Ortodoxie si politica (II) - Sinodul de la Targoviste (ianuarie 1659)
Rating:
Voturi: 1
„Citind, indreptati viata voastra‘‘
Stefan al Ungrovlahiei, predoslovia la Indreptarea legii, 1652
Fruntariile dreptei credinte
Ca despre stabilirea frontierelor dreptei credinte e vorba, o dovedeste inversunarea cu care se discuta problema statutului botezului protestant si insistenta cu care se invoca Prima scrisoare canonica a Sfantului Vasile cel Mare catre Amfilohie (Epistola 188).
Sa ma explic. Asa cum am vazut, Mihnea al III-lea si apropiatii sai aleg sa accepte amintitul botez. Motivul? „Calvino-Luteranii cred in Sfanta Treime si sunt botezati intru numele Sfintei Treimi si n-au prefacut taina catus de putin‘‘. Trebuie deci ca botezul lor – similar celui al profanilor la vreme de nevoie – sa fie recunoscut, „mai ales ca marele Vasilie a primit botezul celor zisi catari in Asia, intr-un oarecare chip si socoteala si cu oarecare indulgenta‘‘. Ierarhii adunati la Constantinopol contesta insa logica demonstratiei. Calvinii, subliniaza ei, nu cunosc preotia. In consecinta, botezul lor nu e deloc asemanator botezului facut la ananghie.
In plus, paralela dintre catari si protestantii de secol XVII e fortata.
Diferentele semnificative de interpretare isi gasesc explicatia prin recursul la textul original[1]. Pe urmele „celor vechi‘‘, Sfantul Vasile traseaza acolo o linie foarte clara de demarcatie intre adunari ilegale, schisme si erezii. Primele includ „partidele formate de preoti sau de episcopi nesupusi, precum si de mireni nedisciplinati‘‘. Schismele sunt „formatiile celor care s-au indepartat pentru anumite motive de ordin administrativ, bisericesc sau din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva daca ar fi existat o intelegere reciproca‘‘. Ereziile denumesc „gruparile celor care s-au lepadat si s-au instrainat cu totul de credinta‘‘. Batranii, isi urmeaza capadocianul firul argumentarii, „au hotarat sa respinga cu totul botezul ereticilor, in schimb sa-l recunoasca pe al schismaticilor, acestia fiind oameni care se mai afla inca in Biserica‘‘. Cat despre cei din adunarile ilegale, conchide el, trebuie primiti iarasi in Biserica, „daca se indrepteaza printr-o pocainta apreciabila si printr-o intoarcere reala‘‘.
Iata, asadar, in ce consta deosebirea fundamentala. Pentru voievodul valah, calvinii si luteranii apartin tagmei schismaticilor. Salvarea nu le este a priori refuzata. Instrainarea lor nu e deplina, punti continuand sa ii lege de credinciosii autentici. Pentru teologii grupati in jurul patriarhului, dimpotriva, urmasii lui Luther si ai lui Calvin nu mai au nici o speranta. Complet deraiati de pe calea cea dreapta, ei sunt damnati pe vecie.
E de la sine inteles ca in viziunea lui Partenie si a lui Meletie trasarea liniei de demarcatie intre adevar si minciuna constituie sarcina patriarhiei ecumenice. Greu castigat, acest privilegiu merita aparat din rasputeri. Ca de obicei, pasaje din Vechiul Testament se vad transformate in arme. Lui Mihnea ii sunt amintite „cuvintele pe care Zaharia si preotii care erau impreuna cu el le-au spus catre imparatul Ozia cand s-a repezit sa tamaieze: Nu ti-e dat tie, Ozia, sa tamaiezi lui Dumnezeu‘‘[2]. Initiativele voievodului sunt astfel relegate – dupa un model bine rodat in Occidentul latin, dar putin caracteristic lumii bizantine – in zona crepusculara a transgresiunii legilor sfinte, a blasfemiei si sacrilegiului.
Lectia primita de voievod, simbolic, in chiar Duminica Ortodoxiei, e foarte dura. „Nu e propriu imparatilor laici (…) nici sa lege si nici sa dezlege pacatele oamenilor, ci acelora carora li s-a dat acest lucru de catre mantuitorul nostru Iisus Hristos‘‘. Abaterile, se subintelege, vor fi aspru pedepsite.
Cu toate acestea, ighemonul se dovedeste insensibil la avertismente si amenintari. Raspunde polemic, punct cu punct, scrisorilor patriarhale. Citeaza pe larg din Sfintii Parinti. Vorbeste de datini si de constiinta sa impacata. Comportamentul, s-o recunoastem, e neobisnuit. E legitim, deci, sa ne intrebam ce anume il motiveaza.
E uimitor cat sunt de impartite si subiective opiniile in ceea ce-l priveste pe Mihnea al III-lea. Miron Costin, inrudit cu Cantacuzinii persecutati de domn in a doua jumatate a domniei, il considera „om fara de nice o frica spre Dumnedzau, fara nice un teméiu, tiran direptu fantastic, adeca buiguitoriu in ganduri‘‘. Dositei al Ierusalimului, care nu-l avea nici el la inima, il acuza ca „socotea sa-i invinga pe otomani, sa nimiceasca el, nebunul, imparatia lor si sa devina imparat‘‘. Doar patriarhul Macarie ibn al-Za‛īm al Antiohiei il socoate „om curat, virtuos, milostiv si drept‘‘, si asta fiindca era unul dintre colaboratorii sai apropiati.
Pe asemenea nisipuri miscatoare se construieste anevoie. De unde vine Mihnea? Cum e posibil ca un individ crescut ani de zile in anturajul lui Koca Ken’an Pasa sa se razvrateasca impotriva Portii aproape imediat ce urca pe tron? Cum pot fi reduse la un numitor comun fapte precum „promovarea unor planuri privitoare la unirea Rasaritului cu Scaunul roman‘‘[3] si patronarea unui sinod ortodox, mersul constant la biserica si macelarirea fara mila a dusmanilor? Desigur, nu e acum momentul pentru o analiza detaliata a evenimentelor petrecute in Valahia intre 1658 si 1660[4]. Cateva precizari se impun totusi in legatura cu sinodul de la Targoviste.
Prima vizeaza adaptarea deciziilor luate la realitatile locului. Stim, din marturiile calatorilor straini, din documentele interne pastrate si din corespondenta ierarhilor, cat de multe si acute erau relele care macinau Biserica timpului. Casatoria era, se pare, mai degraba un contract natural decat o Taina[5]. Divortul era acordat „pentru cel mai neinsemnat cuvant‘‘ si pe bani. Desi interzise de lege, a treia si a patra unire erau endemice. Educatia si implicarea preotilor in viata comunitatilor lor lasau si ele de dorit; „barbaria lor e completa‘‘, estimeaza Matei al Mirelor. Cat despre moravurile monahale, e cunoscuta marturia episcopului misionar catolic Petru Bogdan (Pietro Deodato) Bakšić: „Egumenii sau staretii lor umbla in trasuri, imbracati in matase, incat par tot atatia boieri… In manastiri, tiganii fac tot: ara, sapa, muncesc si pazesc vitele si tot ce trebuie facut fac, chiar si tigancile umbla prin manastire si muncesc, fac paine, spala vasele, matura, mulg vacile si fac tot ce trebuie facut intr-o casa‘‘ (∫ 1640)[6].
Au existat insa si minti lucide care au inteles gravitatea problemelor. „In intreaga mea tara e foame si sete, nu insa de paine si apa, ci, dupa Prooroc, de hrana si adapare sufleteasca‘‘, spune la 1635, cu tristete in suflet, voievodul Matei Basarab. In replica, mitropolitii Teofil (1637–1648) si Stefan (1648–1653; 1655–1668) declanseaza un vast program de redresare „culturala, religioasa si etica‘‘ generala. Se ridica biserici noi si se repara altele vechi. Se reorganizeaza invatamantul monastic. Se infiinteaza, sub conducerea vechii noastre cunostinte Pantelimon (Paisie) Ligaridis, o scoala cu predare in greaca si latina. Se tiparesc carti destinate cultului, multe cu indicatiile tipiconale in limba poporului, pentru a putea fi intelese mai bine de oficianti. Se traduce pe romaneste si se publica monumentalul cod juridic cunoscut sub numele de Indreptarea legii, „pentru ca sa se indrepteze neamul tarii noastre‘‘[7].
S-a crezut ca intreruperea, in 1652, a activitatii editoriale marcheaza sfarsitul initiativei. Cateva manuscrise din colectiile Bibliotecii Academiei Romane demonstreaza contrariul. Superb ilustratul ms. rom. 1790 e, de pilda, rodul intentiei ferme a susamintitului Stefan „de a alcatui un Slujebnic arhieresc ad-hoc, care sa reuneasca si traditia greaca si pe cea slava alaturi de o practica nationala pe care o va reforma‘‘[8]. Departe de a fi luat sfarsit, actiunea de primenire spirituala continua.
Convocarea sinodului din ianuarie 1659 se inscrie perfect, cred, in acest program innoitor. Ea e si o expresie a asumarii de catre Mitropolia din Targoviste a unui statut aparte – acela de „mama a tuturor bisericilor‘‘[9]. Altfel spus, unele dintre prevederile conciliare tin cont si de situatia religioasa a romanilor din Transilvania. Se prea poate, de exemplu, ca acceptarea validitatii botezului protestant sa se datoreze „fenomenului de rebotezare ce cunoscuse o oarecare amploare‘‘ in vremea lui Matei Basarab[10]. Se poate totusi ca hotararea sa fi fost luata cu gandul la recastigarea pozitiilor pierdute de ortodocsi dincolo de munti – „pentru ca sa se atraga unii ca acestia la ortodoxie si sa nu-i respinga definitiv de la mila Bisericii‘‘. Argumente in favoarea acestei ipoteze nu lipsesc. Pe de o parte, sunt cunoscute incercarile lui Mihnea al III-lea de a obtine din partea Portii permisiunea sa-si extinda autoritatea macar asupra Ardealului, daca nu si a Moldovei[11]. Pe de alta parte, climatul cultural efervescent si cosmopolit de la curtea domneasca incurajeaza asemenea proiecte[12]; Ligaridis insusi compune aici patru „invataturi‘‘ adresate „calvino-luteranistilor romani din Transilvania‘‘[13].
Ortodoxie si politica
Probabil la indemnul si cu ajutorul invatatului grec din Chios ii scrie voievodul lui Partenie al IV-lea. O face cu demnitate, nu neaparat din oportunism, sete de legitimitate sau orgoliu nemasurat, ci ca o consecinta fireasca a caracterului puterii sale mostenite de la „stramosi‘‘[14]. O spune chiar el, de la bun inceput, si o confirma portretul votiv din biserica de la Balanesti-Ramesti, in care e pictat alaturi de mitropolitul sau.
Neindoios, mesagerii insarcinati cu inmanarea epistolei din 21 ianuarie vor fi avut si misiunea de a testa receptivitatea patriarhului la proiectele de rascoala otomana ce se urzeau la nordul Dunarii de Jos; in caz contrar, documentul ar fi ramas unul de uz intern, asa cum au ramas actele prin care Miron Barnovschi reglementa viata de obste a manastirilor Dragomirna, Sucevita si Hangul.
Numai ca la Constantinopol e inca dureroasa amintirea executarii prin spanzurare, pe motiv de colaborare cu tarul rus, a lui Partenie al IIIlea. In plus, pe fondul actiunilor concertate menite sa neutralizeze efectele actiunilor marelui Chiril Lukaris, discursul Marii Biserici se radicalizase. Numai noi detinem monopolul definirii ortodoxiei, repeta fara incetare teologi precum Meletie Syrigos sau Dositei al Ierusalimului. Factorul politic, caruia „patriarhul calvin‘‘ ii deschisese larg portile, nu are a se amesteca in afacerile noastre.
In pofida acestor masuri energice, „raul‘‘ a continuat sa se extinda. Mihnea e repede asasinat, in imprejurari la fel de crepusculare ca viata pe care o avusese. Paisie Ligaridis isi salveaza insa – a cata oara? – pielea. In primavara anului 1662 e deja la Moscova. Cu o eruditie si o versatilitate de mult vestite, el sustine fara incetare ideea suveranului uns de Dumnezeu care are dreptul de a desemna atat patriarhul cat si episcopii, dupa bunul sau plac. Patru ani mai tarziu, il intalnim conducand lucrarile sinodului intr-unit la porunca lui Alexei Mihailovici pentru a-l depune pe Nikon. Imixtiunea puterii laice in things ecclesiastical devine implacabila.
Ma opresc aici, cu speranta ca voi reusi sa transform candva prezentul studiu intr-o carte. Ar fi pacat, totusi, sa pun punct inainte de a incerca sa raspund la o ultima intrebare. Cum a ajuns copia celor trei scrisori in biblioteca Universitatii din Leida?
De la Targoviste prin Istanbul la Leida
Simbol al luptei pentru independenta a Tarilor de Jos olandeze, Universiteit Leiden e, la mijlocul secolului al XVII-lea, una dintre cele mai prestigioase institutii de invatamant superior de pe batranul continent. Nume mari trecusera pe aici. Cu toate acestea, perla coroanei ramasese „catedra‘‘ de limbi orientale, dominata de uriasa personalitate a lui Jacobus Golius/Jacob Gool (1596–1667).
Atrase de faima si cunostintele marelui profesor, cohorte de studenti se indreptasera, de-a lungul timpului, spre orasul in care vazuse lumina zilei Rembrandt Harmensz van Rijn. Printre ei, un tanar german din Leppe – Levinus Warner.
In 1645, Warner devine reprezentantul diplomatic al Republicii batave la Inalta Poarta. In urmatorii ani, cu eforturi insemnate, el aduna peste o mie de manuscrise. Majoritatea sunt arabe, persane, turcesti si ebraice, indiciu clar al intereselor stiintifice ale posesorului.
Pe Warner il intereseaza insa si starea crestinilor din Rasarit. Strange date, cumpara codice, pune sa i se copieze texte normative. Actualul BPG 60 C contine Marturia ortodoxa a lui Petru Movila in traducerea greaca a lui Meletie Syrigos; BPG 65 A adaposteste cópii ale scrisorii adresate de Nikon al Moscovei patriarhului Paisie I-ul, ale comentariului liturgic compus de Syrigos ca raspuns si ale scrisorilor lui Mihnea catre Partenie al IV-lea; BPG 73 G e compus din replica lui Meletie, editata in anexele studiului de fata.
Situatia i se pare cumplita. „Vedem acum in Constantinopol, scrie el intristat, un loc unde nu sunt decat starvuri care sa fie sfartecate si corbi care le sfarteca‘‘. Chiar si asa, speranta nu e definitiv pierduta; daca eforturile dau roade, turcii vor accepta adevarul religiei crestine si se vor converti.
La moartea lui Warner, survenita in 1665, fabuloasa colectie adunata in special cu acest scop intra in posesia Universitatii din Leiden. Astfel, in decembrie 1668, cele trei acte discutate in studiul de fata ajung in frumosul oras de pe malul vechiului Rin.
Nu stim unde sunt originalele. Aparent, e un impediment; in realitate, prin mijlocirea copiilor intelegem infinit mai bine climatul intelectual si religios din Europa veacului al XVII-lea.
[1] Sf. Vasile cel Mare, Scrieri. Partea a treia. Despre Sfantul Duh. Corespondenta (Epistole). Trad., intr-oducere, note si indici de Preot Prof. Dr. C. Cornitescu si Preot Prof. Dr. T. Bodogae, Bucuresti 1988, pp. 374–376.
[2] Interpretarea pasajului ridica probleme.
[3] Cf. F. Pall, „Noi marturii inedite despre calatoriile patriarhului Macarie al Antiohiei in Tarile Romane‘‘, BOR 94 (1976), 3–4, pp. 343–348.
[4] Vezi, deocamdata, R.G. Paun, „Si Deus nobiscum, quis contra nos? Mihnea III: note de teologie politica‘‘, in National si universal in istoria romanilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia implinirii a 70 de ani, Bucuresti 1998, pp. 69–99.
[5] V. Barbu, „Pagini din istoria casatoriei in Tarile Romane. Casatoria ca sacrament (secolul al XVII-lea)‘‘, SMIM 23 (2005), pp. 101–115.
[6] Calatori straini despre tarile romane V. Volum ingrijit de M. Holban si P. Cernovodeanu, Bucuresti 1973, p. 205.
[7] Vezi V. Candea, „Umanismul lui Udriste Nasturel si agonia slavonismului cultural in Tara Romaneasca‘‘, in Idem, Ratiunea dominanta. Contributii la istoria umanismului romanesc, Cluj-Napoca 1979, pp. 33–77.
[8] V. Barbu/G. Lazar, „Coronatio. Traditia liturgica in tarile romane‘‘, in National si universal in istoria romanilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia implinirii a 70 de ani, Bucuresti 1998, p. 50.
[9] Cf. T. Teoteoi, „Mitropolia din Targoviste – «mama tuturor bisericilor» din Tara Romaneasca‘‘, in Idem, Bizantina et Daco-romana. Studii de istorie si civilizatie bizantina si romaneasca medievala, Bucuresti 2008, pp. 343–352.
[10] A. Dumitran, Religie ortodoxa – Religie reformata. Ipostaze ale identitatii confesionale a romanilor din Transilvania in secolele XVI–XVII, Cluj-Napoca 2004, p. 249.
[11] Vezi A. Cioranescu, „Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (1658–1659), culese mai cu seama din arhivele Venetiei‘‘, BCIR 13 (1934), pp. 120–121 (nr. CLXXVI).
[12] Excelente prezentare si comentariu la S. Andreescu, „Mostenirea politica a lui Mihai Viteazul la mijlocul veacului XVII‘‘, in Restitutio Daciae II. Relatiile politice dintre Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania in rastimpul 1601–1659, Bucuresti 1989, pp. 225–282.
[13] Vezi V. Papacostea, „Originile invatamantului superior in Tara Romaneasca‘‘, Studii 14 (1961), 5, pp. 1139– 1167.
[14] Cf. R.G. Paun, „Les fondements liturgiques du «constitutionalisme» roumain entre la seconde et la troisième Rome (XVIe-XVIIIe siècles). Premiers résultats‘‘, RRH 37 (1998), 3–4, pp. 173–196 ´p. 193¨.
Nota: Doresc sa le multumesc responsabililor sectiunii grecesti a prestigiosului Institut de Recherches et d’Histoire des Textes (Paris); ei au obtinut microfilmul manuscrisului BPG 73 G, facand astfel posibila prezenta cercetare. Multumiri i se cuvin si drei Lydia Cotovanu, pentru sprijinul acordat in descifrarea scriiturii. Dnei Emanuela Mihut (ISSEE Bucuresti) ii sunt cu precadere recunoscator; fara ajutorul sau constant si extrem de consistent, studiul de fata nu ar fi fost posibil.(Ovidiu Olar)
Stefan al Ungrovlahiei, predoslovia la Indreptarea legii, 1652
Fruntariile dreptei credinte
Ca despre stabilirea frontierelor dreptei credinte e vorba, o dovedeste inversunarea cu care se discuta problema statutului botezului protestant si insistenta cu care se invoca Prima scrisoare canonica a Sfantului Vasile cel Mare catre Amfilohie (Epistola 188).
Sa ma explic. Asa cum am vazut, Mihnea al III-lea si apropiatii sai aleg sa accepte amintitul botez. Motivul? „Calvino-Luteranii cred in Sfanta Treime si sunt botezati intru numele Sfintei Treimi si n-au prefacut taina catus de putin‘‘. Trebuie deci ca botezul lor – similar celui al profanilor la vreme de nevoie – sa fie recunoscut, „mai ales ca marele Vasilie a primit botezul celor zisi catari in Asia, intr-un oarecare chip si socoteala si cu oarecare indulgenta‘‘. Ierarhii adunati la Constantinopol contesta insa logica demonstratiei. Calvinii, subliniaza ei, nu cunosc preotia. In consecinta, botezul lor nu e deloc asemanator botezului facut la ananghie.
Diferentele semnificative de interpretare isi gasesc explicatia prin recursul la textul original[1]. Pe urmele „celor vechi‘‘, Sfantul Vasile traseaza acolo o linie foarte clara de demarcatie intre adunari ilegale, schisme si erezii. Primele includ „partidele formate de preoti sau de episcopi nesupusi, precum si de mireni nedisciplinati‘‘. Schismele sunt „formatiile celor care s-au indepartat pentru anumite motive de ordin administrativ, bisericesc sau din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva daca ar fi existat o intelegere reciproca‘‘. Ereziile denumesc „gruparile celor care s-au lepadat si s-au instrainat cu totul de credinta‘‘. Batranii, isi urmeaza capadocianul firul argumentarii, „au hotarat sa respinga cu totul botezul ereticilor, in schimb sa-l recunoasca pe al schismaticilor, acestia fiind oameni care se mai afla inca in Biserica‘‘. Cat despre cei din adunarile ilegale, conchide el, trebuie primiti iarasi in Biserica, „daca se indrepteaza printr-o pocainta apreciabila si printr-o intoarcere reala‘‘.
Iata, asadar, in ce consta deosebirea fundamentala. Pentru voievodul valah, calvinii si luteranii apartin tagmei schismaticilor. Salvarea nu le este a priori refuzata. Instrainarea lor nu e deplina, punti continuand sa ii lege de credinciosii autentici. Pentru teologii grupati in jurul patriarhului, dimpotriva, urmasii lui Luther si ai lui Calvin nu mai au nici o speranta. Complet deraiati de pe calea cea dreapta, ei sunt damnati pe vecie.
E de la sine inteles ca in viziunea lui Partenie si a lui Meletie trasarea liniei de demarcatie intre adevar si minciuna constituie sarcina patriarhiei ecumenice. Greu castigat, acest privilegiu merita aparat din rasputeri. Ca de obicei, pasaje din Vechiul Testament se vad transformate in arme. Lui Mihnea ii sunt amintite „cuvintele pe care Zaharia si preotii care erau impreuna cu el le-au spus catre imparatul Ozia cand s-a repezit sa tamaieze: Nu ti-e dat tie, Ozia, sa tamaiezi lui Dumnezeu‘‘[2]. Initiativele voievodului sunt astfel relegate – dupa un model bine rodat in Occidentul latin, dar putin caracteristic lumii bizantine – in zona crepusculara a transgresiunii legilor sfinte, a blasfemiei si sacrilegiului.
Lectia primita de voievod, simbolic, in chiar Duminica Ortodoxiei, e foarte dura. „Nu e propriu imparatilor laici (…) nici sa lege si nici sa dezlege pacatele oamenilor, ci acelora carora li s-a dat acest lucru de catre mantuitorul nostru Iisus Hristos‘‘. Abaterile, se subintelege, vor fi aspru pedepsite.
Cu toate acestea, ighemonul se dovedeste insensibil la avertismente si amenintari. Raspunde polemic, punct cu punct, scrisorilor patriarhale. Citeaza pe larg din Sfintii Parinti. Vorbeste de datini si de constiinta sa impacata. Comportamentul, s-o recunoastem, e neobisnuit. E legitim, deci, sa ne intrebam ce anume il motiveaza.
E uimitor cat sunt de impartite si subiective opiniile in ceea ce-l priveste pe Mihnea al III-lea. Miron Costin, inrudit cu Cantacuzinii persecutati de domn in a doua jumatate a domniei, il considera „om fara de nice o frica spre Dumnedzau, fara nice un teméiu, tiran direptu fantastic, adeca buiguitoriu in ganduri‘‘. Dositei al Ierusalimului, care nu-l avea nici el la inima, il acuza ca „socotea sa-i invinga pe otomani, sa nimiceasca el, nebunul, imparatia lor si sa devina imparat‘‘. Doar patriarhul Macarie ibn al-Za‛īm al Antiohiei il socoate „om curat, virtuos, milostiv si drept‘‘, si asta fiindca era unul dintre colaboratorii sai apropiati.
Pe asemenea nisipuri miscatoare se construieste anevoie. De unde vine Mihnea? Cum e posibil ca un individ crescut ani de zile in anturajul lui Koca Ken’an Pasa sa se razvrateasca impotriva Portii aproape imediat ce urca pe tron? Cum pot fi reduse la un numitor comun fapte precum „promovarea unor planuri privitoare la unirea Rasaritului cu Scaunul roman‘‘[3] si patronarea unui sinod ortodox, mersul constant la biserica si macelarirea fara mila a dusmanilor? Desigur, nu e acum momentul pentru o analiza detaliata a evenimentelor petrecute in Valahia intre 1658 si 1660[4]. Cateva precizari se impun totusi in legatura cu sinodul de la Targoviste.
Prima vizeaza adaptarea deciziilor luate la realitatile locului. Stim, din marturiile calatorilor straini, din documentele interne pastrate si din corespondenta ierarhilor, cat de multe si acute erau relele care macinau Biserica timpului. Casatoria era, se pare, mai degraba un contract natural decat o Taina[5]. Divortul era acordat „pentru cel mai neinsemnat cuvant‘‘ si pe bani. Desi interzise de lege, a treia si a patra unire erau endemice. Educatia si implicarea preotilor in viata comunitatilor lor lasau si ele de dorit; „barbaria lor e completa‘‘, estimeaza Matei al Mirelor. Cat despre moravurile monahale, e cunoscuta marturia episcopului misionar catolic Petru Bogdan (Pietro Deodato) Bakšić: „Egumenii sau staretii lor umbla in trasuri, imbracati in matase, incat par tot atatia boieri… In manastiri, tiganii fac tot: ara, sapa, muncesc si pazesc vitele si tot ce trebuie facut fac, chiar si tigancile umbla prin manastire si muncesc, fac paine, spala vasele, matura, mulg vacile si fac tot ce trebuie facut intr-o casa‘‘ (∫ 1640)[6].
Au existat insa si minti lucide care au inteles gravitatea problemelor. „In intreaga mea tara e foame si sete, nu insa de paine si apa, ci, dupa Prooroc, de hrana si adapare sufleteasca‘‘, spune la 1635, cu tristete in suflet, voievodul Matei Basarab. In replica, mitropolitii Teofil (1637–1648) si Stefan (1648–1653; 1655–1668) declanseaza un vast program de redresare „culturala, religioasa si etica‘‘ generala. Se ridica biserici noi si se repara altele vechi. Se reorganizeaza invatamantul monastic. Se infiinteaza, sub conducerea vechii noastre cunostinte Pantelimon (Paisie) Ligaridis, o scoala cu predare in greaca si latina. Se tiparesc carti destinate cultului, multe cu indicatiile tipiconale in limba poporului, pentru a putea fi intelese mai bine de oficianti. Se traduce pe romaneste si se publica monumentalul cod juridic cunoscut sub numele de Indreptarea legii, „pentru ca sa se indrepteze neamul tarii noastre‘‘[7].
S-a crezut ca intreruperea, in 1652, a activitatii editoriale marcheaza sfarsitul initiativei. Cateva manuscrise din colectiile Bibliotecii Academiei Romane demonstreaza contrariul. Superb ilustratul ms. rom. 1790 e, de pilda, rodul intentiei ferme a susamintitului Stefan „de a alcatui un Slujebnic arhieresc ad-hoc, care sa reuneasca si traditia greaca si pe cea slava alaturi de o practica nationala pe care o va reforma‘‘[8]. Departe de a fi luat sfarsit, actiunea de primenire spirituala continua.
Convocarea sinodului din ianuarie 1659 se inscrie perfect, cred, in acest program innoitor. Ea e si o expresie a asumarii de catre Mitropolia din Targoviste a unui statut aparte – acela de „mama a tuturor bisericilor‘‘[9]. Altfel spus, unele dintre prevederile conciliare tin cont si de situatia religioasa a romanilor din Transilvania. Se prea poate, de exemplu, ca acceptarea validitatii botezului protestant sa se datoreze „fenomenului de rebotezare ce cunoscuse o oarecare amploare‘‘ in vremea lui Matei Basarab[10]. Se poate totusi ca hotararea sa fi fost luata cu gandul la recastigarea pozitiilor pierdute de ortodocsi dincolo de munti – „pentru ca sa se atraga unii ca acestia la ortodoxie si sa nu-i respinga definitiv de la mila Bisericii‘‘. Argumente in favoarea acestei ipoteze nu lipsesc. Pe de o parte, sunt cunoscute incercarile lui Mihnea al III-lea de a obtine din partea Portii permisiunea sa-si extinda autoritatea macar asupra Ardealului, daca nu si a Moldovei[11]. Pe de alta parte, climatul cultural efervescent si cosmopolit de la curtea domneasca incurajeaza asemenea proiecte[12]; Ligaridis insusi compune aici patru „invataturi‘‘ adresate „calvino-luteranistilor romani din Transilvania‘‘[13].
Ortodoxie si politica
Probabil la indemnul si cu ajutorul invatatului grec din Chios ii scrie voievodul lui Partenie al IV-lea. O face cu demnitate, nu neaparat din oportunism, sete de legitimitate sau orgoliu nemasurat, ci ca o consecinta fireasca a caracterului puterii sale mostenite de la „stramosi‘‘[14]. O spune chiar el, de la bun inceput, si o confirma portretul votiv din biserica de la Balanesti-Ramesti, in care e pictat alaturi de mitropolitul sau.
Neindoios, mesagerii insarcinati cu inmanarea epistolei din 21 ianuarie vor fi avut si misiunea de a testa receptivitatea patriarhului la proiectele de rascoala otomana ce se urzeau la nordul Dunarii de Jos; in caz contrar, documentul ar fi ramas unul de uz intern, asa cum au ramas actele prin care Miron Barnovschi reglementa viata de obste a manastirilor Dragomirna, Sucevita si Hangul.
Numai ca la Constantinopol e inca dureroasa amintirea executarii prin spanzurare, pe motiv de colaborare cu tarul rus, a lui Partenie al IIIlea. In plus, pe fondul actiunilor concertate menite sa neutralizeze efectele actiunilor marelui Chiril Lukaris, discursul Marii Biserici se radicalizase. Numai noi detinem monopolul definirii ortodoxiei, repeta fara incetare teologi precum Meletie Syrigos sau Dositei al Ierusalimului. Factorul politic, caruia „patriarhul calvin‘‘ ii deschisese larg portile, nu are a se amesteca in afacerile noastre.
In pofida acestor masuri energice, „raul‘‘ a continuat sa se extinda. Mihnea e repede asasinat, in imprejurari la fel de crepusculare ca viata pe care o avusese. Paisie Ligaridis isi salveaza insa – a cata oara? – pielea. In primavara anului 1662 e deja la Moscova. Cu o eruditie si o versatilitate de mult vestite, el sustine fara incetare ideea suveranului uns de Dumnezeu care are dreptul de a desemna atat patriarhul cat si episcopii, dupa bunul sau plac. Patru ani mai tarziu, il intalnim conducand lucrarile sinodului intr-unit la porunca lui Alexei Mihailovici pentru a-l depune pe Nikon. Imixtiunea puterii laice in things ecclesiastical devine implacabila.
Ma opresc aici, cu speranta ca voi reusi sa transform candva prezentul studiu intr-o carte. Ar fi pacat, totusi, sa pun punct inainte de a incerca sa raspund la o ultima intrebare. Cum a ajuns copia celor trei scrisori in biblioteca Universitatii din Leida?
De la Targoviste prin Istanbul la Leida
Simbol al luptei pentru independenta a Tarilor de Jos olandeze, Universiteit Leiden e, la mijlocul secolului al XVII-lea, una dintre cele mai prestigioase institutii de invatamant superior de pe batranul continent. Nume mari trecusera pe aici. Cu toate acestea, perla coroanei ramasese „catedra‘‘ de limbi orientale, dominata de uriasa personalitate a lui Jacobus Golius/Jacob Gool (1596–1667).
Atrase de faima si cunostintele marelui profesor, cohorte de studenti se indreptasera, de-a lungul timpului, spre orasul in care vazuse lumina zilei Rembrandt Harmensz van Rijn. Printre ei, un tanar german din Leppe – Levinus Warner.
In 1645, Warner devine reprezentantul diplomatic al Republicii batave la Inalta Poarta. In urmatorii ani, cu eforturi insemnate, el aduna peste o mie de manuscrise. Majoritatea sunt arabe, persane, turcesti si ebraice, indiciu clar al intereselor stiintifice ale posesorului.
Pe Warner il intereseaza insa si starea crestinilor din Rasarit. Strange date, cumpara codice, pune sa i se copieze texte normative. Actualul BPG 60 C contine Marturia ortodoxa a lui Petru Movila in traducerea greaca a lui Meletie Syrigos; BPG 65 A adaposteste cópii ale scrisorii adresate de Nikon al Moscovei patriarhului Paisie I-ul, ale comentariului liturgic compus de Syrigos ca raspuns si ale scrisorilor lui Mihnea catre Partenie al IV-lea; BPG 73 G e compus din replica lui Meletie, editata in anexele studiului de fata.
Situatia i se pare cumplita. „Vedem acum in Constantinopol, scrie el intristat, un loc unde nu sunt decat starvuri care sa fie sfartecate si corbi care le sfarteca‘‘. Chiar si asa, speranta nu e definitiv pierduta; daca eforturile dau roade, turcii vor accepta adevarul religiei crestine si se vor converti.
La moartea lui Warner, survenita in 1665, fabuloasa colectie adunata in special cu acest scop intra in posesia Universitatii din Leiden. Astfel, in decembrie 1668, cele trei acte discutate in studiul de fata ajung in frumosul oras de pe malul vechiului Rin.
Nu stim unde sunt originalele. Aparent, e un impediment; in realitate, prin mijlocirea copiilor intelegem infinit mai bine climatul intelectual si religios din Europa veacului al XVII-lea.
[1] Sf. Vasile cel Mare, Scrieri. Partea a treia. Despre Sfantul Duh. Corespondenta (Epistole). Trad., intr-oducere, note si indici de Preot Prof. Dr. C. Cornitescu si Preot Prof. Dr. T. Bodogae, Bucuresti 1988, pp. 374–376.
[2] Interpretarea pasajului ridica probleme.
[3] Cf. F. Pall, „Noi marturii inedite despre calatoriile patriarhului Macarie al Antiohiei in Tarile Romane‘‘, BOR 94 (1976), 3–4, pp. 343–348.
[4] Vezi, deocamdata, R.G. Paun, „Si Deus nobiscum, quis contra nos? Mihnea III: note de teologie politica‘‘, in National si universal in istoria romanilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia implinirii a 70 de ani, Bucuresti 1998, pp. 69–99.
[5] V. Barbu, „Pagini din istoria casatoriei in Tarile Romane. Casatoria ca sacrament (secolul al XVII-lea)‘‘, SMIM 23 (2005), pp. 101–115.
[6] Calatori straini despre tarile romane V. Volum ingrijit de M. Holban si P. Cernovodeanu, Bucuresti 1973, p. 205.
[7] Vezi V. Candea, „Umanismul lui Udriste Nasturel si agonia slavonismului cultural in Tara Romaneasca‘‘, in Idem, Ratiunea dominanta. Contributii la istoria umanismului romanesc, Cluj-Napoca 1979, pp. 33–77.
[8] V. Barbu/G. Lazar, „Coronatio. Traditia liturgica in tarile romane‘‘, in National si universal in istoria romanilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia implinirii a 70 de ani, Bucuresti 1998, p. 50.
[9] Cf. T. Teoteoi, „Mitropolia din Targoviste – «mama tuturor bisericilor» din Tara Romaneasca‘‘, in Idem, Bizantina et Daco-romana. Studii de istorie si civilizatie bizantina si romaneasca medievala, Bucuresti 2008, pp. 343–352.
[10] A. Dumitran, Religie ortodoxa – Religie reformata. Ipostaze ale identitatii confesionale a romanilor din Transilvania in secolele XVI–XVII, Cluj-Napoca 2004, p. 249.
[11] Vezi A. Cioranescu, „Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (1658–1659), culese mai cu seama din arhivele Venetiei‘‘, BCIR 13 (1934), pp. 120–121 (nr. CLXXVI).
[12] Excelente prezentare si comentariu la S. Andreescu, „Mostenirea politica a lui Mihai Viteazul la mijlocul veacului XVII‘‘, in Restitutio Daciae II. Relatiile politice dintre Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania in rastimpul 1601–1659, Bucuresti 1989, pp. 225–282.
[13] Vezi V. Papacostea, „Originile invatamantului superior in Tara Romaneasca‘‘, Studii 14 (1961), 5, pp. 1139– 1167.
[14] Cf. R.G. Paun, „Les fondements liturgiques du «constitutionalisme» roumain entre la seconde et la troisième Rome (XVIe-XVIIIe siècles). Premiers résultats‘‘, RRH 37 (1998), 3–4, pp. 173–196 ´p. 193¨.
Nota: Doresc sa le multumesc responsabililor sectiunii grecesti a prestigiosului Institut de Recherches et d’Histoire des Textes (Paris); ei au obtinut microfilmul manuscrisului BPG 73 G, facand astfel posibila prezenta cercetare. Multumiri i se cuvin si drei Lydia Cotovanu, pentru sprijinul acordat in descifrarea scriiturii. Dnei Emanuela Mihut (ISSEE Bucuresti) ii sunt cu precadere recunoscator; fara ajutorul sau constant si extrem de consistent, studiul de fata nu ar fi fost posibil.(Ovidiu Olar)
