Ortodoxia romaneasca - Deficitul comunicarii si inflatia retorica
Rating:
Voturi: 51
„Sfarsitul lumii va veni cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin.“
Patericul romanesc[1]
Un personaj ambivalent
Ipoteza incalzirii globale are confirmari certe pe meleagurile noastre. Gestul IPS Nicolae Corneanu de a se impartasi din potirul Bisericii Greco- Catolice a starnit febra printre ziaristi, membrii Sinodului si, mai ales, in sanul laicatului ortodox. Manifestarile de revolta fata de acest demers necanonic au depasit uluirea societatii civile la aflarea vestii ca acelasi cleric a fost rasplatit pana in 1989 de Securitate pentru a turna confrati, ortodocsi si eterodocsi, tineri si batrani, cetateni ai lumii fara deosebire de nationalitate. In 1963, cand Nicolae Steinhardt mai era inca la Aiud, organele de ancheta au oferit aceasta caracterizare: „Se manifesta ca unul ce nu crede in preceptele si dogmele bisericesti fiind convins ca biserica a fost intotdeauna un mijloc de inselare a maselor populare. (…) A rezultat ca s-a preocupat de studiul stiintei marxist leniniste si de insusirea ei ce l-au facut sa fie convins de netemeinicia dogmelor pe care inca mai trebuie sa le «apere» si in acelasi timp sa isi dea seama perfect ca viitorul nu poate apartine decit comunismului“[2].
Alianta cinica cu religia politica a totalitarismului rosu a indignat mai putin decat concelebrarea cu preotii romanilor uniti ambivalent cu Roma. Au existat si declaratii romantice, desigur, grabite sa vada intr-un defect clar de rectitudine ecleziologica semnul profetic al unirii. Multi intelectuali timisoreni au uitat ca acelasi ecumenism oportunist l-a facut pe IPS Nicolae sa paraseasca, in 17 decembrie 1989, urbea asediata de tancurile generalilor Stanculescu si Chitac de dragul dialogului interconfesional. Ceausescu venea de la Teheran, iar Corneanu pleca la Cairo, lasand usile bisericilor inchise, iar treptele catedralei gata sa primeasca sangele nevinovat al protestatarilor.
Dupa 1989, IPS Nicolae a incercat sa- si expieze nevredniciile (intre care si caterisirea preotului Calciu-Dumitreasa) printr-o generozitate neconditionata fata de solicitarile patrimoniale ale Bisericii Unite si printr-o neobisnuita disponibilitate fata de intelectualii pro-democrati, deci antifesenisti, ai tranzitiei. Tabloul faptelor acestui ierarh varstnic este deconcertant: aderenta la frazele lui Marx despre religie ca „opium pentru popor“, pe de o parte, si prietenia tardiva fata de ideea monarhica, pe de alta parte. Amfitrion al evanghelistilor americani, dar si patron al unei remarcabile reviste teologice ortodoxe. Laureat al premiului „Pentru intreaga activitate inchinata adevarului, dreptatii si libertatii, valori supreme ale umanitatii“ oferit de GDS in 1997, IPS Nicolae este autorul unor controversate opinii in domeniul bioeticii. Pe scurt, figura acestui ierarh a dezbinat multe sensibilitati pana la pasul facut in directia „intercomuniunii“. Acest din urma moment a reusit sa fie proba de turnesol a Ortodoxiei romanesti, divizata intre polul gandirii apocaliptice, nelipsita de barbarii retorice, si mediile ecleziastic concesive, aflate la limita senilitatii dogmatice.
Temporizari sinodale
In randurile de mai jos doresc sa fac doar cateva comentarii privitoare la stilistica dezbaterii teologice din ultimele doua luni. Sa introducem actorii scenei: IPS Nicolae Corneanu, Sinodul, polul „pro“ si polul „anti“, priviti cu nedumerire sau ironie condescendenta de jurnalistii seculari. Mai intai, mitropolitul Banatului a avut un comportament nu doar ereziarh, ci si indecent. La inceput a mintit, negand si abia apoi reconfirmand veridicitatea relatarilor din presa (ajutate de ubicuitatea camerelor foto digitale). La sfarsitul dramei, a oferit o lamentabila proba de „pocainta“ – cu nimic mai prejos decat codicilul de trei paragrafe cu care a comentat cei peste cincizeci de ani de turnatorie in slujba Securitatii. A lasat impresia ca nu accepta verdictul Sinodului decat fortat de imprejurari, iar nu dintr-o convingere interioara. IPS Nicolae a dat proba slabanogelii doctrinare de care nici un ortodox nu poate fi mandru. Lipsiti multe secole de splendorile civilizatiei apusene, crestinii rasariteni doresc sa ramana binecuvantati cu reperele neschimbate ale sfinteniei: frumusetea cultului si perfectiunea dogmei trebuie sa ramana intacte.
IPS Nicolae n-a parut abatut de gandul ca diferentele intre Ortodoxie si Catolicism raman evidente si pentru cineva cu minima instructie catehetica: infailibilitatea papala, jurisdictia universala a Romei, filioque, dar mai ales transformarea cadrelor duhovnicesti ale Apusului dupa Vatican II (renuntarea la regula postului, transformarea liturghiei s.a.m.d.). Fireste, nimeni nu i-a interzis IPS Nicolae sa-l citeasca pe Charles Péguy ori sa promoveze opera stiintifica a unui Pierre Duhem. I s-a cerut sa inteleaga doar ca dialogul onest intre Biserici presupune recunoasterea punctelor de dezacord. Ragazul de aproape sase saptamani pe care Sinodul i l-a acordat n-a condus la adancirea constiintei teologice, episcopale si calugaresti a IPS Nicolae (in tinerete, traducator al Sf. Ioan Scararul). Cand declaratiile unui ierarh ating acest record de coerenta interioara si argumentatie etica este greu ca el sa castige respectul publicului, chiar si al celui neangajat in controversa euharistica.
Daca ar fi fost judecat dupa litera canoanelor, IPS Corneanu se putea alege cel putin cu o admonestare ferma. N-a fost sa fie. Cu exceptia IPS Bartolomeu Anania, Sinodul a vazut altfel acest autogol notoriu al episcopului timisorean. Dupa cum ne-au obisnuit si in cazul discutiei despre Biserica si Securitate, ierarhii au tacut. Elementele de pragmatica a comunicarii au ramas cantonate la nivelul precar. Imobilitate rece de-o parte, iar la celalalt pol framantare febrila potentata de mediul atat de dinamic al Internetului. Un numar pletoric de bloguri au tras semnale de alarma, in timp ce site-ul Patriarhiei romane a preferat sa ignore semnele de intrebare. Teama ca lucrurile se vor musamaliza a inflamat mediile monahale, ramase in mod traditional vigilente fata de alunecarile doctrinare ale conducatorilor Bisericii (mai grave decat greselile morale de ordin personal). Calugari venerabili, duhovnici iubiti si respectati, vetre manastiresti unde rugaciunea si contemplatia au ramas vii si-au exprimat ingrijorarea fata de starea de fapt din BOR. Peste 56 de asociatii si fundatii, la care s-au alaturat mai mult de 100 de manastiri, au cerut caterisirea IPS Nicolae alaturi de PS Sofronie Drincec (invinuit pentru concelebrarea cu greco-catolicii), ambii acuzati de apostazie. Altii, mai moderati, au asteptat macar o sanctiune prin retragerea la o manastire. Tonul pledoariilor „contra“ n-a fost intotdeauna acelasi: smerenia si cumpatarea, pe de o parte, au fost contrazise de vehemente isterice (cum ar fi aluziile la portile iadului ori profetiile despre soarta cadavrelor de episcopi eretici, pe care nici viermii nu-i mananca s.a.m.d.). Lipsa unui dialog transparent cu reprezentatii laicatului si, mai ales, cu pastorii spirituali ai turmei ortodoxe din tara si de peste hotare, limbajul evaziv, codificarile eufemistice, tacerile asurzitoare ale teologilor de catedra – toate acestea au alimentat suspiciunea ca decizia finala va fi supusa judecatilor politicianiste.
Trustul media „Basilica“ a reflectat cu atentie modica aceasta disputa. Cancelaria patriarhala n-a girat nici ideea unei vizite la muntele Athos, pentru discutii intre Patriarh si autoritatile duhovnicesti ale peninsulei grecesti. Pe acest fundal s-a nascut teama ca sentinta finala va face ca nu adevarul marturisirii Bisericii Ortodoxe despre Hristos sa prevaleze, ci nevoia de adecvare la prioritatile geopolitice imediate (relatia cu Vaticanul, in primul rand). Ca si in disputa despre dosarele CNSAS, practica temporizarii a avut efecte ambivalente. Sub silentio, unii au citit confirmarea complicitatii dintre episcopi, iar altii au sperat mimat solutia unei reconcilieri miraculoase. Rezultatul final? Sinodul dezavueaza gestul mitropolitului Corneanu, invoca o presupusa pocainta individuala si promite aplicarea canoanelor cu proxima ocazie. Tonul caldicel al documentului oficial n-a recastigat, in mod sigur, increderea radicalilor, dar transmite Bisericilor surori hotararea de a nu tolera pe viitor asemenea initiative necanonice si unilaterale.
Socialism si ecumenism
Cei care si-au declarat simpatia fata de gestul IPS Nicolae Corneanu au fost nu doar cativa scriitori banateni, ci si o mare parte din clerul si laicatul Timisoarei. In numeroase alte parti ale Romaniei, credinciosi mai mult sau mai putin imbisericiti si-au exprimat solidaritatea. N-a fost vorba niciodata doar despre „elite urbane“ cu orientari proecumeniste. Desi bine intentionate ca porniri sufletesti, teoria ecleziologica si viziunea duhovniceasca ale acestui grup nu se sustin. Biserica Ortodoxa Romana nu-si poate asuma rolul de avangarda intr-o reflectie teologica cruciala pentru identitatea crestinismului rasaritean. In plus, nimeni nu mai poate trece cu vederea in 2008 miopia ecumenismului institutional. Nu este aici locul unei istorii detaliate, dar putem observa aplecarea membrilor acestui curent spre relativism epistemologic, practici economice de tip socialist, incapacitatea pronuntarii adevarului din grija pentru „binele comun“ tot mai vag si nedefinit.
Suntem foarte departe de epoca in care pr. George Florovsky dezbatea cu teologul elvetian Karl Barth fundamentele scripturistice ale Crezului niceean. Deriva majora a miscarii ecumenice a fost sesizata si de cei mai deschisi autori ai Ortodoxiei secolului XX. Intr-o scrisoare datata 12 februarie 1968, pr. Andrei Scrima ii marturisea ieromonahului Benedict Ghius urmatoarele: „pentru mine, cel putin, lucrarea Duhului nu mai trece neaparat astazi prin servitutile aparatului ecleziastic oficial, aparent, kirchenpolitisch; ecumenismul, de pilda, dupa perioada de foc a marilor riscuri creatoare, tinde sa devina rutina, Conseil Oecuménique des Eglises, neinteresant si apasator, e locul unei sterilitati spirituale si al unei confuzii doctrinale“[3]. Nimeni nu poate sa nu isi aminteasca modul in care relatiile externe ale BOR s-au salvat intre anii 1965– 1989 prin atasamentul fata de ideologia marxista a luptei pentru pace. S-a nascut in acei ani o generatie intreaga de clerici atasati valorilor ecumenice din ratiuni de oportunism personal. Birocratii aparatului eclezial au cedat treptat unei viziuni holistic-egalitare despre religiile lumii, eliminand nu doar triumfalismul bizantin, ci si logica elementara a competitiei. Intrunirile interconfesionale s-au supus unor „planificari rationale“ de la centru, fiind tot mai mult detasate de preocuparile poporului viu al lui Dumnezeu. Idealuri precum eliminarea discriminarii si reducerea efectului de sera au inceput sa inlocuiasca discursul traditional al Bisericii despre suflet, vindecare, mantuire.
Judecata dupa roade, apartenenta Bisericii Ortodoxe la World Council of Churches pare complet nejustificata, costisitoare si inutila. Banii si energiile organizatorice cheltuite pentru aceste angajamente publice ar merita oricand o destinatie concreta: de la un hidrofor donat palestinienilor crestini din Israel pana la burse de limba greaca oferite studentilor romani la Atena. Universalitatea abstracta a crestinismului anuleaza particularitatile bisericilor concrete, construite si populate de fapturi unice, cu griji si angoase neplanificate pe urmatorul cincinal. Ecumenismul condamna astazi misionarismul drept prozelitism, legand astfel marturisirea persuasiva a credintei Bisericii de sentimentul culpei (urmarirea tipic capitalista a propriului „profit“). In acest fel s-a nascut casta liderilor religiosi transformati in manageri ai incertitudinii. Dispare riscul, curajul intreprinderii, aventura cautarii personale. Era firesc, asadar, ca multi tineri convertiti dupa 1989 sa nu poarte la inima ideile clericilor transformati in comis-voiajori ai birocratiei ecleziastice.
Dialogul ratat
Ecumenismul ca ideologie pare vlaguit intr-un suc moralist lipsit de inspiratie, adevar si prospetime. Comunicatele care trec sub tacere problema avortului dar raman obsedate de chestiunea „justitiei sociale“ nu fac decat sa pecetluiasca triumful unui umanism fara prea multi aderenti. Pozitia ortodoxa asupra dialogului interconfesional nu poate fi decat aceeasi: locul de intalnire se descopera prin admiratia sincera pentru martiriul sfintilor din primele secole ale Bisericii nedespartite. Daca dialogul institutionalizat a esuat, este de sperat ca intalnirile mintilor si inimilor lipsite de aceste cadre birocratice pot produce mai multe transformari personale si, in conditii de libertate, convertiri la adancime.
Acest tip de scepticism n-a fost la indemana partizanilor IPS Nicolae Corneanu, care au subestimat sursele de frustrare ale ortodocsilor antiecumenici. Masa de tineri conservatori, capabili sa se asocieze spontan si liber, generand teme publice de dezbatere teologica, nu trebuie arondata unei minoritati needucate. Ierarhii sinodali gresesc, de asemenea, daca nu isi recunosc imediat obligatia de a aprofunda prin cuvant tainele credintei ortodoxe in dialog nemijlocit cu parohiile si manastirile acestei tari. Argumentele „pro“ au avansat argumente de ordin cultural sau national. Figuri perfect heterogene (cum ar fi poetul Cristian Badilita, ramas consecvent isteriei, si literatul Mircea Mihaies, excedat de estetica fundamentalista) s-au raliat pentru a propune o apologie neconvingatoare.
Precum in cazul Dreyfus din Franta secolului XIX, multi spectatori au ramas nelamuriti la centru, nefiind expusi la o dezbatere cu argumente de substanta si nestiind cum anume sa reactioneze. Distinctia dintre „elite“ sau „intelectuali“ versus „laicat rural“ este sociologic falsa. Diferenta dintre moderati (printre care diplomatul Teodor Baconsky[4] si jurnalistul Marius Vasileanu[5]) si radicali ramane insa una reala. Pe linia „contra“ au existat desigur interventii lucide si calme intre care merita semnalat un eseu al ieromonahului Savatie Bastovoi. De asemenea, profesorul Radu Preda a oferit o analiza ecleziologica taioasa si corecta, lamurind in termeni specifici o problema strict teologica[6]. Lipsa de pripa si discernamantul i-au ajutat, asadar, pe unii critici sa accepte distinctia dintre planuri. Au existat insa interventii contestatare dincolo de nivelul unei aparari sincere a punctului de vedere ortodox. S-a ajuns, bineinteles, la demonizarea adversarului si relansarea vechilor ipoteze istoriosofice (mai degraba decat istoriografice) ale slavofilismului.
Folosind fara scrupule cele mai avansate metode de comunicare, radicalii au purces la contestarea fundamentelor nevazute ale modernitatii. Europa e tratata ca Mamona, Bruxelles ca Roma lui Nero. Disputa a fost plasata intr-un context mai larg si, totodata, foarte stramt: eurocratii ecumenisti, pe de-o parte, si paseistii vitali, pe de alta parte. Folosind tehnica extrapolarii, autohtonistii au adoptat tonul sententios, fraza grabita, replica indispusa, elanul vaticinar. Daca urmarim textele circulate online, descoperim cateva injonctiuni spectaculoase: nu este suficient sa fii ortodox practicant si smerit cautator al adevarului (ceea ce presupune posibilitatea erorii). Nu, trebuie sa masori misterul existential al fiecarei prezente umane in functie de aderenta acesteia la ultima ta strigare de tip evanghelic.
Excurs despre tentatia Slavofilismului
Fara sa doresc declansarea unei polemici gratuite, voi analiza pozitia unui distins carturar, care, prin luarile sale de pozitie foarte alerte, reprezinta epitomul unei tendinte curente in Ortodoxie. Desi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic si ortodox sub aspect teologic, cateva dezacorduri stilistice de fond vor contura mai precis tentatia trecerii de la simpla apologetica religioasa (necesara) la ideologia segregarii (problematica). Dl Platon vorbeste ca si cum la orizont se ridica mereu acelasi dusman echivoc, inzestrat totusi cu trasaturi contradictorii: „sistemul“ mediatico-politico-economic, omogen la prima vedere, deopotriva capitalistglobalizant, dar si marxist-ecologist. Pe scurt, un Leviathan liber-schimbist, potrivit sa primeasca orice apelativ util in polemica dintre „noi“ (cei cateva sute de drepti) si „ceilalti“ (cateva miliarde de rataciti, pesemne).
Aflat chiar in statul Ohio, romanul poate resimti antioccidentalismul ca pe o sacra datorie. De ce sa nu vedem o sansa providentiala in darul libertatii (de expresie, de miscare a fortei de munca s.a.m.d.)? Este mult mai simplu sa denunti jugul UE (statisticile ne spun ca aici nu mai e doar vina Scolii Ardelene: 90% din vulgus si-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007). Apoi arunci vinovatia peste doua milioane de romani plecati la munca in neagra strainatate: dl Mircea Platon, bunaoara, vorbeste despre „copii care se sinucid sau sunt violati din cauza ca le-au plecat mamele sa spele pe jos in casele «boierilor» europeni“[7]. Post hoc ergo propter hoc este un rationament logic indoielnic pentru orice istoric atent la detalii, dar suficient pentru eseistul grabit catre stramtorile maniheismului social.
De ce sa nu intensifici apologia ruralitatii bastinase (sprijinita ferm prin Western Union), cand poti uita ca majoritatea voturilor pentru PSD au venit, timp de douazeci de ani, mereu din acest areal politic. De ce sa nu infierezi botnita integrarii, uitand ca manastirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat cu succes fondurile comunitare SAPARD? De ce sa nu bovarizezi idilic cu gandul la Romania profunda cand viata te obliga sa-ti educi copiii la scoala in limba lui Thomas Jefferson? Sub pana aceluiasi talentat autor, paseismul n-are margini: „singura Romanie respirabila e Romania neintegrata, Romania veche“. Cat de veche?, ne putem intreba. Romania in care propunerea numerus clausus interzicea studentilor evrei sa invete la Universitate? Romania din 16 iulie 1936 in care „etica onoarei“ facea din „tradatorul“ Mihai Stelescu victima unei crime ritualizate satanic (dar onorata cu distinctia „Crucea alba“ de Corneliu Zelea Codreanu)? Iar cu Romania viitorului ce facem? Vom invita tinerii de astazi la terapii apocaliptice si nopti furtunoase cu continut antielitist (asta intr-o tara cucerita de manierele de oier si manelele dunarene)? Daca aceiasi copii, umblati prin biblioteci straine, vor cadea peste epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (inzestrat cu harisma stigmatelor) sau viata eremitului necalcedonian Matta El-Maskine, ce blindaj doctrinar le vom opune?
Nu este suficient sa-ti exprimi distanta fata de neotomismul scolastic (pledand in favoarea recuperarii traditiei apofatice), ci e nevoie si de caricaturizarea ieftina a catolicismului („corurile de castratti ale Bruxelles-ului sau ale Vaticanului“, spune undeva Mircea Platon). De ce sa ne amintim disputa dintre Bruxelles si Vatican in jurul mandatului lui Rocco Buttiglione cand putem simplifica peisajul sugerand, eventual, ca bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal in portughezul José Manuel Barroso (fost leninist)? Proiectele Uniunii Europene merita oricand o lectura acida, dar poti neglija peisajul pravoslavnic din Rusia contemporana si tarile-satelit – Moldova sau Belarus? Este neindoios important sa ai ordinea prioritatilor (si sa nu confunzi liturghia Bisericii cu o sedinta bancara), dar este oare necesar sa-ti trimiti congenerii intr-un „purgatoriu UNICEF“, asta cand Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabila a continentului african?
Din seninul unui silogism care ne scapa, prietenia fata de figuri intelectuale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist, ajunge sa fie socotita drept cochetarie cu gnoza. Ce talibanism al sinapselor impune repudierea lui Andrei Plesu mai degraba decat distantarea de scrisul otravit al lui Dan Ciachir si Victor Roncea (gazetari plecati de la poalele Taborului in cautarea inaltimilor Golanului)? Descoperi apoi santajul: „in afara adevarului, e o prietenie altceva decat o cardasie?“ Sa intelegem oare ca prietenia pr. Nicolae Steinhardt cu agnosticul Virgil Ierunca n-a fost decat o afacere de duzina? Sa pricepem ca amicitia intre pr. Dumitru Staniloae si anglicanul Donald Allchin era o facatura?
Nu e destul sa iubesti baba ortodoxa si coliva acesteia, ci trebuie sa denunti programele academice care te-au ocolit (sunt semnalate pe mai multe site-uri: New Europe College – unde s-a editat Septuaginta si a fost bursier un teolog de amploarea diac. Ioan I. Ica Jr.; CEU – unde, pe langa programe nefericit-progresiste, s-au organizat totusi conferinte temeinice despre religie si politica; Wissenschaftskolleg zu Berlin, pe unde a trecut si bioeticianul texan Tristram Engelhardt Jr., astazi lider de opinie in lumea ortodoxa americana). Nu este oare infatuarea carturareasca la fel de grava ca orice colectivism al gandirii (a carui metafora este gramada de rugby)? Este deconcertant sa vezi cum, in vreme ce filozofi in voga – precum Slavoj Zizek („stalinist lacanian“) – relanseaza cu pompa manifestul revolutionarului Lev Trotki, crestin-ortodocsii isi permit luxul de a nesocoti eforturile facute de Vladimir Tismaneanu in directia demascarii comunismului romanesc? Cand departamentele de filozofie ale lumii se imbata cu aromele neomarxismului, cum poti vedea satisfactia unui june intelectual de dreapta dupa un alt perdaf dat lui Gabriel Liiceanu? Iti poti lua laconic distante fata de H.-R. Patapievici in timp ce Adrian Paunescu, adormit sau treaz, conduce comisia de cultura a Senatului? Nu tine oare de un minim discernamant sa le ceri oamenilor ceea ce, prin vocatie, iti pot oferi? Daca doar tristetea depeizarii, teribilismul si bravada varstei ar fi in joc, lucrurile s-ar putea lamuri.
Cand aceste atitudini devin normative, ele exprima o ideologie perfect chestionabila.
Concluzii
Am incercat sa arat in acest text un lucru foarte simplu: comunicarea deficitara dintre membrii unei comunitati (ierarhi si laici, in cazul BOR) conduce, in momente de criza, la o inflatie retorica greu de stapanit. Sunt parohii, grupari, asociatii cu care clerul inalt are un dialog intrerupt despre problemele religioase curente (e.g., dialogul ecumenic), dar si despre temele care polarizeaza societatea romaneasca (e.g., integrarea europeana). Dialogul dintre vladica si opinca nu este atat de impamantenit pe cat ne lasa sa credem mitologia nationala. Frica de pluralism al opiniilor se resimte de ambele parti ale corabiei.
Afirmarea Ortodoxiei doctrinare nu trebuie sa conduca la dihotomii structurale in argumentatia teologica. Expresia culturala a credintei trebuie sa ramana polifonica, iar nu monodicsectara. Diabolizarea unor fenomene insuficient studiate si precar intelese (precum globalizarea economica sau transformarea ruralitatii) reprezinta o eroare nu doar din perspectiva unui proiect de societate, ci si din cea a crestinismului urban de maine al aceleiasi Biserici Ortodoxe. Am sugerat totodata ca, in pofida derivelor proiectului ecumenismului interreligios si interconfesional, alianta Ortodoxiei cu diferite curente ideologice conservatoare (pledand pentru dreptul la proprietate, libertatea individuala, economie de piata, anticomunism) este nu doar posibila, ci si necesara. Nu orice prietenie intraortodoxa are conotatii mistice, dupa cum nu orice prietenie cu sufletele situate extra ecclesiam conduce la apostazie. Rectitudinea ecleziologica nu presupune ghetoizarea intelectuala.
Actualul Patriarh al BOR poate face din reunificarea corpului eclezial o prioritate care nu poate fi obtinuta doar prin emiterea regulata de comunicate. Recastigarea increderii celor loviti de indoiala este fundamentala. Noile tehnologii de conversatie publica solicita nu doar diversificarea mesajelor, ci si accelerarea ritmului dezbaterilor intraecleziale. Pe scurt, dezaprobarea ecumenismului si condamnarea frivolitatii dogmatice nu trebuie consumata intr-o incrancenare cu sambure anarhic. Pasta multiculturala nu trebuie inlocuita de violenta forestiera a limbajului apologetic. Ortodoxia se apara nu pe fluxul neintrerupt al conversatiilor internautice, ci pe baricadele inimii curatite si ale discernamantului cultivat.
[1] Citat de Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Alba Iulia, Ed. Reintregirea, 2004, p. 367.
[2] Extras din decizia 2410/28.08.2007, Colegiul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.
[3] Andre Scrima, Ortodoxia si incercarea comunismului, ed. V. Alexandrescu, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2008, p. 456.
[4] Teodor Baconsky, „Calea de mijloc“, Dilema veche, anul V, nr. 231 (17 iulie 2008).
[5] Marius Vasileanu, „Monopolul pe Iisus“, Romania libera, 11 iulie 2008.
[6] Radu Preda, „Ortodoxia Mitropolitului Nicolae“, Revista 22, nr. 954 (17–23 iunie 2008).
[7] Mircea Platon, „Poate ca venit momentul despartirii oilor de capre“, Blogul lui Claudiu Tarziu (15.07.2008). In Evanghelia dupa Matei (13, 29) citim acest indemn la prudenta: „Nu cumva, plivind neghina, sa smulgeti odata cu ea si graul“. Textul dlui Platon este un raspuns dat lui Teodor Baconsky, „Care laicat?“, Dilema veche, anul V, nr. 230 (10 iulie 2008).
Patericul romanesc[1]
Un personaj ambivalent
Ipoteza incalzirii globale are confirmari certe pe meleagurile noastre. Gestul IPS Nicolae Corneanu de a se impartasi din potirul Bisericii Greco- Catolice a starnit febra printre ziaristi, membrii Sinodului si, mai ales, in sanul laicatului ortodox. Manifestarile de revolta fata de acest demers necanonic au depasit uluirea societatii civile la aflarea vestii ca acelasi cleric a fost rasplatit pana in 1989 de Securitate pentru a turna confrati, ortodocsi si eterodocsi, tineri si batrani, cetateni ai lumii fara deosebire de nationalitate. In 1963, cand Nicolae Steinhardt mai era inca la Aiud, organele de ancheta au oferit aceasta caracterizare: „Se manifesta ca unul ce nu crede in preceptele si dogmele bisericesti fiind convins ca biserica a fost intotdeauna un mijloc de inselare a maselor populare. (…) A rezultat ca s-a preocupat de studiul stiintei marxist leniniste si de insusirea ei ce l-au facut sa fie convins de netemeinicia dogmelor pe care inca mai trebuie sa le «apere» si in acelasi timp sa isi dea seama perfect ca viitorul nu poate apartine decit comunismului“[2].
In aceeasi sectiune
Dupa 1989, IPS Nicolae a incercat sa- si expieze nevredniciile (intre care si caterisirea preotului Calciu-Dumitreasa) printr-o generozitate neconditionata fata de solicitarile patrimoniale ale Bisericii Unite si printr-o neobisnuita disponibilitate fata de intelectualii pro-democrati, deci antifesenisti, ai tranzitiei. Tabloul faptelor acestui ierarh varstnic este deconcertant: aderenta la frazele lui Marx despre religie ca „opium pentru popor“, pe de o parte, si prietenia tardiva fata de ideea monarhica, pe de alta parte. Amfitrion al evanghelistilor americani, dar si patron al unei remarcabile reviste teologice ortodoxe. Laureat al premiului „Pentru intreaga activitate inchinata adevarului, dreptatii si libertatii, valori supreme ale umanitatii“ oferit de GDS in 1997, IPS Nicolae este autorul unor controversate opinii in domeniul bioeticii. Pe scurt, figura acestui ierarh a dezbinat multe sensibilitati pana la pasul facut in directia „intercomuniunii“. Acest din urma moment a reusit sa fie proba de turnesol a Ortodoxiei romanesti, divizata intre polul gandirii apocaliptice, nelipsita de barbarii retorice, si mediile ecleziastic concesive, aflate la limita senilitatii dogmatice.
Temporizari sinodale
In randurile de mai jos doresc sa fac doar cateva comentarii privitoare la stilistica dezbaterii teologice din ultimele doua luni. Sa introducem actorii scenei: IPS Nicolae Corneanu, Sinodul, polul „pro“ si polul „anti“, priviti cu nedumerire sau ironie condescendenta de jurnalistii seculari. Mai intai, mitropolitul Banatului a avut un comportament nu doar ereziarh, ci si indecent. La inceput a mintit, negand si abia apoi reconfirmand veridicitatea relatarilor din presa (ajutate de ubicuitatea camerelor foto digitale). La sfarsitul dramei, a oferit o lamentabila proba de „pocainta“ – cu nimic mai prejos decat codicilul de trei paragrafe cu care a comentat cei peste cincizeci de ani de turnatorie in slujba Securitatii. A lasat impresia ca nu accepta verdictul Sinodului decat fortat de imprejurari, iar nu dintr-o convingere interioara. IPS Nicolae a dat proba slabanogelii doctrinare de care nici un ortodox nu poate fi mandru. Lipsiti multe secole de splendorile civilizatiei apusene, crestinii rasariteni doresc sa ramana binecuvantati cu reperele neschimbate ale sfinteniei: frumusetea cultului si perfectiunea dogmei trebuie sa ramana intacte.
IPS Nicolae n-a parut abatut de gandul ca diferentele intre Ortodoxie si Catolicism raman evidente si pentru cineva cu minima instructie catehetica: infailibilitatea papala, jurisdictia universala a Romei, filioque, dar mai ales transformarea cadrelor duhovnicesti ale Apusului dupa Vatican II (renuntarea la regula postului, transformarea liturghiei s.a.m.d.). Fireste, nimeni nu i-a interzis IPS Nicolae sa-l citeasca pe Charles Péguy ori sa promoveze opera stiintifica a unui Pierre Duhem. I s-a cerut sa inteleaga doar ca dialogul onest intre Biserici presupune recunoasterea punctelor de dezacord. Ragazul de aproape sase saptamani pe care Sinodul i l-a acordat n-a condus la adancirea constiintei teologice, episcopale si calugaresti a IPS Nicolae (in tinerete, traducator al Sf. Ioan Scararul). Cand declaratiile unui ierarh ating acest record de coerenta interioara si argumentatie etica este greu ca el sa castige respectul publicului, chiar si al celui neangajat in controversa euharistica.
Daca ar fi fost judecat dupa litera canoanelor, IPS Corneanu se putea alege cel putin cu o admonestare ferma. N-a fost sa fie. Cu exceptia IPS Bartolomeu Anania, Sinodul a vazut altfel acest autogol notoriu al episcopului timisorean. Dupa cum ne-au obisnuit si in cazul discutiei despre Biserica si Securitate, ierarhii au tacut. Elementele de pragmatica a comunicarii au ramas cantonate la nivelul precar. Imobilitate rece de-o parte, iar la celalalt pol framantare febrila potentata de mediul atat de dinamic al Internetului. Un numar pletoric de bloguri au tras semnale de alarma, in timp ce site-ul Patriarhiei romane a preferat sa ignore semnele de intrebare. Teama ca lucrurile se vor musamaliza a inflamat mediile monahale, ramase in mod traditional vigilente fata de alunecarile doctrinare ale conducatorilor Bisericii (mai grave decat greselile morale de ordin personal). Calugari venerabili, duhovnici iubiti si respectati, vetre manastiresti unde rugaciunea si contemplatia au ramas vii si-au exprimat ingrijorarea fata de starea de fapt din BOR. Peste 56 de asociatii si fundatii, la care s-au alaturat mai mult de 100 de manastiri, au cerut caterisirea IPS Nicolae alaturi de PS Sofronie Drincec (invinuit pentru concelebrarea cu greco-catolicii), ambii acuzati de apostazie. Altii, mai moderati, au asteptat macar o sanctiune prin retragerea la o manastire. Tonul pledoariilor „contra“ n-a fost intotdeauna acelasi: smerenia si cumpatarea, pe de o parte, au fost contrazise de vehemente isterice (cum ar fi aluziile la portile iadului ori profetiile despre soarta cadavrelor de episcopi eretici, pe care nici viermii nu-i mananca s.a.m.d.). Lipsa unui dialog transparent cu reprezentatii laicatului si, mai ales, cu pastorii spirituali ai turmei ortodoxe din tara si de peste hotare, limbajul evaziv, codificarile eufemistice, tacerile asurzitoare ale teologilor de catedra – toate acestea au alimentat suspiciunea ca decizia finala va fi supusa judecatilor politicianiste.
Trustul media „Basilica“ a reflectat cu atentie modica aceasta disputa. Cancelaria patriarhala n-a girat nici ideea unei vizite la muntele Athos, pentru discutii intre Patriarh si autoritatile duhovnicesti ale peninsulei grecesti. Pe acest fundal s-a nascut teama ca sentinta finala va face ca nu adevarul marturisirii Bisericii Ortodoxe despre Hristos sa prevaleze, ci nevoia de adecvare la prioritatile geopolitice imediate (relatia cu Vaticanul, in primul rand). Ca si in disputa despre dosarele CNSAS, practica temporizarii a avut efecte ambivalente. Sub silentio, unii au citit confirmarea complicitatii dintre episcopi, iar altii au sperat mimat solutia unei reconcilieri miraculoase. Rezultatul final? Sinodul dezavueaza gestul mitropolitului Corneanu, invoca o presupusa pocainta individuala si promite aplicarea canoanelor cu proxima ocazie. Tonul caldicel al documentului oficial n-a recastigat, in mod sigur, increderea radicalilor, dar transmite Bisericilor surori hotararea de a nu tolera pe viitor asemenea initiative necanonice si unilaterale.
Socialism si ecumenism
Cei care si-au declarat simpatia fata de gestul IPS Nicolae Corneanu au fost nu doar cativa scriitori banateni, ci si o mare parte din clerul si laicatul Timisoarei. In numeroase alte parti ale Romaniei, credinciosi mai mult sau mai putin imbisericiti si-au exprimat solidaritatea. N-a fost vorba niciodata doar despre „elite urbane“ cu orientari proecumeniste. Desi bine intentionate ca porniri sufletesti, teoria ecleziologica si viziunea duhovniceasca ale acestui grup nu se sustin. Biserica Ortodoxa Romana nu-si poate asuma rolul de avangarda intr-o reflectie teologica cruciala pentru identitatea crestinismului rasaritean. In plus, nimeni nu mai poate trece cu vederea in 2008 miopia ecumenismului institutional. Nu este aici locul unei istorii detaliate, dar putem observa aplecarea membrilor acestui curent spre relativism epistemologic, practici economice de tip socialist, incapacitatea pronuntarii adevarului din grija pentru „binele comun“ tot mai vag si nedefinit.
Suntem foarte departe de epoca in care pr. George Florovsky dezbatea cu teologul elvetian Karl Barth fundamentele scripturistice ale Crezului niceean. Deriva majora a miscarii ecumenice a fost sesizata si de cei mai deschisi autori ai Ortodoxiei secolului XX. Intr-o scrisoare datata 12 februarie 1968, pr. Andrei Scrima ii marturisea ieromonahului Benedict Ghius urmatoarele: „pentru mine, cel putin, lucrarea Duhului nu mai trece neaparat astazi prin servitutile aparatului ecleziastic oficial, aparent, kirchenpolitisch; ecumenismul, de pilda, dupa perioada de foc a marilor riscuri creatoare, tinde sa devina rutina, Conseil Oecuménique des Eglises, neinteresant si apasator, e locul unei sterilitati spirituale si al unei confuzii doctrinale“[3]. Nimeni nu poate sa nu isi aminteasca modul in care relatiile externe ale BOR s-au salvat intre anii 1965– 1989 prin atasamentul fata de ideologia marxista a luptei pentru pace. S-a nascut in acei ani o generatie intreaga de clerici atasati valorilor ecumenice din ratiuni de oportunism personal. Birocratii aparatului eclezial au cedat treptat unei viziuni holistic-egalitare despre religiile lumii, eliminand nu doar triumfalismul bizantin, ci si logica elementara a competitiei. Intrunirile interconfesionale s-au supus unor „planificari rationale“ de la centru, fiind tot mai mult detasate de preocuparile poporului viu al lui Dumnezeu. Idealuri precum eliminarea discriminarii si reducerea efectului de sera au inceput sa inlocuiasca discursul traditional al Bisericii despre suflet, vindecare, mantuire.
Judecata dupa roade, apartenenta Bisericii Ortodoxe la World Council of Churches pare complet nejustificata, costisitoare si inutila. Banii si energiile organizatorice cheltuite pentru aceste angajamente publice ar merita oricand o destinatie concreta: de la un hidrofor donat palestinienilor crestini din Israel pana la burse de limba greaca oferite studentilor romani la Atena. Universalitatea abstracta a crestinismului anuleaza particularitatile bisericilor concrete, construite si populate de fapturi unice, cu griji si angoase neplanificate pe urmatorul cincinal. Ecumenismul condamna astazi misionarismul drept prozelitism, legand astfel marturisirea persuasiva a credintei Bisericii de sentimentul culpei (urmarirea tipic capitalista a propriului „profit“). In acest fel s-a nascut casta liderilor religiosi transformati in manageri ai incertitudinii. Dispare riscul, curajul intreprinderii, aventura cautarii personale. Era firesc, asadar, ca multi tineri convertiti dupa 1989 sa nu poarte la inima ideile clericilor transformati in comis-voiajori ai birocratiei ecleziastice.
Dialogul ratat
Ecumenismul ca ideologie pare vlaguit intr-un suc moralist lipsit de inspiratie, adevar si prospetime. Comunicatele care trec sub tacere problema avortului dar raman obsedate de chestiunea „justitiei sociale“ nu fac decat sa pecetluiasca triumful unui umanism fara prea multi aderenti. Pozitia ortodoxa asupra dialogului interconfesional nu poate fi decat aceeasi: locul de intalnire se descopera prin admiratia sincera pentru martiriul sfintilor din primele secole ale Bisericii nedespartite. Daca dialogul institutionalizat a esuat, este de sperat ca intalnirile mintilor si inimilor lipsite de aceste cadre birocratice pot produce mai multe transformari personale si, in conditii de libertate, convertiri la adancime.
Acest tip de scepticism n-a fost la indemana partizanilor IPS Nicolae Corneanu, care au subestimat sursele de frustrare ale ortodocsilor antiecumenici. Masa de tineri conservatori, capabili sa se asocieze spontan si liber, generand teme publice de dezbatere teologica, nu trebuie arondata unei minoritati needucate. Ierarhii sinodali gresesc, de asemenea, daca nu isi recunosc imediat obligatia de a aprofunda prin cuvant tainele credintei ortodoxe in dialog nemijlocit cu parohiile si manastirile acestei tari. Argumentele „pro“ au avansat argumente de ordin cultural sau national. Figuri perfect heterogene (cum ar fi poetul Cristian Badilita, ramas consecvent isteriei, si literatul Mircea Mihaies, excedat de estetica fundamentalista) s-au raliat pentru a propune o apologie neconvingatoare.
Precum in cazul Dreyfus din Franta secolului XIX, multi spectatori au ramas nelamuriti la centru, nefiind expusi la o dezbatere cu argumente de substanta si nestiind cum anume sa reactioneze. Distinctia dintre „elite“ sau „intelectuali“ versus „laicat rural“ este sociologic falsa. Diferenta dintre moderati (printre care diplomatul Teodor Baconsky[4] si jurnalistul Marius Vasileanu[5]) si radicali ramane insa una reala. Pe linia „contra“ au existat desigur interventii lucide si calme intre care merita semnalat un eseu al ieromonahului Savatie Bastovoi. De asemenea, profesorul Radu Preda a oferit o analiza ecleziologica taioasa si corecta, lamurind in termeni specifici o problema strict teologica[6]. Lipsa de pripa si discernamantul i-au ajutat, asadar, pe unii critici sa accepte distinctia dintre planuri. Au existat insa interventii contestatare dincolo de nivelul unei aparari sincere a punctului de vedere ortodox. S-a ajuns, bineinteles, la demonizarea adversarului si relansarea vechilor ipoteze istoriosofice (mai degraba decat istoriografice) ale slavofilismului.
Folosind fara scrupule cele mai avansate metode de comunicare, radicalii au purces la contestarea fundamentelor nevazute ale modernitatii. Europa e tratata ca Mamona, Bruxelles ca Roma lui Nero. Disputa a fost plasata intr-un context mai larg si, totodata, foarte stramt: eurocratii ecumenisti, pe de-o parte, si paseistii vitali, pe de alta parte. Folosind tehnica extrapolarii, autohtonistii au adoptat tonul sententios, fraza grabita, replica indispusa, elanul vaticinar. Daca urmarim textele circulate online, descoperim cateva injonctiuni spectaculoase: nu este suficient sa fii ortodox practicant si smerit cautator al adevarului (ceea ce presupune posibilitatea erorii). Nu, trebuie sa masori misterul existential al fiecarei prezente umane in functie de aderenta acesteia la ultima ta strigare de tip evanghelic.
Excurs despre tentatia Slavofilismului
Fara sa doresc declansarea unei polemici gratuite, voi analiza pozitia unui distins carturar, care, prin luarile sale de pozitie foarte alerte, reprezinta epitomul unei tendinte curente in Ortodoxie. Desi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic si ortodox sub aspect teologic, cateva dezacorduri stilistice de fond vor contura mai precis tentatia trecerii de la simpla apologetica religioasa (necesara) la ideologia segregarii (problematica). Dl Platon vorbeste ca si cum la orizont se ridica mereu acelasi dusman echivoc, inzestrat totusi cu trasaturi contradictorii: „sistemul“ mediatico-politico-economic, omogen la prima vedere, deopotriva capitalistglobalizant, dar si marxist-ecologist. Pe scurt, un Leviathan liber-schimbist, potrivit sa primeasca orice apelativ util in polemica dintre „noi“ (cei cateva sute de drepti) si „ceilalti“ (cateva miliarde de rataciti, pesemne).
Aflat chiar in statul Ohio, romanul poate resimti antioccidentalismul ca pe o sacra datorie. De ce sa nu vedem o sansa providentiala in darul libertatii (de expresie, de miscare a fortei de munca s.a.m.d.)? Este mult mai simplu sa denunti jugul UE (statisticile ne spun ca aici nu mai e doar vina Scolii Ardelene: 90% din vulgus si-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007). Apoi arunci vinovatia peste doua milioane de romani plecati la munca in neagra strainatate: dl Mircea Platon, bunaoara, vorbeste despre „copii care se sinucid sau sunt violati din cauza ca le-au plecat mamele sa spele pe jos in casele «boierilor» europeni“[7]. Post hoc ergo propter hoc este un rationament logic indoielnic pentru orice istoric atent la detalii, dar suficient pentru eseistul grabit catre stramtorile maniheismului social.
De ce sa nu intensifici apologia ruralitatii bastinase (sprijinita ferm prin Western Union), cand poti uita ca majoritatea voturilor pentru PSD au venit, timp de douazeci de ani, mereu din acest areal politic. De ce sa nu infierezi botnita integrarii, uitand ca manastirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat cu succes fondurile comunitare SAPARD? De ce sa nu bovarizezi idilic cu gandul la Romania profunda cand viata te obliga sa-ti educi copiii la scoala in limba lui Thomas Jefferson? Sub pana aceluiasi talentat autor, paseismul n-are margini: „singura Romanie respirabila e Romania neintegrata, Romania veche“. Cat de veche?, ne putem intreba. Romania in care propunerea numerus clausus interzicea studentilor evrei sa invete la Universitate? Romania din 16 iulie 1936 in care „etica onoarei“ facea din „tradatorul“ Mihai Stelescu victima unei crime ritualizate satanic (dar onorata cu distinctia „Crucea alba“ de Corneliu Zelea Codreanu)? Iar cu Romania viitorului ce facem? Vom invita tinerii de astazi la terapii apocaliptice si nopti furtunoase cu continut antielitist (asta intr-o tara cucerita de manierele de oier si manelele dunarene)? Daca aceiasi copii, umblati prin biblioteci straine, vor cadea peste epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (inzestrat cu harisma stigmatelor) sau viata eremitului necalcedonian Matta El-Maskine, ce blindaj doctrinar le vom opune?
Nu este suficient sa-ti exprimi distanta fata de neotomismul scolastic (pledand in favoarea recuperarii traditiei apofatice), ci e nevoie si de caricaturizarea ieftina a catolicismului („corurile de castratti ale Bruxelles-ului sau ale Vaticanului“, spune undeva Mircea Platon). De ce sa ne amintim disputa dintre Bruxelles si Vatican in jurul mandatului lui Rocco Buttiglione cand putem simplifica peisajul sugerand, eventual, ca bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal in portughezul José Manuel Barroso (fost leninist)? Proiectele Uniunii Europene merita oricand o lectura acida, dar poti neglija peisajul pravoslavnic din Rusia contemporana si tarile-satelit – Moldova sau Belarus? Este neindoios important sa ai ordinea prioritatilor (si sa nu confunzi liturghia Bisericii cu o sedinta bancara), dar este oare necesar sa-ti trimiti congenerii intr-un „purgatoriu UNICEF“, asta cand Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabila a continentului african?
Din seninul unui silogism care ne scapa, prietenia fata de figuri intelectuale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist, ajunge sa fie socotita drept cochetarie cu gnoza. Ce talibanism al sinapselor impune repudierea lui Andrei Plesu mai degraba decat distantarea de scrisul otravit al lui Dan Ciachir si Victor Roncea (gazetari plecati de la poalele Taborului in cautarea inaltimilor Golanului)? Descoperi apoi santajul: „in afara adevarului, e o prietenie altceva decat o cardasie?“ Sa intelegem oare ca prietenia pr. Nicolae Steinhardt cu agnosticul Virgil Ierunca n-a fost decat o afacere de duzina? Sa pricepem ca amicitia intre pr. Dumitru Staniloae si anglicanul Donald Allchin era o facatura?
Nu e destul sa iubesti baba ortodoxa si coliva acesteia, ci trebuie sa denunti programele academice care te-au ocolit (sunt semnalate pe mai multe site-uri: New Europe College – unde s-a editat Septuaginta si a fost bursier un teolog de amploarea diac. Ioan I. Ica Jr.; CEU – unde, pe langa programe nefericit-progresiste, s-au organizat totusi conferinte temeinice despre religie si politica; Wissenschaftskolleg zu Berlin, pe unde a trecut si bioeticianul texan Tristram Engelhardt Jr., astazi lider de opinie in lumea ortodoxa americana). Nu este oare infatuarea carturareasca la fel de grava ca orice colectivism al gandirii (a carui metafora este gramada de rugby)? Este deconcertant sa vezi cum, in vreme ce filozofi in voga – precum Slavoj Zizek („stalinist lacanian“) – relanseaza cu pompa manifestul revolutionarului Lev Trotki, crestin-ortodocsii isi permit luxul de a nesocoti eforturile facute de Vladimir Tismaneanu in directia demascarii comunismului romanesc? Cand departamentele de filozofie ale lumii se imbata cu aromele neomarxismului, cum poti vedea satisfactia unui june intelectual de dreapta dupa un alt perdaf dat lui Gabriel Liiceanu? Iti poti lua laconic distante fata de H.-R. Patapievici in timp ce Adrian Paunescu, adormit sau treaz, conduce comisia de cultura a Senatului? Nu tine oare de un minim discernamant sa le ceri oamenilor ceea ce, prin vocatie, iti pot oferi? Daca doar tristetea depeizarii, teribilismul si bravada varstei ar fi in joc, lucrurile s-ar putea lamuri.
Cand aceste atitudini devin normative, ele exprima o ideologie perfect chestionabila.
Concluzii
Am incercat sa arat in acest text un lucru foarte simplu: comunicarea deficitara dintre membrii unei comunitati (ierarhi si laici, in cazul BOR) conduce, in momente de criza, la o inflatie retorica greu de stapanit. Sunt parohii, grupari, asociatii cu care clerul inalt are un dialog intrerupt despre problemele religioase curente (e.g., dialogul ecumenic), dar si despre temele care polarizeaza societatea romaneasca (e.g., integrarea europeana). Dialogul dintre vladica si opinca nu este atat de impamantenit pe cat ne lasa sa credem mitologia nationala. Frica de pluralism al opiniilor se resimte de ambele parti ale corabiei.
Afirmarea Ortodoxiei doctrinare nu trebuie sa conduca la dihotomii structurale in argumentatia teologica. Expresia culturala a credintei trebuie sa ramana polifonica, iar nu monodicsectara. Diabolizarea unor fenomene insuficient studiate si precar intelese (precum globalizarea economica sau transformarea ruralitatii) reprezinta o eroare nu doar din perspectiva unui proiect de societate, ci si din cea a crestinismului urban de maine al aceleiasi Biserici Ortodoxe. Am sugerat totodata ca, in pofida derivelor proiectului ecumenismului interreligios si interconfesional, alianta Ortodoxiei cu diferite curente ideologice conservatoare (pledand pentru dreptul la proprietate, libertatea individuala, economie de piata, anticomunism) este nu doar posibila, ci si necesara. Nu orice prietenie intraortodoxa are conotatii mistice, dupa cum nu orice prietenie cu sufletele situate extra ecclesiam conduce la apostazie. Rectitudinea ecleziologica nu presupune ghetoizarea intelectuala.
Actualul Patriarh al BOR poate face din reunificarea corpului eclezial o prioritate care nu poate fi obtinuta doar prin emiterea regulata de comunicate. Recastigarea increderii celor loviti de indoiala este fundamentala. Noile tehnologii de conversatie publica solicita nu doar diversificarea mesajelor, ci si accelerarea ritmului dezbaterilor intraecleziale. Pe scurt, dezaprobarea ecumenismului si condamnarea frivolitatii dogmatice nu trebuie consumata intr-o incrancenare cu sambure anarhic. Pasta multiculturala nu trebuie inlocuita de violenta forestiera a limbajului apologetic. Ortodoxia se apara nu pe fluxul neintrerupt al conversatiilor internautice, ci pe baricadele inimii curatite si ale discernamantului cultivat.
[1] Citat de Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Alba Iulia, Ed. Reintregirea, 2004, p. 367.
[2] Extras din decizia 2410/28.08.2007, Colegiul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.
[3] Andre Scrima, Ortodoxia si incercarea comunismului, ed. V. Alexandrescu, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2008, p. 456.
[4] Teodor Baconsky, „Calea de mijloc“, Dilema veche, anul V, nr. 231 (17 iulie 2008).
[5] Marius Vasileanu, „Monopolul pe Iisus“, Romania libera, 11 iulie 2008.
[6] Radu Preda, „Ortodoxia Mitropolitului Nicolae“, Revista 22, nr. 954 (17–23 iunie 2008).
[7] Mircea Platon, „Poate ca venit momentul despartirii oilor de capre“, Blogul lui Claudiu Tarziu (15.07.2008). In Evanghelia dupa Matei (13, 29) citim acest indemn la prudenta: „Nu cumva, plivind neghina, sa smulgeti odata cu ea si graul“. Textul dlui Platon este un raspuns dat lui Teodor Baconsky, „Care laicat?“, Dilema veche, anul V, nr. 230 (10 iulie 2008).
