimic despre majoritatile tacute, ci sa rememoreze exact forta terifianta a minoritatilor inarmate cu o ideologie religioasa sau cvasireligioasa.Ce poate face silexul unei astfel de ideologii minoritare intr-un grup majoritar – si anume, in pasta unui grup majoritar absent – stim sau ar trebui sa stim foarte bine. Cind apare ideologia, societatea majoritara cade,clacheaza, calcind pe golul propriei identitati in dubiu sau in dezbatere. In fond, victoria dictaturilor nazista si comunista a marcat, inainte de orice, un interval istoric in care societatile au plecat de pe scena, au disparut, fie in entuziasmul paranoic-populist al nazismului, fie in bolnita abisala care a returnat la suprafata popoare sovietizate,umilite, traumatizate, in continuare absente. Solutia? Islamul si realitatea sa primara trebuie confruntate deschis.Guvernele occidentale se tem de teama opiniei publice,indemnata la teama de temerile mass-acamediei. Intrebarea din subtextul baii mediatice de ezitari si rastalmaciri e mereu aceeasi: nu ne vom expune, prin confruntare directa, unui val de atentate teroriste? Ba da. Dar e mai bine ca societatile libere ale Occidentului sa treaca prin asa ceva decit sa accepte pacea si sa revina la subjugarea pe care a evitat-o, acum aproape 70 de ani. In Vest. Nu in Est, unde pretul libertatii pare mult mai bine cunoscut.
