Pledoarie pentru dreptul de a ofensa
Rating:
Voturi: 46
Delictul de „denigrare a comunitatii‘‘
As dori sa critic in acest articol o convingere a timpurilor noastre care pare a fi devenit opinia si dominanta, si obligatorie a discursului public considerat civilizat. Este vorba de convingerea ca nu trebuie sa ii judecam pe altii, ca valorile comunitatilor nu pot fi criticate, iar respingerea unor valori impartasite de mai multi oameni ar constitui fie un atentat la convietuirea pasnica, fie o forma de rasism si, deci, ar trebui tratata ca delict. Noul Decalog civil incepe cu porunca „don’t be judgmental‘‘. Nu doar opinia publica si-a insusit noul comandament, ci si justitia.
De curand, in Franta, tribunalul corectional parizian a intr-odus delictul numit „dénigrement de communauté‘‘, identificat ca gravitate cu incitarea la ura rasiala. Delictul numit „dénigrement de communauté‘‘ se aplica celor care pronunta judecati negative la adresa unei comunitati sau a unei parti a acesteia[1]. In sine, definitia noului delict e ridicola.
E in raspar cu toate traditiile europene de libertate, individualism si spirit critic. Dar, fiind sanctionat de justitie, ridicolul devine ingrijorator. Cum spunea Napoleon, la force n’est jamais ridicule. Cand justitia face politie din chestiuni grotesti, fie ne aflam sub teroare, fie sub dictatura ideilor false. Noi nu ne aflam sub teroare, prin urmare inventarea delictului numit „dénigrement de communauté‘‘ trebuie pusa pe seama contaminarii justitiei cu idei false. Ideile false par irezistibile cand sunt principii ale unei ideologii militante. Ca numim aceasta ideologie militanta corectitudine politica ori altfel e secundar. Important este sa identificam in aparent inofensiva regula de convietuire „don’t be judgmental‘‘ sursa morala a acestui mod de a vedea lucrurile. Daca aceasta sursa morala nu va fi criticata si respinsa, deciziile luate in numele ei vor crea jurisprudenta si, in curand, critica considerata a fi ofensatoare va fi stigmatizata moral si interzisa prin lege. Or, demonstrarea falsitatii lui „don’t be judgmental‘‘ atarna de posibilitatea de a fi judgmental: prin urmare, daca posibilitatea e interzisa, falsitatea triumfa. Un spatiu public dominat de regula „don’t be judgmental‘‘ nu este doar falsificat, blocat in raporturi de forta, amorf si incapabil de progres: el are toate sansele de a degenera, de la un echilibru supravegheat si tiranic de tip pace hobbesiana (cand regula facultativa a fost impusa ca lege obligatorie) la o stare de natura de tip hobbesian (in care consecintele nefaste ale penalizarii oricarei forme de critica genereaza in mod incontrolabil anomie).
Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.
In secolul al XVIII-lea, intr-o societate mult mai putin libera decat a noastra, lui Voltaire nu i s-a cerut sa nu fie judgmental: a fost extrem de judgmental cu crestinismul. Daca i s-ar fi interzis sa critice crestinismul, iar pentru teribilul sau „écrasez l’infame!‘‘ ar fi fost condamnat pentru „dénigrement de communauté‘‘ (argumentandu-se ca un om civilizat nu ar trebui sa practice un discurs ofensator la adresa comunitatilor, deoarece sensibilitatea comunitatilor trebuie protejata), atunci societatile europene nu s-ar fi angajat pe calea secularizarii, cum s-au angajat si datorita discursurilor ofensatoare ale lui Voltaire, iar progresele morale rezultate din separarea religiei de politic nu ar fi avut loc. Azi, probabil, Voltaire ar fi criticat Islamul. Diferenta paradoxala este ca societatea noastra europeana, care e incomparabil mai democratica decat cea in care a trait Voltaire, i-ar fi interzis limbajul de atunci, ca ofensator si judgmental. In felul acesta noi impiedicam progresul moral al convietuirii cu musulmanii si lipsim si Islamul de beneficiul criticii. Crestinismul a beneficiat de aceasta critica, iar rezultatul se vede: Europa traieste, din punctul de vedere al crestinismului, pacea confesiunilor. Islamul, in privinta caruia functioneaza, azi, regula „don’t be judgmental‘‘, nu poate beneficia de ea. Vom plati cu totii pentru aceasta interdictie: si asta pentru ca, abtinandu-se sa fie judgmental, Europa a intrat pe nesimtite in etapa de orbire unilaterala care face izbucnirea razboiului religiilor inevitabila.
Argumentul meu are doua parti: o judecata si o critica. Voi porni de la o judecata asupra civilizatiei moderne, care ii pune in lumina singularitatea si valoarea. Apoi voi critica felul in care este inteleasa azi libertatea de expresie. Concluzia mea este dubla: libertatea de judecata este, in lumea noastra, insuficienta; regula „don’t be judgmental‘‘ e si inselatoare (pentru ca nu isi respecta promisiunea de a produce o societate lipsita de conflicte), si nociva (pentru ca produce o societate sterila si servila).
Civilizatia moderna
Mai intai judecata. Regula de evolutie a civilizatiilor este stagnarea. Faptul e constatabil empiric[2]: in ciuda unor certe avantaje initiale, India stagneaza incepand cu secolul VIII, lumea araba isi incetineste progresul dupa secolul XI si incepe sa regreseze doua secole mai tarziu, iar China ingheata incepand cu secolul XIV. De la aceasta regula empirica, Occidentul este o exceptie. Dupa cumpana invaziilor sarazine si vikinge, nu face decat sa progreseze continuu: cunoaste revolutia din secolul XII, inflorirea intelectuala a Evului Mediu tarziu, impulsul artistic al Renasterii, revolutia stiintifica in secolul XVII si revolutia industriala din secolul XVIII. Incepand cu secolul XI, in termeni de populatie, economie, prosperitate, cunoastere (descoperiri, inventii, arte), tehnologie, institutii (politice, sociale si culturale) si forta de raspandire, cresterea Occidentului este fara egal. Acest punct de vedere nu este europocentrist, este pur si simplu descriptiv. La toti indicatorii masurabili (indicatori care nu se bazeaza pe judecati, evaluari ori aprecieri, ci pe cifre), toate civilizatiile cunoscute si-au atins stagnarea mult sub pragul pe care Occidentul l-a depasit deja de cateva secole. De atunci, in termenii indicatorilor masurabili (cu exceptia notabila a demografiei, dupa 1970), el nu face decat sa progreseze. Exceptia occidentala nu se refera numai la absenta stagnarii, ci si la generalizarea culturii sale. Civilizatia occidentala a devenit mai intai europeana, apoi americana, iar acum este globala: ea nu mai reprezinta cultura unei zone geografice, ci spiritul non-local al unui nou tip de civilizatie, bazat pe stiinta, capitalism, rationalism, constiinta istorica, secularizare, spirit critic, individualism si drepturile omului, pe care, pentru comoditate, il putem numi modernitate. Exceptia europeana nu este rezultatul unei teorii: rezulta din comparatie. Miracolul european, insa, e consecinta unei judecati. Aceasta judecata rezulta dintr-o succesiune de intrebari, formulate de-a lungul timpului de mai multi istorici, care au fost intrigati de exceptia europeana: de ce, dintre toate civilizatiile, Europa este singura care a inventat stiinta si industria; capitalismul si statul de drept; prosperitatea si drepturile omului; critica nelimitata si garantiile libertatilor individuale? s.a.m.d. Miracolul european, considera Braudel, este problema esentiala a istoriei lumii moderne[3].
O sumara investigare istorica arata ca nici una din trasaturile miracolului european nu ar fi fost cu putinta fara existenta unui spatiu de dezbatere critica, liber de constrangeri si falsificari. Oxigenul miracolului european a fost libertatea criticii. Am convingerea ca daca libertatea criticii ar fi pusa in primejdie, exceptia europeana va inceta, iar lumea moderna se va inscrie si ea, ca toate civilizatiile de pana la ea, in legea de fier a stagnarii. Or, in lumea noastra s-a raspandit convingerea ca nu exista nici un leac mai bun pentru evitarea conflictelor decat evitarea judecatilor transante. Este, in opinia mea, o enorma si funesta eroare.
Critica regulii „don’t be judgmental‘‘
Sa ne aplecam asupra felului in care este inteleasa azi libertatea de exprimare. Prima observatie a fost deja facuta: astazi nu mai e privit cu ochi buni faptul de a judeca. Viciul acestei atitudini a capatat si un nume, care a ajuns sa desemneze o atitudine reprobabila: sa fii judgmental e rau; sa nu faci judecati e bine. Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.
De ce este gresita ideea ca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca ar face-o, dezbaterea s-ar bloca imediat, intrucat toate argumentele ar putea fi (de fapt, ar trebui cu necesitate) interpretate ca argumente ad personam. De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara. Asa cum nu poti face legislatie pornind de la sensibilitati, nu exista dezbatere publica daca in orice argument valid cel contrazis identifica atacul impotriva unei sensibilitati ulcerate.
De ce este logic falsa ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca scopul dezbaterii este cu adevarat gasirea unei solutii, atunci etica discutiei trebuie sa fie logica, iar morala ei adecvarea la fapte. Numai supravegherea prin logica si controlul prin fapte permit inlaturarea erorilor si corectarea falsurilor. Sensibilitatile nu joaca aici nici un rol. Fireste, cu exceptia rolului de a motiva ratiunea, pe care neurologii il recunosc azi sensibilitatii, in raport cu buna functionare a ratiunii[4]. In orice dezbatere decenta, participantii trebuie sa se abtina sa foloseasca argumente ad personam. Dar decizia de a te abtine de la atacul la persoana se bazeaza pe posibilitatea separarii valorilor in care crezi de persoana care esti. Daca persoana nu poate fi disociata de valori, atunci argumentul ad personam este inevitabil. Cei care, in vederea tolerantei ori a recunoasterii mutuale, ne indeamna sa ne abtinem sa formulam judecati asupra valorilor in care cred oamenii si comunitatile se bazeaza pe aceeasi premisa a imposibilitatii separarii omului de valorile in care crede.
La rigoare, cei care ne cer sa nu judecam (don’t be judgmental) sunt condamnati sa admita ca singurele judecati posibile sunt atacurile la persoana, ca orice cearta este o crima si orice dezacord o perversiune. Insa, daca este asa, antropologia celor care ne spun „don’t be judgmental‘‘ este brutala si servila. Ea postuleaza faptul ca oamenii nu se pot intelege discutand, ci numai abtinandu-se sa mai vorbeasca unii despre altii si nu pot fi intelegatori unii cu alti decat supunandu-se unor reguli uniforme, situate dincolo de discutie (caci a le discuta implica riscul de a le condamna, adica de a fi judgmental). Ideea ca pacea sociala se poate impune numai prin interdictia „don’t be judgmental‘‘ implica o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. A tacerii, pentru ca dezacordul nu poate fi exprimat decat tacand; a supunerii, deoarece daca dezacordul ar pretinde actiune, nu ai putea decat sa te supui; a separarii, deoarece comunitatile care isi interzic unele altora dreptul de a se judeca reciproc traiesc nu in comuniune, ci in izolare; nu in buna vecinatate, ci in indiferenta; nu in pace, ci in interdictia conflictului. Pacea, daca este, e una a separarii; toleranta, daca este, e una a indiferentei; buna vecinatate, daca e, este una a sentimentelor suspendate. Nu se poate cladi nimic pe o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. Daca ea pare sa functioneze azi, in societatea noastra, este pentru ca s-a grefat oportunist pe o societate deja existenta, care functioneaza in virtutea unei antropologii contrare: a dezbaterii, a libertatii si a amestecului comunitar.
E acum foarte usor de vazut de ce ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatile oamenilor este periculoasa din punct de vedere social. Orice societate se bazeaza in mod esential pe vecinatate si pe schimburi. In plus, societatea moderna se bazeaza si pe prosperitate. Or, prosperitatea e mentinuta numai prin progres. Iar progresul depinde in mod esential de functionarea capitalismului si de promovarea stiintei. In fond, reducand tot ce poate fi redus, ansamblul societatii moderne depinde de numai doi factori: progresul stiintei si ordinea proprietatii private. Atat pentru progresul stiintei, cat si pentru ordinea proprietatii private regula „don’t be judgmental‘‘ este sinucigasa. Existenta societatii moderne sta sau cade impreuna cu falsitatea regulii „don’t be judgmental‘‘: daca aceasta regula triumfa, societatea moderna regreseaza (la formule premoderne ori tribale). In concluzie, nu vad nici o utilitate regulii „don’t be judgmental‘‘. Argumentul este acesta: regula „don’t be judgmental‘‘ se bazeaza pe o premisa care, daca ar fi adevarata, ar face dezbaterea reprobabila moral, iar progresul, tehnic vorbind, imposibil.
Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational. Slabiciunea acestui argument sta in faptul ca ceea ce numim ofensa este o emotie, iar emotia este revendicata subiectiv. Desi cuvantul ofensa poate fi inteles atat ca ofensa resimtita (subiectiv), cat si ca ofensa intentionata (obiectiv), in ambele cazuri limita obiectivitatii este fie rationalitatea, fie buna-credinta (mutual recunoscuta). Cel care ofenseaza poate pretinde ca nu a intentionat sa ofenseze, iar cel ofensat ii poate obiecta ca el chiar se simte ofensat. Daca ne limitam la emotii, este cuvantul unei sinceritati impotriva alteia. Trebuie, de aceea, sa depasim emotiile. Atunci criteriul care distinge critica ofensatoare de ofensa produsa de injurie este continutul analizabil rational al celor doua pozitii. La limita, critica este o judecata, in timp ce injuria, in ultima analiza, nu este decat o simpla interjectie. Fireste, critica poate fi resimtita ca ofensa, dar eu cred ca ar trebui sa ne refuzam ispitei (foarte umaniste si compasionale, in fond) de a construi reguli generale pornind de la sensibilitati particulare. Sensibilitatile au, fireste, toata indreptatirea, dar ele, cred, nu pot fi revendicate ca drepturi.
Concluzia mea este ca noua libertate de exprimare, exprimata prin formula de limitare aparent politicoasa impusa de regula „don’t be judgmental‘‘, formula care pare a se fi impus azi ca norma de civilitate in cele mai avansate democratii liberale, este inferioara vechii libertati de exprimare, pe care au tolerat-o (de cele mai multe ori à contre coeur, dar fara masuri juridice de ingradire) statele occidentale in trecut – anume in acel trecut care a pus bazele civilizatiei modernitatii.
[1] Vezi analiza facuta de Roger Heurtebise la condamnarea lui Brigitte Bardot de catre Tribunalul Corectional din Paris in 3 iunie 2008, pentru „dénigrement de communauté‘‘ . Ce este acest nou concept juridic, „defaimarea comunitara‘‘? Heurtebise: „une sorte de nouveau délit que le CSA mettait au même niveau que l’«incitation à la haine raciale» ‘‘. Autorul se intreaba daca, dupa instituirea unui astfel de delict, „Est-il encore possible de porter des jugements négatifs sur un dogme ou une coutume religieuse exercés par une «communauté » ou une partie de celle-ci?‘‘. Cf. http:// www.ripostelaique.com/Brigitte-Bardot-15- 000-euros-d.html. O analiza in acelasi sens face Gabriel Andreescu in articolul „Brigitte Bardot, intre drepturile omului si drepturile animalelor‘‘ (Timpul, iunie–iulie 2008, p. 4).
[2] Urmez tabloul schitat de David Cosandey, Le secret de l’Occident. Vers une théorie générale du progrès scientifi que ´1997¨, „Introduction‘‘, Champs-Flammarion, 2007, pp. 97 sq.
[3] Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, 1987.
[4] Vezi António Damásio, Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human Brain, 1994.
As dori sa critic in acest articol o convingere a timpurilor noastre care pare a fi devenit opinia si dominanta, si obligatorie a discursului public considerat civilizat. Este vorba de convingerea ca nu trebuie sa ii judecam pe altii, ca valorile comunitatilor nu pot fi criticate, iar respingerea unor valori impartasite de mai multi oameni ar constitui fie un atentat la convietuirea pasnica, fie o forma de rasism si, deci, ar trebui tratata ca delict. Noul Decalog civil incepe cu porunca „don’t be judgmental‘‘. Nu doar opinia publica si-a insusit noul comandament, ci si justitia.
De curand, in Franta, tribunalul corectional parizian a intr-odus delictul numit „dénigrement de communauté‘‘, identificat ca gravitate cu incitarea la ura rasiala. Delictul numit „dénigrement de communauté‘‘ se aplica celor care pronunta judecati negative la adresa unei comunitati sau a unei parti a acesteia[1]. In sine, definitia noului delict e ridicola.
In aceeasi sectiune
Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.
In secolul al XVIII-lea, intr-o societate mult mai putin libera decat a noastra, lui Voltaire nu i s-a cerut sa nu fie judgmental: a fost extrem de judgmental cu crestinismul. Daca i s-ar fi interzis sa critice crestinismul, iar pentru teribilul sau „écrasez l’infame!‘‘ ar fi fost condamnat pentru „dénigrement de communauté‘‘ (argumentandu-se ca un om civilizat nu ar trebui sa practice un discurs ofensator la adresa comunitatilor, deoarece sensibilitatea comunitatilor trebuie protejata), atunci societatile europene nu s-ar fi angajat pe calea secularizarii, cum s-au angajat si datorita discursurilor ofensatoare ale lui Voltaire, iar progresele morale rezultate din separarea religiei de politic nu ar fi avut loc. Azi, probabil, Voltaire ar fi criticat Islamul. Diferenta paradoxala este ca societatea noastra europeana, care e incomparabil mai democratica decat cea in care a trait Voltaire, i-ar fi interzis limbajul de atunci, ca ofensator si judgmental. In felul acesta noi impiedicam progresul moral al convietuirii cu musulmanii si lipsim si Islamul de beneficiul criticii. Crestinismul a beneficiat de aceasta critica, iar rezultatul se vede: Europa traieste, din punctul de vedere al crestinismului, pacea confesiunilor. Islamul, in privinta caruia functioneaza, azi, regula „don’t be judgmental‘‘, nu poate beneficia de ea. Vom plati cu totii pentru aceasta interdictie: si asta pentru ca, abtinandu-se sa fie judgmental, Europa a intrat pe nesimtite in etapa de orbire unilaterala care face izbucnirea razboiului religiilor inevitabila.
Argumentul meu are doua parti: o judecata si o critica. Voi porni de la o judecata asupra civilizatiei moderne, care ii pune in lumina singularitatea si valoarea. Apoi voi critica felul in care este inteleasa azi libertatea de expresie. Concluzia mea este dubla: libertatea de judecata este, in lumea noastra, insuficienta; regula „don’t be judgmental‘‘ e si inselatoare (pentru ca nu isi respecta promisiunea de a produce o societate lipsita de conflicte), si nociva (pentru ca produce o societate sterila si servila).
Civilizatia moderna
Mai intai judecata. Regula de evolutie a civilizatiilor este stagnarea. Faptul e constatabil empiric[2]: in ciuda unor certe avantaje initiale, India stagneaza incepand cu secolul VIII, lumea araba isi incetineste progresul dupa secolul XI si incepe sa regreseze doua secole mai tarziu, iar China ingheata incepand cu secolul XIV. De la aceasta regula empirica, Occidentul este o exceptie. Dupa cumpana invaziilor sarazine si vikinge, nu face decat sa progreseze continuu: cunoaste revolutia din secolul XII, inflorirea intelectuala a Evului Mediu tarziu, impulsul artistic al Renasterii, revolutia stiintifica in secolul XVII si revolutia industriala din secolul XVIII. Incepand cu secolul XI, in termeni de populatie, economie, prosperitate, cunoastere (descoperiri, inventii, arte), tehnologie, institutii (politice, sociale si culturale) si forta de raspandire, cresterea Occidentului este fara egal. Acest punct de vedere nu este europocentrist, este pur si simplu descriptiv. La toti indicatorii masurabili (indicatori care nu se bazeaza pe judecati, evaluari ori aprecieri, ci pe cifre), toate civilizatiile cunoscute si-au atins stagnarea mult sub pragul pe care Occidentul l-a depasit deja de cateva secole. De atunci, in termenii indicatorilor masurabili (cu exceptia notabila a demografiei, dupa 1970), el nu face decat sa progreseze. Exceptia occidentala nu se refera numai la absenta stagnarii, ci si la generalizarea culturii sale. Civilizatia occidentala a devenit mai intai europeana, apoi americana, iar acum este globala: ea nu mai reprezinta cultura unei zone geografice, ci spiritul non-local al unui nou tip de civilizatie, bazat pe stiinta, capitalism, rationalism, constiinta istorica, secularizare, spirit critic, individualism si drepturile omului, pe care, pentru comoditate, il putem numi modernitate. Exceptia europeana nu este rezultatul unei teorii: rezulta din comparatie. Miracolul european, insa, e consecinta unei judecati. Aceasta judecata rezulta dintr-o succesiune de intrebari, formulate de-a lungul timpului de mai multi istorici, care au fost intrigati de exceptia europeana: de ce, dintre toate civilizatiile, Europa este singura care a inventat stiinta si industria; capitalismul si statul de drept; prosperitatea si drepturile omului; critica nelimitata si garantiile libertatilor individuale? s.a.m.d. Miracolul european, considera Braudel, este problema esentiala a istoriei lumii moderne[3].
O sumara investigare istorica arata ca nici una din trasaturile miracolului european nu ar fi fost cu putinta fara existenta unui spatiu de dezbatere critica, liber de constrangeri si falsificari. Oxigenul miracolului european a fost libertatea criticii. Am convingerea ca daca libertatea criticii ar fi pusa in primejdie, exceptia europeana va inceta, iar lumea moderna se va inscrie si ea, ca toate civilizatiile de pana la ea, in legea de fier a stagnarii. Or, in lumea noastra s-a raspandit convingerea ca nu exista nici un leac mai bun pentru evitarea conflictelor decat evitarea judecatilor transante. Este, in opinia mea, o enorma si funesta eroare.
Critica regulii „don’t be judgmental‘‘
Sa ne aplecam asupra felului in care este inteleasa azi libertatea de exprimare. Prima observatie a fost deja facuta: astazi nu mai e privit cu ochi buni faptul de a judeca. Viciul acestei atitudini a capatat si un nume, care a ajuns sa desemneze o atitudine reprobabila: sa fii judgmental e rau; sa nu faci judecati e bine. Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.
De ce este gresita ideea ca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca ar face-o, dezbaterea s-ar bloca imediat, intrucat toate argumentele ar putea fi (de fapt, ar trebui cu necesitate) interpretate ca argumente ad personam. De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara. Asa cum nu poti face legislatie pornind de la sensibilitati, nu exista dezbatere publica daca in orice argument valid cel contrazis identifica atacul impotriva unei sensibilitati ulcerate.
De ce este logic falsa ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca scopul dezbaterii este cu adevarat gasirea unei solutii, atunci etica discutiei trebuie sa fie logica, iar morala ei adecvarea la fapte. Numai supravegherea prin logica si controlul prin fapte permit inlaturarea erorilor si corectarea falsurilor. Sensibilitatile nu joaca aici nici un rol. Fireste, cu exceptia rolului de a motiva ratiunea, pe care neurologii il recunosc azi sensibilitatii, in raport cu buna functionare a ratiunii[4]. In orice dezbatere decenta, participantii trebuie sa se abtina sa foloseasca argumente ad personam. Dar decizia de a te abtine de la atacul la persoana se bazeaza pe posibilitatea separarii valorilor in care crezi de persoana care esti. Daca persoana nu poate fi disociata de valori, atunci argumentul ad personam este inevitabil. Cei care, in vederea tolerantei ori a recunoasterii mutuale, ne indeamna sa ne abtinem sa formulam judecati asupra valorilor in care cred oamenii si comunitatile se bazeaza pe aceeasi premisa a imposibilitatii separarii omului de valorile in care crede.
La rigoare, cei care ne cer sa nu judecam (don’t be judgmental) sunt condamnati sa admita ca singurele judecati posibile sunt atacurile la persoana, ca orice cearta este o crima si orice dezacord o perversiune. Insa, daca este asa, antropologia celor care ne spun „don’t be judgmental‘‘ este brutala si servila. Ea postuleaza faptul ca oamenii nu se pot intelege discutand, ci numai abtinandu-se sa mai vorbeasca unii despre altii si nu pot fi intelegatori unii cu alti decat supunandu-se unor reguli uniforme, situate dincolo de discutie (caci a le discuta implica riscul de a le condamna, adica de a fi judgmental). Ideea ca pacea sociala se poate impune numai prin interdictia „don’t be judgmental‘‘ implica o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. A tacerii, pentru ca dezacordul nu poate fi exprimat decat tacand; a supunerii, deoarece daca dezacordul ar pretinde actiune, nu ai putea decat sa te supui; a separarii, deoarece comunitatile care isi interzic unele altora dreptul de a se judeca reciproc traiesc nu in comuniune, ci in izolare; nu in buna vecinatate, ci in indiferenta; nu in pace, ci in interdictia conflictului. Pacea, daca este, e una a separarii; toleranta, daca este, e una a indiferentei; buna vecinatate, daca e, este una a sentimentelor suspendate. Nu se poate cladi nimic pe o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. Daca ea pare sa functioneze azi, in societatea noastra, este pentru ca s-a grefat oportunist pe o societate deja existenta, care functioneaza in virtutea unei antropologii contrare: a dezbaterii, a libertatii si a amestecului comunitar.
E acum foarte usor de vazut de ce ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatile oamenilor este periculoasa din punct de vedere social. Orice societate se bazeaza in mod esential pe vecinatate si pe schimburi. In plus, societatea moderna se bazeaza si pe prosperitate. Or, prosperitatea e mentinuta numai prin progres. Iar progresul depinde in mod esential de functionarea capitalismului si de promovarea stiintei. In fond, reducand tot ce poate fi redus, ansamblul societatii moderne depinde de numai doi factori: progresul stiintei si ordinea proprietatii private. Atat pentru progresul stiintei, cat si pentru ordinea proprietatii private regula „don’t be judgmental‘‘ este sinucigasa. Existenta societatii moderne sta sau cade impreuna cu falsitatea regulii „don’t be judgmental‘‘: daca aceasta regula triumfa, societatea moderna regreseaza (la formule premoderne ori tribale). In concluzie, nu vad nici o utilitate regulii „don’t be judgmental‘‘. Argumentul este acesta: regula „don’t be judgmental‘‘ se bazeaza pe o premisa care, daca ar fi adevarata, ar face dezbaterea reprobabila moral, iar progresul, tehnic vorbind, imposibil.
Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational. Slabiciunea acestui argument sta in faptul ca ceea ce numim ofensa este o emotie, iar emotia este revendicata subiectiv. Desi cuvantul ofensa poate fi inteles atat ca ofensa resimtita (subiectiv), cat si ca ofensa intentionata (obiectiv), in ambele cazuri limita obiectivitatii este fie rationalitatea, fie buna-credinta (mutual recunoscuta). Cel care ofenseaza poate pretinde ca nu a intentionat sa ofenseze, iar cel ofensat ii poate obiecta ca el chiar se simte ofensat. Daca ne limitam la emotii, este cuvantul unei sinceritati impotriva alteia. Trebuie, de aceea, sa depasim emotiile. Atunci criteriul care distinge critica ofensatoare de ofensa produsa de injurie este continutul analizabil rational al celor doua pozitii. La limita, critica este o judecata, in timp ce injuria, in ultima analiza, nu este decat o simpla interjectie. Fireste, critica poate fi resimtita ca ofensa, dar eu cred ca ar trebui sa ne refuzam ispitei (foarte umaniste si compasionale, in fond) de a construi reguli generale pornind de la sensibilitati particulare. Sensibilitatile au, fireste, toata indreptatirea, dar ele, cred, nu pot fi revendicate ca drepturi.
Concluzia mea este ca noua libertate de exprimare, exprimata prin formula de limitare aparent politicoasa impusa de regula „don’t be judgmental‘‘, formula care pare a se fi impus azi ca norma de civilitate in cele mai avansate democratii liberale, este inferioara vechii libertati de exprimare, pe care au tolerat-o (de cele mai multe ori à contre coeur, dar fara masuri juridice de ingradire) statele occidentale in trecut – anume in acel trecut care a pus bazele civilizatiei modernitatii.
[1] Vezi analiza facuta de Roger Heurtebise la condamnarea lui Brigitte Bardot de catre Tribunalul Corectional din Paris in 3 iunie 2008, pentru „dénigrement de communauté‘‘ . Ce este acest nou concept juridic, „defaimarea comunitara‘‘? Heurtebise: „une sorte de nouveau délit que le CSA mettait au même niveau que l’«incitation à la haine raciale» ‘‘. Autorul se intreaba daca, dupa instituirea unui astfel de delict, „Est-il encore possible de porter des jugements négatifs sur un dogme ou une coutume religieuse exercés par une «communauté » ou une partie de celle-ci?‘‘. Cf. http:// www.ripostelaique.com/Brigitte-Bardot-15- 000-euros-d.html. O analiza in acelasi sens face Gabriel Andreescu in articolul „Brigitte Bardot, intre drepturile omului si drepturile animalelor‘‘ (Timpul, iunie–iulie 2008, p. 4).
[2] Urmez tabloul schitat de David Cosandey, Le secret de l’Occident. Vers une théorie générale du progrès scientifi que ´1997¨, „Introduction‘‘, Champs-Flammarion, 2007, pp. 97 sq.
[3] Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, 1987.
[4] Vezi António Damásio, Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human Brain, 1994.
