"Alegatorii nu au intotdeauna dreptate"

SE spune ca alegatorii au intotdeauna dreptate. Nimic mai superficial decit acest proverb absolutist si schiop. Exista o demagogie democratica insuportabila, iar zicala cu alegatorii mereu corecti e piesa de rezistenta in materie. Caci daca alegatorii au intotdeauna dreptate, atunci comentatorii n-au niciodata dreptate, iar eroarea lor fundamentala incepe tocmai cu proverbul de mai sus. Mai bine zis, cu interpretarea lui marginita si, in acelasi timp, categorica. Au avut, oare, bucurestenii dreptate in iunie 2008? Evident, nu. Nimic inteligent sau drept nu e de retinut din verdictul care supune Bucurestiul riscului de a fi condus de un impostor desavirsit si dovedit. Sorin Oprescu, omul in care s-a intrupat dreptatea electoratului bucurestean, e, de la prima la ultima vorba si de la nastere pina-n primarie, minciuna. Aici nu e vorba de impresii, ci de fapte: independenta lui Oprescu nu poate fi comparata decit cu surata ei suverana, independenta Republicii Moldova. Ambele subiecte si independente ii lasa reci pe bucuresteni – e dreptul lor si anume dreptul lor la lipsa de judecata –, dar asta nu ii face cu nimic mai judiciosi si, in orice caz, nu le da dreptate. Cel mult, semnaleaza dezinteresul pentru probleme si problematizare sau, mai degraba, un grad de minim de preocupare si discernamint politic. Inca mai instructiv, Oprescu nu e doar o frauda politica. Marea gaselnita electorala a bucurestenilor e un infractor dovedit. Oprescu si-a falsificat dosarul profesional si a intrat in alegeri, spre a confirma intelepciunea electoratului, sprijinindu-se pe liste de sustinatori demonstrabil falsificate. Intre sustinatorii care l-au impins pe Oprescu in alegeri si spre simpatia bucurestenilor se numara o sumedenie de cetateni romani sub 5 ani sau decedati de cel putin 5 ani. Lor li se adauga numarul vast al celor ce au aflat de la televizor sau n-au aflat nici acum ca au semnat in sprijinul candidatului Oprescu. Din nou, asta nu inseamna ca electoratul bucurestean a avut dreptate. Inseamna, cel mult, ca, spre deosebire de ce s-ar cuveni intr-o societate “corecta”, coruptia, falsul si impostura nu enerveaza, ci marcheaza o indiferenta sau, mai grav, confirma adaptarea. Caci victoria lui Oprescu nu descrie, in primul rind, maturitatea politica a electoratului, ci maturizarea in sistem, coalizarea cu sistemul a unei societati care protesteaza, fara convingere, in privat si voteaza, cu convingere, pe dos. Unde e dreptatea unui astfel de electorat?

Ruine de iunie
E mult mai usor de spus unde e eroarea unui astfel de electorat: in promptitudinea cu care Bucurestiul a ratat sansa clara si rationala de a alege un primar puternic si competent. Vasile Blaga a facut o campanie cuminte, chiar indescifrabila emotional, dar era, limpede si, in orice caz, prin comparatie cu Oprescu, un om croit pentru administrarea Bucurestiului. Directorial, dar perfect documentat asupra problemelor Bucurestiului, Blaga confirmase, deja, net, la Ministerul de Interne si ar fi asezat, pentru prima oara, orasul intr-o structura continua de dezvoltare. Blaga ar fi incheiat, in cunostinta de cauza si mult mai riguros, proiectele declansate de Videanu, iar Bucurestiul ar fi trecut, foarte probabil, pragul care il desparte de modernizarea ireversibila. Bucurestenii l-au respins, insa, pe Blaga, fara ezitare, dar si fara sa dea, o clipa, impresia ca mediteaza sau cintaresc serios viitorul orasului in care traiesc si se pling. In schimb, bucurestenii au decis sa refuze decizia informata si sa opereze in regim mitic-imaginar. Rezultatul acestui derapaj a fost Oprescu, un rezultat mic si, prin excelenta, ne-cugetat. Insa procesul care s-a soldat cu alegerea lui Oprescu, adica alunecarea electoratului bucurestean in capriciu, fronda, indiferenta, ironie, superstitie, distractie si in orice poate fi mai diferit de alegerea rationala, e un fenomen de o obscuritate complexa si inca neanalizata. Discutia trebuie declansata imediat, cu urgenta unei operatiuni de salvare. Mai precis, cu precizia si insistenta unei interventii care trebuie sa regaseasca firul rational si sa il scoata de sub darimaturi. Caci dupa votul din 14 iunie 2008, bucurestenii s-au trezit (sau, poate, nu) ingropati in ruinele aparatului electoral democratic. Iar discutia si recuperarea trebuie sa porneasca frontal cu anihilarea citorva legende politice foarte dragi si foarte inexacte.

Don’ Doctor e nevatamat si vorbeste
Prima observatie priveste gradul de experienta si palmaresul electoratului roman, dupa aproape 20 de ani de exercitare in regim liber. Imaginea mai mult decit onorabila construita de presa acopera nevoia de autoevaluare si confirmare a societatii. Istoria si tipologia reala ale alegatorului roman in ultimii 20 de ani sint cu totul altceva. Inainte de orice, stim sau ar fi trebuit sa observam, deja, ca alegatorul roman va investi partide si curente, va inclina sau rasturna raporturile politice, dind impresia ca face si desface istorie politica. Adevarul e ca, in toata aceasta aglomerare de optiuni si verdicte electorale, alegatorul roman face unul si acelasi lucru: voteaza persoane si nimburi, nu valori si programe, situatii imaginare, nu modele comune de viata. Alegatorul roman a sosit in fata alegerilor libere incarcat de o experienta istorica in care persoana, protectia si fantasmele au primul cuvint. Tiparul a functionat, mai mult sau mai putin remarcat, in toate exercitiile electorale ale ultimilor 20 de ani. Intreaga perioada poate fi descrisa ca suma a culturilor si anti-culturilor electorale. Din acest punct de vedere, istoria democratiei romanesti se imparte in perioada de fascinatie mitica Ion Iliescu, apoi in dezlipirea de aceasta prima faza si aparitia lui Emil Constantinescu, pe post de substitut inadecvat, urmat de descoperirea noului motor harismatic, in personalitatea exceptionala a lui Traian Basescu. La nivel local, acest model a fost reprodus matematic de optiuni similare, incepind cu incolonarea clujeana in jurul lui Gh. Funar si incheind cu votul insistent si complet eliberat de critica politica a personajului, in cazul Oprescu. Victoria lui Sorin Oprescu devine mai usor de inteles din momentul in care vom accepta ca alegatorii romani sint intotdeauna si magnetic atrasi de mituri si imagini, nu de capacitatea administrativa propriu-zisa. In cazul lui Oprescu, mitul medicului, una din cele mai monumentale si respectate institutii ale societatii romanesti, a operat devastator. “Don’ Doctor” e, peste tot in Romania, stapinul necontestat al binelui si singura instanta in fata careia societatea se aliniaza fara murmur, in cea mai sincera si civilizata postura consimtita de romani. Spre deosebire de “Don’ Doctor”, celelalte institutii profesionale au cazut sau au fost grav avariate de comunism. Preotul e influent in zone strict delimitate, iar romanii sint un popor de evlavie plastica, nu un norod de febra religioasa. Prin urmare, Preotul e o institutie decorativa si portabila: precum printre politicieni, asa si in electorat. Inginerul a fost puternic diluat si ieftinit de inflatia Politehnicilor comuniste, iar Ofiterul s-a declasat grav sub presiunea incompetentei fundamentale promovate de militarismul politic al comunismului. Experienta umilitoare a servitutilor patriotice care au dus armata pe santiere, in CAP-uri si peste tot acolo unde Partidul avea nevoie de ordonante in masa, au facut restul. Prin urmare, “Don’ Doctor” a strabatut intervalul comunist aproape nevatamat. Nici macar rusinosul episod “Mincu Alimentatie Rationala” n-a reusit sa ciobeasca autoritatea generala a mitului doctoral. Oprescu a aparut, deci, avantajat, de un atu emotional larg recunoscut si respectat in societate. Si nu numai atit. Toate celelalte trasaturi ale personajului Oprescu au atins si motivat, intr-un fel sau altul, sensibilitatea comuna a publicului. Talentul verbal, foarte sudic, aproape vadimist, dar aderent ca o lentila de contact, a prilejuit unei parti sociale insemnate recunoasterea in termenii limbajului rastit, popular, agramat si omenos-voios, pe o sinusoida in care impolitetea trece instantaneu in sentimentalism. Oprescu a cistigat vorbind si a vorbit pina a cistigat. In mod paradoxal, dar foarte logic pentru datele electoratului, Oprescu a avut dreptul de a spune orice, oricit de aberant sau inconsistent, fara ca erorile sa conteze. A contat sunetul, nu continutul, pentru ca bucurestenii au facut de mult din limba o forma de expresie fara obligatii reale. Discursul are o singura datorie: sa curga si sa treaca prin modulatii. In consecinta, interventiile organizate, profesorale si temeinice ale lui Vasile Blaga i-au aruncat pe bucuresteni intr-o surzenie instantanee si completa. In fond, bucurestenii nu au facut decit sa respecte si sa repete tipul de sensibilitate local. Ei au selectat rapid in Oprescu un personaj harismatic, certificat de aura medicala, foarte capabil de contact si, in consecinta, scutit de orice examinare critica sau dubiu rational. Ipoteza dupa care bucurestenii au recurs, urmind modelul occidental, la asa-numitul “vot de protest” e foarte putin probabila. Bucurestenii au votat in iunie 2008 asa cum au votat pina in iunie 2008: in termenii simpatiei organice, nu in limitele si dupa rigorile votului rational.

Deceptionism, elitism, fraierism
Am aflat, cu acelasi prilej, alte doua adevaruri indelung negate sau ignorate. Mai intii, a cazut ideea dupa care bucurestenii sint un corp de elita al dreptei care are grija de puritatea ideologica a Capitalei, tine stinga la portile orasului si da lectii de consecventa intregii tari. Caci bucurestenii au dovedit o extraordinara naivitate politica acceptind in masa mitul independentei lui Oprescu. Faimoasa capacitate bucuresteana de recunoastere a spectrului politic s-a dovedit o imagine goala. Flerul bucurestenilor a sucombat in fata unei facaturi pe care nici macar autorii n-au stiut sa o joace bine. Oprescu s-a autoproclamat independent, anti-partid si anti-sistem, dupa care a primit fara tresarire si fara protest sprijinul PSD si binecuvintarea lui Ion Iliescu. Asemenea manevre grosolane si sfidatoare ar fi ruinat un independent in alte sisteme si in alte societati. La Bucuresti, ele n-au contat. Realitatea ultima e ca bucurestenii au votat constant, in alegerile locale ale ultimilor 15 ani, persoane si solutii de protectie. Asta a adus la putere politicieni de calibru si a transformat primaria intr-o fabrica de prim-ministri si presedinti. Tot asta a dat administratia sectoarelor in mina PSD-ului sau a unor politicieni care au sugerat ca vor practica tot acea politica asistentiala care da puterea electorala necurmata a PSD-ului. Daca e de plasat undeva in cimpul politic, acest gen de vot se plaseaza mai curind la stinga decit la dreapta. Dupa importanta factorului personal-mitic, a doua descoperire grabita de alegerile din iunie 2008, la Bucuresti, e deceptionismul anarhic. Nu e nimic contradictoriu in aceste doua tipuri de vot. Amindoua desfid, egal si conjugat, atitudinea electorala rationala. Amindoua se presupun si se genereaza reciproc. Deceptionismul celor ce au refuzat votul, si au decis soarta alegerilor pe Valea Prahovei sau in mall-urile Bucurestiului, nu e decit reeditarea tacuta si pretentioasa a comportamentului electoral irational. In esenta, acest tip de absenta a venit de la tineri si din grupul elitar mai larg al societatii educate. Elita a inteles sa pedepseasca sistemul si a reusit sa o faca printr-o dezertare care a lovit un candidat rational si util, aducind la putere un reprezentant camuflat al sistemului. Acest gen de joc care da elitei senzatia superioara ca a sanctionat etic mizeria politica e mana cereasca pentru operatorii de imagine ai partidelor. Cu sau fara stiinta lui, electoratul elitar al Romaniei incepe o experienta binecunoscuta in Occident, unde corpul politic a invatat sa mimeze abil o agenda etica, post-politica, iar elita a devenit, cu o prostie induiosatoare, principalul agent electoral al partidelor pe care le detesta. Rezultatul are un nume prea putin politicos: fraierism. De fapt, odata cu fenomenul Oprescu, intregul sistem politic romanesc face un pas in directia ipocriziei postsau anti-politice care a adunat, in Occident, toate partidele pe o pluta fixata la centru si a distrus principiul fundamental democratic al optiunilor distincte. Nu e clar daca Oprescu insusi va amplifica aceasta saminta de escrocherie prin imagine, dezvoltind o “miscare independenta” si atacind, mai tirziu, alegerile prezidentiale. E limpede, insa, ca asau postpolitismul au patruns in Romania inainte ca si tocmai pentru ca politica a esuat.

Introducere in democratia electorala fara electorat
Celalalt mare grup absent, tinerii de ultima generatie, ilustreaza, de asemenea, un cliseu, in chiar clipa in care campionii lui au siguranta unei diferente. In cazul tinerilor, dezinteresul total fata de politica si evazionismul in “viata reala”, de la sex la mondenitate si la plictisul sistematizat, anunta, pur si simplu, un deces social timpuriu. Hranita de prabusirea invatamintului, de socul masiv al unei lumi, in sfirsit!, permisive si de mirajul parvenitismului dur, aceasta reactie e o jucarie in mina marilor comanditari ai vietii politice: media si oligarhia politica. Media promoveaza o modernitate instantanee, ferita de efort si lipsita de merit, noile generatii o absorb, pleaca din realitate, iar oligarhia politica foloseste carnea de tun sau, mai degraba, absenta ei de la urna de vot. In cele din urma, acest aranjament are o singura consecinta: un sistem politic fix, niciodata luat in discutie sau amenintat, si un electorat volatil, uneori impresionabil, alteori indolent, intotdeauna manipulabil si, deci, util. Aceasta e reteta de baza a democratiei electorale fara electorat, acel super-produs al societatilor care isi garanteaza, prin mecanica liberalismului gol, sub-dezvoltarea. Aparuta la batrinete, dupa maturizarea institutiilor, aceasta forma de substituire prin imitatie a efectelor democratiei poate steriliza sistemele politice, dar nu reuseste sa clatine echilibrul general. In societatile politice incepatoare, asa cum e cazul Romaniei, acest gen de blocaj care se ia drept progres apare in faza de constituire si nu lasa nici o sansa de redresare. De ce? Pentru ca partea consolidata a regimului politic e tocmai structura de comanda, plus retelele aferente. Or, tocmai aceste institutii sint problema. Ele au fost create, fara licitatie publica, prin incredintare directa, de grupul largit al fostei retele de putere si sint, in mod fundamental, menite sa conserve dominatia acestui grup. De aici, in cazul Romaniei, parodia permanenta a Justitiei si farsa parlamentara vasta, ritualizata in detalii pedante. Singurul instrument de corectie al acestei puneri in scena grotesti e electoratul, intrigantul nesuferit pe care sistemele-impostor au trebuit sa il absoarba, odata cu pretentia democratica. In absenta unui electorat activ si lucid problema dispare, iar oligarhiile instalate in tari de profunda distrugere civila, ca Romania, au un avantaj enorm in aceasta privinta. In fata unui electorat diminuat de emigratie, fidel fantasmelor, sleit de vacarmul politic sau absorbit de distractia mondenitatii, sistemul prospera si se rafineaza, inventind, pe parcurs, miraje de genul Doctorului in Independenta Sorin Oprescu. Exercitiile electorale devin exact asta: exercitii electorale. Forta de control a coalitiilor transpartinice ale oligarhiei, care pozeaza si in presa libera, ameninta sa inchida si sa inghita complet sensul de baza al democratiei electorale. Iata de ce alegerile locale din iunie 2008 risca sa devina repetitia reusita a marii caderi de la alegerile generale din toamna.

Sectorul 3 nu e Catalonia
Alegerile locale de la Bucuresti s-au soldat cu o catastrofa vesela. Orasul a lucrat cu o logica indiferenta pina la anarhie. Victoria lui Sorin Oprescu n-a fost un accident de proportii, ci apogeul unei atitudini sistematice si coerente. Mina care l-a votat pe Oprescu a lucrat in serie si a continuat cu ravagiile de detaliu, aducindu-l la putere, in Sectorul 4, pe Cristian Popescu “Piedone”, un personaj incalificabil, promovat de PC, un partid fantoma, condus din umbra de Dan Voiculescu, Regele propriilor televiziuni si adversarul jurat al Justitiei. Nimeni nu s-a incurcat, la Sectorul 4, cu acest gen de detalii. Electoratul acestui sector a trecut deja in alt stadiu al politicii si pare pregatit, in viitor, pentru candidati tip “Printul Sexului” sau “Vrajitoarea din Adincuri”. Deruta e mult mai raspindita decit s-ar crede si aici apare, exemplar, Sectorul 3, multa vreme considerat un bastion al seriozitatii, repliat in jurul superstarului administrativ Liviu Negoita. Intr-adevar, Negoita si-a confirmat reputatia, pina la a deveni cel mai bun candidat pe care PD-L nu l-a avut si cel mai votat primar pe care bucurestenii nu l-au intilnit pe liste. Insa electoratul Sectorului 3 a facut o demonstratie uluitoare de anti-politica. Dupa ce l-au reconfirmat masiv, din primul tur, pe Negoita, alegatorii s-au retras si au refuzat sa il sprijine pe Blaga in turul doi al alegerilor pentru Primarul General. Ipoteza de lucru: “La noi in tara, in Sectorul 3, e bine! Restul nu ne intereseaza!” Aceasta optiune pentru izolarea autista in confortul local nu semnaleaza maturitatea regionala a marilor zone de traditie istorica europeana. Sectorul 3 nu e Catalonia. La mijloc e, pur si simplu, una din constantele mentalitatii comunitare romanesti: absenta mentalitatii comunitare. Chemat sa decida asupra orasului, alegatorul se intereseaza, asa cum se cuvine, de parcurile si gradinitele din cartier si, daca nu gaseste acolo nici un defect, isi incheie socotelile electorale pe urmatorii patru ani.

Azi, la Bucuresti, miine in toata…?
In aparenta, tiparul a fost infirmat de rezultatele inregistrate in restul tarii, unde arii intinse si-au schimbat, pe neasteptate, afilierea politica si au iesit din ciclul de obedienta PSD. Nordul Moldovei si Dimbovita au virat spectaculos, cu o energie pe care nimeni n-o mai banuia. Inca mai spectaculos e triumful Boc–PD-L, la Cluj, unde electoratul a organizat un macel antinationalist complet si i-a scufundat pe Gh. Funar si PRM sub 3%. Vestile sint bune, dar nu trebuie uitat ca aceste zone au fost dramatic emancipate de importul de valori externe, fortat de pendularea populatiei active intre Occident si Romania. Comparatia sistematica a regimurilor de viata si a formulelor de administratie locala nu putea ramine fara urmari. Medievalismul corupt al administratiei romanesti a fost trecut prin foc si sabie. In alte locuri, succesul aparent ascunde o realitate neschimbata: cistigatorii au inlaturat primarii si consilierii PSD folosind mijloacele PSD. Invingatorii au plusat la premii, carute de lemn si porumb, bani in mina si bautura la circiuma. Rotatia actorilor s-a soldat cu fortificarea sistemului.

Oricum, amploarea schimbarilor de regie administrativa din tara nu face decit sa puna in discutie, o data mai mult, verdictul electoral de la Bucuresti si, odata cu el, adagiul care stabileste ca “alegatorii au intotdeauna dreptate”. Intr-adevar, daca alegatorii bucuresteni au dreptate, ce se poate spune despre alegatorii clujeni? Si ei au dreptate? Pe ce baza se poate spune ca la Bucuresti e nevoie de un demagog, ca la Cluj nu e si ca electoratul are de doua ori dreptate? Dar lucrurile nu se opresc aici. Bucurestiul e o formidabila rampa de lansare politica nationala. Daca bucurestenii au avut, ca orice alegator, dreptate in iunie 2008, ce urmeaza? Ce se va intimpla daca ei vor continua sa aiba dreptate si la alegerile generale din toamna? Unde ar fi dreptatea unui asemenea electorat? Moral si civic, nicaieri. Singurul inteles al faimoasei zicale care face din alegatori campionii eterni ai intelepciunii e definitia tehnica. Da, alegatorii au dreptul sa voteze cum vor, iar sistemele politice democratice sint obligate sa accepte rezultatele, oricare ar fi ele. In rest, totul e discutabil. Si recuperabil. Speranta e ca Bucurestiul se va lepada de votul din iunie. Altfel, dupa un Bucuresti pierdut, va veni rindul Romaniei.