Cazul rus e cel mai cunoscut exemplu de umbrela onirica asezata deasupra unei crize care ameninta decisiv viitorul societatii. Boom-ul petrolier a umplut rezerva financiara a statului si a provocat un salt modest de prosperitate. Suficient pentru a pune in miscare o enorma iluzie colectiva. Societatea rusa s-a grabit sa agate pretextul si a conchis cu nesat ca drama sociala a ultimilor 15 ani a luat sfirsit – ba mai mult, s-a transformat, cumva, in succes. Plasmuirea care permite societatii ruse sa se simta, deodata, revigorata include, in acelasi pachet oniric, si o reteta economica pe care oamenii n-o pot explica, dar o presupun, si o clasa politica pe care aceiasi oameni o considera autoarea merituoasa a noului echilibru. In tesatura acestei proiectii fara continut, Putin si reteaua de putere a fostului KGB apar complet reciclati si poarta doar semnele pozitive ale creatorilor de ordine si stabilitate. Trecutul dezastruos si experienta abisala a erei sovietice sint practic anulate si eliminate de pe scena. La capatul acestei formidabile coproductii in care societatea si clasa politica isi alimenteaza reciproc iluziile asteapta o catastrofa pregatita minutios de somnolenta nervului public si de incompetenta crasa a administratiei de stat. Boom-ul petrolier se aproape de sfirsit si trece fara ca statul sa fi profitat de sansa istorica a bogatiei. Marele cadou petrolier si gazos n-a fost urmat de investitii in economie. Industria a ramas o baza de extractie rudimentara, economia n-a fost diversificata, tehnologia a fost refuzata in numele „harniciei“ regasite a natiunii, iar natiunea abia daca are timp sa stie ca imparte acelasi destin cu rezervele de petrol si gaze: scade fara posibilitate de reinnoire si se indreapta spre irelevanta. Cazul rus tine capul de afis pentru ca visul dezvoltat de societate urmeaza riguros traditia locala si e, bineinteles, o forma de imperialism. Paranoia antioccidentala, grandoarea militara si invazia Georgiei au impus tulburarile psiho-istorice ruse pe prima pagina. Cazul Romaniei e, indiscutabil, mai putin spectaculos, dar repeta strict mecanismele mizere ale iluziei ruse si poate produce acelasi rezultat: plasarea natiunii in inutilitate.

Euro big-bang silentios

La aproape doi ani de la admiterea discutata si discutabila in Uniunea Europeana, Romania e foarte aproape de situatia structural precara si de iluzia colectiva rusa. Respectind regula, si cazul romanesc a pornit de la un big-bang, de la o situatie complet noua, care a promis redresarea masiva, a provocat un salt relativ dar notabil de prosperitate si da senzatia reusitei, in chiar momentele in care sansele de succes sint irosite lamentabil. Rolul incasarilor fabuloase din exporturile rusesti de petrol si gaze a fost jucat, in Romania, la dimensiuni mai mici dar in proportie comparabila, de formidabilul pachet de finantare, sustinere si echilibrare acordat statului roman odata cu admiterea in UE. Financiar, pachetul pune la dispozitie peste 20 de miliarde de euro, pina in 2013. Cel putin la fel de important, segmentul juridic al pachetului reasaza normele si legislatia nationala, racordindu-le la cadrul european. Monitorizarea Justitiei impusa de Comisia Europeana permite, cel putin in teorie, revenirea legalitatii in centrul vietii politice si diminuarea coruptiei de stat. Dupa aproape doi ani de prescriptii europene, rezultatele sint aproape nule. Statul roman a evitat reformele sub tutela europeana si a facut toti pasii posibili inapoi. Fondurile europene au fost prost administrate sau au ramas necheltuite. Ministerul Agriculturii a ratat in intregime schemele de asistenta europene si a consolidat, astfel, o lunga traditie de demagogie si birocratie agrara. Alcatuirea submediocra a proiectelor care declanseaza finantarea a atras brutal atentia asupra nivelului scazut de inteligenta administrativa, in tara care s-a obisnuit sa creada ca a produs oceane de competenta si armate spontane de experti scaparatori. Falimentul proiectului de reformare a Justitiei sub supraveghere europeana a fost inca mai rasunator si a marcat ruptura declarata intre „elita“ politica romaneasca si Bruxelles. O scrisoare abjecta semnata de presedintii camerelor, N. Vacaroiu si B. Olteanu, a reluat tema „amestecului in afacerile interne“, exact din punctul in care o lasase marele ei maestru, N. Ceausescu. Scrisoarea marcheaza vizibil si oficial decuplarea statului roman de valorile minime ale Justitiei si impune o umilinta pe care UE n-a stiut sa o previna sau sa o evite. Din punctul de vedere „romanesc“, Operatia Europa a fost un enorm succes si e practic incheiata. Odata admisa in UE, Romania nu mai poate fi exclusa, iar sanctiunile europene sint mereu si etern negociabile. In ciuda acestei regresii institutionale grave, mediul social romanesc nu pare sa se resimta. Oamenii nu acuza criza si par sa admita, direct sau indirect, ideea generala dupa care viata s-a imbunatatit, iar tara merge, totusi, inainte. Cum s-a instalat aceasta concluzie difuza si derutanta?

Spre viitor, pe contrasens

Cresterea economica. Datele statistice spun, intr-adevar, ca economia romaneasca are un ritm de crestere remarcabil, situat in jurul a 8%. O parte tot mai insemnata a populatiei traieste evident mai bine, s-a eliberat macar partial de constringeri materiale si a intrat intr-o zona de relaxare relativa care stimuleaza consumul. Turismul, masinile de calitate (al caror import a dus deficitul comercial cu Germania pe prima pozitie), aparatele electrocasnice, cosul de supermarket si, mai ales, achizitiile imobiliare pe credit au dominat ultimii aproape doi ani, stabilind, treptat, un nou nivel de asteptari si o perceptie larga a „binelui“ general. Insa semnalele decisive au venit din retorica guvernamentala. Echipa PNL-Tariceanu a inceput devreme asaltul electoral si a pus in centrul mesajelor sale politice tema cresterii economice. A rezultat, prin repetitie si acumulare, o mistica volanta a cresterii economice. Efectul final a convins sau a obisnuit mari sectoare ale populatiei cu ideea ca marele salt s-a produs, ca greul a trecut si ca viata romaneasca e scutita, de acum inainte, de efort, de risc, in genere de dinamica si raspunderile capitalismului clasic. O stare cvasi-permanenta de euforie a livrat mai departe concluziile clasice ale onirismului social: economia merge de la sine, numele partidelor si al guvernelor nu mai au importanta, apatia politica nu poate dauna, ba chiar face bine staturii etice a cetateanului. Ceva important din forta de reactie critica rapida a societatii a disparut, iar acest soi de pensionare prin evaziune a lovit, rind pe rind, exercitiile electorale ale ultimelor 12 luni: referendumul asupra votului uninominal, alegerile europene si alegerile locale. O anume forma de calm si refuzul implicarii dau tonul general al vietii civice si fac jonctiunea cu pasiunea regasita a consumului comercial. In mod paradoxal, increderea sau macar confortul psihic minim par sa fi incoltit exact in momentul in care statul se retrage de pe linia de lucru convenita cu Europa. Adevarul e ca nu exista nimic paradoxal in aceasta miscare sociala pe contrasens. Societatea romaneasca nu face decit sa repete eschiva onirica pe care o pun la lucru toate societatile profund nepregatite pentru viitor.

Incalzire pe credit

Evident, primul si cel mai important comportament de inadecvare e vizibil in ratarea desavirsita a formelor minime de intelegere economica la nivel social. Romanii nu vor sau nu pot sa inteleaga adevarurile fundamentale care opereaza intr-o economie deschisa. Mistica asazisei cresteri economice a fost propagata intens de guvern, dar a prins, in mare parte, pe fundalul unei naivitati fondate, foarte probabil, in deceniile de planificare comunista inchisa. Asta inseamna, pur si simplu, ca mari mase de oameni nu isi pot pune in mod rational probleme financiare si economice. Definitia banului e restrinsa si limitata aproape exclusiv la consum. Filozofia economiilor si a investitiei care a atins dimensiuni populare in societatile de capitalism pur e aproape absenta in Romania. Mai mult, consumul nu ridica nici o dilema si sute de mii de romani, atrasi de o propaganda bancara inadmisibila, au devenit rapid prizonieri ai creditului. In aceste conditii, aproape nimeni nu remarca natura vulnerabila a faimoasei cresteri economice romanesti. Sustinerea curbei de crestere economica vine din doar doua izvoare: consumul pe credit si investitiile directe de capital strain. Ambele sint limitate. Consumul pe credit a incalzit statistic economia si a provocat o crestere cifrica de imagine care nu are, insa, nici o legatura cu economia reala. Deja, in a doua jumatate a lui 2008, criza pietelor financiare mondiale a inceput sa muste si in Romania, anuntind o posibila prabusire sau gripare a pietei de credit locale. Banii s-au scumpit peste tot in lume, imprumuturile interbancare sint tot mai dificile si e foarte posibil ca epoca de aur a creditului romanesc sa paseasca intr-o era de silex foarte dura cu populatia creditata. Povestea investitiilor directe de capital strain nu e mult diferita. Privatizarile se vor incheia la fel ca orice resursa limitata si, in plus, miscarile de capital spre asa-numitele piete emergente au devenit mult mai prudente. Cei doi piloni ai cresterii economice romanesti sint subrezi si nu vin din economia reala. Romania continua sa fie o slaba producatoare de bunuri si valori. Economia nu a fost retehnologizata, sectorul cercetare e minuscul, iar educatia nu e privita ca o tinta majora de investitii. Interesant, criza pietelor financiare globale, in primul rind americane, a spus tot ce era de spus despre riscurile misticismului statistic si ale speculatiilor virtuale, dar nimeni n-a inteles lectia in Romania.

Cu miinile goale si alte forme de gindire locala

Caderea mega-bancilor de investitii si a institutiilor de credit americane a venit dupa mai mult de zece ani de aroganta speculativa si incursiuni in irational. Produsele bancilor imobiliare au ajuns la invecinarea cu magia si au proclamat, de pilda, valoarea pozitiva a ipotecilor dezastruoase. Rezumate anecdotic de un comentator american, aceste sporturi extreme au urmatoarea schema de desfasurare: cineva apare in fata unui prapadit care se odihneste in fata unei case in ruina si il informeaza ca reprezinta o banca dispusa sa ii dea creditul cu care isi poate cumpara o alta casa, dupa care aceeasi persoana vinde ipoteca unei banci mai mari din New York care cumpara, in stinga si in dreapta, asemenea orori, dupa care cineva de la banca din New York pune mina pe telefon, suna la Tokyo si anunta ca are de vinzare un pachet de ipoteci inestimabile. Banca japoneza intreaba cit face pachetul, americanii spun 100 de milioane, urmeaza o pauza, dupa care, de la Tokyo, cineva spune: OK! Acest gen de feerie antieconomica a cucerit pietele financiare si a impus ideea ca, da!, ceva in mod patent negativ e pozitiv si ca pierderile sint profit. Lehman Brothers a excelat in domeniu si, in cele din urma, guvernul federal a lasat banca sa se faca tandari. Insa alte doua banci, Fannie Mae si Freddie Mac, au fost salvate pe banii statului. A urmat rascumpararea AIG, cea mai mare societate de asigurari din lume. In Romania, economisti reputati au tras imediat concluzia ca Mama Capitalismului e de fapt o Tata Socialista si ca lectiile americane despre virtutile pietei sint cea mai sfruntata ipocrizie a ultimilor 200 de ani. Iar daca America face asa, atunci nimeni nu mai poate critica manipularea etatista a pietei sau caderile fulgeratoare de banci si fonduri de investitii din Romania. Cu alte cuvinte, daca americanii si-au salvat bancile, noi avem voie sa furam. Evident, distinsii comentatori habar nu au ca F. Mae si F. Mac sint, de mult timp, firme de ipoteca semietatizate, iar caderea AIG ar fi provocat topirea pietei mondiale de asigurari. Mai important, comentatorii locali n-au explicat diferenta: pietele financiare occidentale au cazut, dar n-au luat economia cu ele. Pentru ca economia occidentala exista. E reala. In Romania, caderea pietei de credit si bancare ar distruge tot, pentru ca sub ea nu exista o economie reala. Analiza care a intimpinat, in Romania, dezastrul financiar american lamureste un singur lucru: nivelul de competenta al gindirii economice oficiale. Criza a intrat deja in casele (ipotecate) ale romanilor, dar societatea e prea slab pregatita si prea rau sfatuita pentru a reactiona corect. Amatorismul economic e insa doar partea cea mai usor cuantificabila a precaritatii generale care „sustine“ societatea romaneasca. Dupa aproape doi ani de anti-initiere europeana si in plina crestere economica pirotehnica, romanii infrunta viitorul cu miinile goale.

Cu neamurile pe litoral

Fantasmele normalizarii romanesti sint contrazise de o suita de semnale sociale care sugereaza iminenta pericolului de dezagregare culturala si istorica. Primul si cel mai non-european fenomen in ascensiune e descompunerea vietii urbane. Aproape toate orasele mari si medii ale tarii respira greu, printre jafuri si rafuieli armate, deocamdata in varianta „soft“, fara munitie de foc. Incidentele de acest gen au avansat din ghetouri spre centrul civil al oraselor si au impins pe scena grupuri tot mai numeroase si bine organizate. Recenta inmormintare-spectacol a faimosului Caiac, suprem interlop al Sudului, s-a transformat intr-o demonstratie de forta, sustinuta de „familii“ si „delegatii“ sosite, ordonat si intunecat, din toata tara. Politia a asistat decorativ, iar presa a sesizat numai si numai pitorescul mafiot, fara sa foloseasca ocazia pentru a prezenta, intr-un dosar analitic, principalele figuri si palmaresul familiilor participante. Congresul funerar-mafiot de la Craiova a fost, din acest punct de vedere, un succes de PR interlop si un esec cras al institutiilor publice. In Bucuresti, miscarile interlope recente respecta formatul craiovean si inghit in fiecare zi alta strada si alta felie de cartier odinioara respectabil. Reglarile de conturi intre clanuri au loc, fara urma de retinere, in public, pe terase sau in restaurante, in mijlocul strazii sau la gura de metrou. Ciocnirile pun, de regula, fata in fata diverse „neamuri“ tiganesti a caror autoritate a fost incalcata (rrom e, aici, un cuvint a carui adiere etnografica trimite in directie gresita). Un „neam“ controleaza camata, colectarea de fier vechi sau furturile de masini, pe o zona bine delimitata si reuseste sa opereze tocmai pentru ca a incheiat un pact cu alte „neamuri“ si cu politia sau jandarmeria zonale. La rindul lor, tot mai multi patroni de terase si restaurante (adesea ridicate ilegal) platesc o taxa de protectie „neamului“ sau fortei de politie care ii arondeaza. Controlul interlop asupra tesutului urban se extinde si perfectioneaza intens. Nu exista dovada mai clara si mai dramatica a esecului urban si a lipsei de sustinere pentru „imburghezire“, adica pentru trecerea zonelor urbane in regia clasei de mijloc. Absenta garantiilor de securitate, coruptia si complicitatea statului au inabusit prezumtiva ascensiune europeana a oraselor. Sintem, de fapt, in fata unui fenomen mult mai grav si mai profund decit o sugereaza anecdotica senzationala rezervata acestor evenimente in presa. Expansiunea banditismului urban vorbeste despre o ruptura istorica. Cu posibila exceptie a citorva centre din Transilvania, orasele romanesti nu pot face jonctiunea cu trecutul, mai bine zis cu prima experienta de modernizare a municipalitatilor secolului al XIX-lea. Experienta pare pierduta. Orasele interlope ale Romaniei reiau exclusiv experientele de criminalitate pre-urbana ale unei Romanii anterioare modernizarii. Memoria sociala nu a selectionat decit aceasta zona sau, poate, numai aceasta zona e activata in conditiile create de administratia politica a ultimilor 20 de ani. Aparitia si succesul fulminant al unor figuri filo-mafiote de tip R. Mazare generalizeaza modelul si marcheaza trecerea zonelor ex-centrice ale provinciei sub controlul pietei politice negre. Si pentru ca tot ne aflam la Constanta… Experienta suprema e situatia halucinanta a litoralului Marii Negre. Ultimii 20 de ani au ramas nemarcati. Litoralul retine sinistru si muzeal ruina socialista a betoanelor, mirosurilor si sindicalismului rinced al anilor ’80. De la un cap la altul pubela a dejectiilor si gunoaielor, litoralul e un miraj invers, o bolgie populata de turisti dezorientati, umili si rudimentari. Dezastrul puturos al litoralului demonstreaza strident o incapacitate masiva de a schimba datele de baza ale vietii colective romanesti. Tocmai pentru ca e un „dat“, litoralul e zona de exercitare a pasivitatii manageriale si a lipsei dramatice de inteligenta, imaginatie si initiativa. Putem consuma, dar nu putem genera o noua realitate. O putem cel mult importa. Sau ne putem exporta: pe litoralul bulgaresc, grecesc, spaniol sau turcesc. Degradarea urbanitatii romanesti si stirpirea nervului burghez sint indicii terminale ale lipsei de coeziune si ale declasarii sociale accelerate. Si nu sint singurele.

Diversificarea prostiei

Cealalta forta negativa in mare ascensiune e deculturalizarea. Nu e vorba numai de indepartarea de cultura „culta“, desi despartirea de ierarhiile si valorile autentice a desertificat viata publica. E vorba, in primul rind, de o deplasare generala spre modele si mentalitati inferioare, de aprobarea, glorificarea si asezarea lor in centrul vietii sociale. Fenomenul e, in acelasi timp, extraordinar de difuz si pregnant, are o freatica insidioasa si poate izbucni agresiv. Daca acest prapad trebuie pus intr-o formula de folosinta imediata, atunci putem vorbi de „diversificarea prostiei“. Aceasta forma de incompetenta glorioasa a lovit fatal cercurile profesionale de virf si genereaza – de pilda, prin universitati de nivel jenant – o maree de ignoranti care pozeaza, apoi, cu maximum de emfaza, in ziaristi, consultanti, angajati bancari, ingineri sau profesori. Rezultatul e o ignoranta sistemica si activa care se reproduce in sistem piramidal. Inteligenta sociala e practic suprimata si, in acest context, decizii manageriale stupide trec drept gesturi de mare autoritate, fie ca vorbim de fotbal, de numiri ministeriale sau de decizii de administratie comunitara. Limba in care sint transmise si impuse aceste aberatii fara concurent e practic un deseu care ascunde sau incetoseaza viclean comunicarea directa. Ororile gramaticale au trecut, deja, in planul doi. Noua realitate traumatica de prim-plan a limbajului e obscenitatea dura care a perforat mediile lumpen, pentru a fi preluata si omologata de limba cotidiana si chiar de discursul oficial. Trivializarea masiva a limbii e tot un semn de succes al culturii pre-urbane in dauna normelor inalte, europene si urbane. Mai putin remarcata dar prezenta si aparent victorioasa e guturalizarea turco-rroma a limbii. Atit denaturarea sonora cit si sexualizarea pornografica a lexicului au transformat limba intr-o suita de semnale si coduri care transmit aproape exclusiv date referitoare la statutul persoanei si la raporturi de dominatie sau protectie. Limba a fost, practic, decartata, redusa la subutilizare si „pierduta“, dupa modelul care a scos din joc memoria si gindirea sociala. Intre timp, visul colectiv despre echilibrarea vietii romanesti continua. Natiunile viseaza la termen. O regula fluida si derutanta, aproape halucinogena, stabileste ca societatile asteapta cele mai periculoase momente ale istoriei lor pentru a pune in miscare motorul oniric. Crize generale care fac sau desfac viitorul trec neobservate, in timp ce viitoarele lor victime dezvolta o stiinta cursiva a iluziei si se asaza pe partea gresita a realitatii. Natiunile surprinse de istorie in incapacitate de analiza diurna migreaza in proiectii, reusesc sa se convinga de reusita prezentului, declara incheiate dereglarile trecutului si isi gasesc satisfactia intr-o concluzie de natura magica: existenta e un continuum automat si generos, nu un risc contracarat prin actiune si solidaritate. Cosmarul va veni abia la trezire.