Cum poate fi cineva de stinga in Romania?
Rating:
Voturi: 4
CUM poate fi cineva de stinga, in Romania, dupa catastrofa mortuara a stingii in Romania? In mai multe feluri si prin tot atitea abuzuri. Stinga politica si stinga intelectuala romaneasca se bizuie de prea mult timp pe drepturile si pe privilegiile acordate, in mod curent si in alte parti, politicii si ideologiilor legitime. E cazul ca acest statut obtinut prin inselaciune plenara sa fie denuntat si suprimat. Dupa 20 de ani de practica politica si discurs stingist, bilantul e deja umilitor pentru buna sanatate a ideilor. Mai grav, palmaresul acestei imposturi sistematizate se masoara istoriceste intr-o regresie de civilizatie care a silit societatea romaneasca la o cura de inapoiere cumplita. Bilantul stingii „democratice“, postdecembriste, nu se mai masoara la marginea gropilor comune. Glontul si tirnacopul au trecut in preistoria crimei. Dar crima continua, cu un instrumentar in care coruptia politica a inlocuit si a depasit glontul, iar deruta morala surpa mai spornic decit tirnacopul.
Noua stinga se exercita intr-o zona de competenta distructiva care cancerizeaza de 20 de ani tesutul social romanesc. Opera continua si risca sa dizolve, intr-un viitor mult mai apropiat decit se crede, sansele de supravietuire ale Romaniei in conditii de libertate. Stinga reformulata demagogic de PSD si redescoperita tonic de intelectuali tineri e cel mai important motor al subdezvoltarii romanesti, intr-o cursa care a transformat democratia electorala in factor de distribuire a saraciei si discursul public in generator de inconstienta. Pe scurt, dupa 20 de ani de suprematie politica a stingii „democratice“, Romania contine un stat falimentar care administreaza un popor inapoiat si istovit. Asa arata produsul concret si colectiv al stingii muncitoare si ginditoare, dupa o indelungata etapa istorica de interactiune subversiva cu Romania si cu romanii.
Trei voci tot mai mici: Manole, Miorita, Cioran
S-a vorbit excesiv despre caracterul genetic si despre balastul caracterologic al falimentului national romanesc. Aceasta directie de gindire pune aproape tot ce s-a facut si s-a desfacut rau in Romania pe seama istoriei si mentalitatii romanesti. Ingredientele autodizolvante ale solutiilor de viata romanesti sint o realitate. O realitatee mult mai mica decit s-ar crede si, in orice caz, o realitate stimulata de instigarea la devalmasie si ignoranta civica orchestrata de stinga. Intr-un fel sau altul – violent, inainte de 1989, insidios si asistential, dupa 1989 –, stinga a aplicat un enorm program de declasare nationala. Caracterul nereformat romanesc, adica suma obisnuintelor fortate de servitute, a fost cultivat si ingrasat pina la obezitate diforma si rurala, de regimul politic si intelectual al stingii. Romania sufera de toate dezastrele solidaritatii in incapacitate. Compactul social romanesc e un scandal interminabil: ne certam, nu contam, ne pindim, ne furam, ne sapam, ne surpam. Mai clar si mai amanuntit, sintem nu numai nepoliticosi, neseriosi si neciopliti. Sintem infernali, mai ales cind sintem impreuna si dam o societate care se desface in fiecare clipa, dinamitind cooperarea, in timp ce fortificam slugarnicia si dependenta. Asta au inhalat si asa s-au sufocat, in Romania ultimilor 200 de ani, calatorii straini sau romanii dati ironiei sau melancoliei de o educatie asezata pe valori occidentale. Esecul social al romanilor a fost mascat indelung de insistenta asupra coeziunii lor etnice si lingvistice.
Cui datoram aceasta infirmitate? Raspunsul nu mai poate fi lasat formularilor mitologice. Mesterul Manole si Miorita spun ceva dar marturia lor a fost abil manipulata de cel mai mare generator de anarhie si arhaism utopic: stinga. Din momentul in care a insfacat regia politica si intelectuala a Romaniei, stinga a obligat sistemul national la refuzul modernizarii, pe care l-a transformat in conditie de viata reflexa. Stin ga si nu miturile fondatoare (socialismul prescris in toate formulele si sub toate camuflajele) e autoarea directa a degradarii romanesti: in termeni concreti si nu printre aburii seminarului in care ne-am obisnuit sa cioranizam. Diferenta dintre Romania fara amprenta eroica sanctionata de Cioran si catastrofa colectiva in care inotam astazi e aparitia tutelara a stingii. In intervalul 1945–2008, Romania a fost guvernata direct sau controlata mental de morala militanta a stingii. Cu ce altceva, daca nu cu monopolul imperial stingist, poate fi pusa in legatura lipsa fundamentala a civilizatiei sociale romanesti? Orice alta explicatie e un act de sfidare si o prelungire a saradei ideologice. Am tolerat prea mult ideea dupa care in tara distrusa de stinga, stinga n-are nici o legatura cu crima, dar are tot dreptul sa conduca parada ingerilor, compasiunii si generozitatii. Cel mai nou contingent de intelectuali abonati la sicul socialist ar trebui sa priveasca cu mare atentie in jur: tribuna de la care vorbesc e ornata de bibliografia mondena a contestatiei capitalismului, ornata la rindul ei de splendida ignoranta a realitatilor socialismului. Tribuna e inaltata pe un morman de carti, dar dreptul la cuvint si paza oratorului sint asigurate de o trupa de hoti si ucigasi.
Viata, ca moartea la tara
Cum anume mai poate fi un politician de stinga in Romania devastata de actiunea politica a stingii? Mai intii, posteritatea solida a stingii e asigurata in Romania de interese brutale si imediate. Generozitatea si simpatia sociala sint categoric excluse si cel mult simulate, in discursuri inepte. PSD, partidul care a preluat mantia puturoasa a stingii comuniste, a lucrat cu o precizie neiertatoare. Resuscitarea politica a stingii a facut din PSD un colector penal de avutie nationala si din activul acestui partid clasa cea mai avuta care a stapinit vreodata resursele minerale, financiare si sufletesti ale Romaniei. PSD nu e un partid de stinga decit pentru ca stingismul a furnizat, in Romania, mijloacele de control total asupra statului, iar aceasta pozitie de monopol politic a fost folosita, fara intirziere, pentru devalizarea fondurilor publice si a industriilor statului. Marele partid al stingii s-a transformat, in citeva luni, intr-o oligarhie rapace si a procedat la trecerea intregului sistem juridic si electoral in simulacru. Zecile de mii de manifestanti care umpleau pietele Bucurestiului in 1990 si il adulau pe Ion Iliescu, figura patriarhala a socialismului protector, nu puteau banui ca asista la propria inregimentare in masa de manevra electorala a stingii si nu-si doreau, desigur, sa devina populatia de sprijin a viitoarei noastre subdezvoltari. A facut PSD politica de stinga? Da, si anume repetind energic experienta istorica delincventa a stingii: faurirea castei privilegiate generate si regenerate de servitutea colectiva.
In termeni romanesti, stinga politica la putere a garantat persistenta si rezistenta unei lumi rurale inapoiate, mereu lipita de limita agriculturii de subzistenta, ignoranta, slab calificata si niciodata indeajuns de inzestrata funciar sau tehnologic pentru a emite pretentii de autonomie economica, morala sau politica. Dincolo de discursuri si legende justitiare, lumea rurala a fost mentinuta de stinga romaneasca in acea stare de idiotie pe care Marx o denunta, iar Lenin a sistematizat-o. Problema e una si aceeasi, din 1917 pina astazi: stinga a fortat lumea satelor sa traiasca si sa munceasca in conditii de subordonare totala. De la leninisti la „social-democratii“ romani, stinga a interzis, refuzat sau aminat rezolvarea problemei proprietatii. Satul romanesc, invadat de alcool, mizerie si munca de eficienta feudala, e victoria stingii reale si aplicate. Triumful declasarii rurale nu e un dezastru involuntar. Razbunarea stingii leniniste a urmarit anume o clasa in care a ucis instinctul pur al productiei si rezistenta la ideologie. Aceeasi clasa zdrobita de proiectul stingist primar a fost apoi preluata de stinga postcomunista si mentinuta in stare de deposedare funciara. Stinga „veche“ a provocat nenorocirea, stinga a continuat sa foloseasca „democratic“ efectele acestei crime. De ce? Pentru ca taranii autonomi sint tot autonomi, iar taranii lihniti sint nu numai lihniti, dar si dependenti de compasiune si subventii socialiste in schimbul votului. PSD, partidul stingii romanesti, a captat mizeria creata de parintii sai comunisti, a conservat-o si a facut din ea un formidabil motor electoral. PSD a fost sistematic trimis la putere (13 din ultimii 19 ani) de mizeria programata a satelor, oraselor mici si ghetourilor urbane. Asta e politica de baza a stingii in Romania si e de aflat de la tinerii intelectuali care prizeaza gauchism in foitaj structuralist, ecologist sau postcolonial ce cred despre palmaresul feudal al comunismului si despre conservarea lui in „social-democratia“ romaneasca. Raspunsul e usor de anticipat, pentru ca a fost rostit dintotdeauna si pentru totdeauna de intelectualii arondati stingii: idealul socialist e cu adevarat ideal, in conditiile in care nimeni nu l-a pus in practica, respectind schita launtrica a impulsului umanitar-socialist, acel crestinism superior dotat crestinismului teologic. „Ideea socialista“ se afla la locul ei, intre alte idei intangibile si inalienabile. Ne aflam in fata celui de-al doilea alibi defectuos al stingismului romanesc.
Ultima caruta spre Caracal
Cum poate deveni de stinga un tinar intelectual, in Romania societatii anihilate civic si moral? Daca pare prea mult spus, atunci noua intelighentie stingista are la dispozitie primul tramvai spre Cringasi, primul tren spre Slobozia sau prima caruta spre Caracal. Oricum, primul drum trebuie sa duca spre hiper-subrealitatea romaneasca. De ce? Pentru ca stinga, atit cit e de stinga, se cladeste si se invata numai in prezenta reala a suferintei care curbeaza fibra umana. Exista o singura stinga onesta si ea s-a nascut, mereu, ochi in ochi cu nedreptatea care anuleaza fiinta umana. Nu e nimic literar si nimic pictural in acest spectacol dur, uneori insuportabil. Cei ce l-au vazut sau trait trec de multe ori intr-o revolta autentica pe care o ingrijesc furibund de atingerea doctrinei politice. Omul exemplar al acestei incordari care nu isi permite sa derapeze in folclorul fantasmatic al ideologiei e George Orwell. Om de stinga, dar nu stingist, Orwell a supravietuit fascinatiei left-iste, fara a trada apararea cauzelor nenegociabile. Orwell a indrumat observatia microscopica a lumii sociale spre radicalismul etic si lingvistic al unei gazetarii fara egal, nu spre socialismul doctrinar. Spre onestitatea fara exceptii si simpatii, nu spre contractul cu -ismele lumii intelectuale. Orwell a fost groparul competent al tiraniei stingiste, fara sa fie si un critic savant al marxismului. Cultul strict al libertatii a fost de-ajuns, pentru ca Orwell nu a facut niciodata din libertate o iluzie literara sau un continut politic. Orwell, marele scriitor, fostul librar si gazetarul incurabil, n-a fost niciodata un biblioman – si cu atit mai putin un ideofil. Cu Orwell, stinga si-a cistigat dreptul la rigoare si acord cu realitatea, iar aceasta adecvare necrutatoare a insemnat sfirsitul lui Orwell ca stingist si nasterea marelui fabulist al vietii traite in adevar. Orwell a inteles prea bine si a respectat prea mult legile realitatii pentru a deveni inca una din victimele facile ale verbiajului socialist. Acesta e punctul care desparte descendenta impulsului justitiar, asezind de o parte si de cealalta a unei medalii de grosime infinita pe autorii de stingism intelectual si pe oamenii de constiinta care se pot exprima, uneori, literar. Orwell e un om profund normal care a rezistat oricarei contaminari ideologice, un om de cultura care n-a trebuit sa paraseasca lumea reala pentru a intelege scrisul sau pentru a formula idei. Ce ne ramine de la Orwell e maretia situarii in real. Aceasta lectie – la fel de fertila si insuportabila ca biologia, pietele economice si raspunderea cetateneasca – e tot ce e mai important in Orwell si exact acest mesaj a fost complet ratat de promotorii stingii intelectuale livresti-romanesti. Pe scurt, noua voga a stingismului intelectual romanesc e nascuta intre copertile cartilor, in paginile de eseu ale presei „subtiri“ si in fronda de trancaneala subtil-agreabila a cafenelelor si cercurilor bien-pensant. Tinerii intelectuali ai sensibilei noastre stingi culturale vorbesc foarte bine despre cartile pe care le-au citit in locul realitatii. Cum poate supravietui literaturismul cuiva fata in fata cu ororile politice, cu masacrul civilizational si cu umilinta omului in Cringasi, Fetesti si Caracal, asa cum au fost ele administrate de stinga? Raspunsul lui Orwell: printr-un act neimpacat de constiinta. Orwell s-ar fi cutremurat de cultura instabila si eterogena a tinerilor nostri stingisti, de incapacitatea lor de efort si mai ales de aplecarea lor incurabila spre joc, ironie si alte forme de continuitate educata a bascaliei. Gratia stilului si a bibliografiei, digresiunea seducatoare si filozofarea insistenta in relativ sint marile acte de asalt analitic ale tinerilor nostri postmarxisti. Si toate sint forme precise ale impreciziei, scurtaturi care taie spre ocolul fara sfirsit. Toate tradeaza, in cele din urma, o formidabila usurinta a discursului omagial asezat la picioarele egoismului. Tinerii nostri intelectuali de filiatie stingista vor sa se auda si sa fie auziti, sa aiba discurs si sa marcheze un sunet contrar. Realitatea nu joaca vreun rol in desfasurarea acestui discurs care isi are singur de grija dar obisnuieste, mai des, sa traduca nevoile unei semnaturi care vrea sa devina autor. Incarcat de propria persoana si de graficul gelos al pozitei sale in ierarhia lumii culturale, acest gen de discurs pare inofensiv ca o partida de bridge jucata pe un stadion gol. Problema e ca inadecvarea placuta a acestei critici fara obiect degaja un parfum captivant. Contestatia cultivata propune imediat propriului autor si publicului din preajma ipoteza superioritatii etice. A nega si a amenda in numele egalitatii, al libertatii de expresie si al altor drepturi mereu puse in pericol de „excesele populiste“ e o operatie echivalata repede cu eroismul elitar. Oamenii subtiri ai ideii inca imaculate reusesc sa-si procure senzatia ca se istovesc in folosul vulgului ignorant si spre binele viitor al democratiei. Romania ar fi, de pilda, mai degraba amenintata de pericolul neinteles al absolutismului basescian decit de ilegalitatea promovata parlamentar si de toxinele televizate ale arcului PSD-PC. In mod pervers, contesatia pare cu atit mai brava si emotia cu atit mai selecta cu cit sint mai ilogice. Criticii inrolati in aceasta directie au, desigur, certitudinea ca descifreaza, singuri, in folosul unei societati prostite adevaratele derapaje. A continua sa ragi la PSD e, dintr-o data, o ocupatie rudimentara si oarecum depasita. A descoperi subversiunea antidemocratica la Cotroceni, in cabinetul presedintelui, e, in schimb, un fel de a pasi dezgolit in fata Puterii si, prin asta, un act de indrazneala incomparabila. Aceeasi opera de pionierat critic s-a abatut in campania electorala asupra PD-L-ului, singurul partid asezat pe masa pentru disectie, la cinele elegante ale Bucurestiului. PD-L, in varianta descifrata de cercurile educate ale lumii bune, e singura problema politica a Romaniei. PSD trece pe sub radarul critic. Acolo, in culisele drapate democratic ale PD-L-ului, se afla securistii, hotii, impostorii si viitoarea catastrofa a executivului. Numai un act de inteligenta critica remarcabila a facut posibila aceasta descoperire dramatica pentru care agera clasa critica a observatorilor „independenti“ binemerita de la societate sau macar de la prietenii din patura urbana, universitati, profesii liberale, banci, firme de PR si „executives“. Iar recunoasterea si recunostinta nu intirzie. Deja, cu citeva luni inainte de alegeri, succesul refrenului lansat de criticii autonomi ai politicii era covirsitor in mediile educate ale marilor orase.
Cu Lenin, la schi
De la Bucuresti la Timisoara, campioana relacheului politic, marile orase erau impinse, in pragul alegerilor, la implicare civica prin absenteism scirbit si superior. Primul mare triumf al contestatiei care refuza sa mai vada pericolul iminent al stingii la putere e, macar in mediile bine educate, un succes desavirsit al stingii. Record remarcabil: tinerii ginditori critici ai Romaniei refuza sa ia cunostinta de realitatea fundamentala a Romaniei si reusesc sa imprime acest gen de orbire voluntara acelor cercuri instruite care ar trebui sa fie motorul desprinderii de inertia traditionala. Efecul e un acord cvasi-general asupra mizeriei clasei politice, cu referinta unica la fortele politice care lupta, imperfect si prost inzestrate uman, cu marele aparat al stingii patronat de PSD. Nu stiu, in momentul in care scriu aceste rinduri, care va fi rezultatul alegerilor, dar stiu ca Romania se afla, cu citeva zile inainte de 30 noiembrie, in situatia ridicola si trista de a-si suprima cu ajutorul celor mai instruiti cetateni ai ei sansele de a evita o recolonizare stingista. Intelectualii neo-stingismului au prezidat in mare masura aceasta demisie incredibila. Faimoasa vorba a lui Lenin despre burghezia care e gata sa cumpere streangul ce va fi folosit la viitoarea ei executie sta in picioare. Insa nici una din zicerile marelui filozof-macelar n-a fost mai prost inteleasa. Nervul perfid si crud al lui Lenin detectase corect deschiderea burgheziei intelectuale spre frustrare in fata realitatii – si de aici elaborarea unui resentiment sinucigas, mascat in critica politicii si a politicianismului democrat. Lenin stia bine la cine se refera. Cei ce vor avea rabdarea sa revina asupra istoriei bolsevismului vor gasi la lucru, inca din primele pagini, burghezia luminata si animata de cauze generoase. Romania anului 2008 e pregatita sa joace in mina aceleiasi psiholgii in care defetismul pozeaza in merit civic. Interesant si jenant, numarul semnaturilor intelectuale si al figurilor artistice care s-au repliat in jurul PNL a crescut semnificativ, pe masura ce liberalii au trecut la un socialism bugetar nerusinat si au intrat in vasalitatea declarata a lui Ion Iliescu si a prosperilor lui „social-democrati“. O intimplare mai mult decit semnificativa a facut ca deplasarea oportunista spre liberalismul patronat de Iliescu sa coincida cu alegerile din Statele Unite si, apoi, cu Obamania. Victoria marelui simbol pro-egalitar si anti-plutocratic american a dat, in Romania, senzatia stupida ca deplasarea spre stinga e nu numai admisibila, dar si foarte occidentala. Demagogia gafeurului Mircea Geoana a reusit sa speculeze aceasta stare, desi nivelul de discurs al liderului PSD n-a depasit niciodata kitsch-ul politicii de gimnaziu.
Aceasta capitulare interna a lumii educate romanesti se va solda sau nu cu un dezastru electoral. Daca PSD va guverna, consecintele ii vor cauta imediat pe tinerii autori ai absenteismului victorios. La sosirea din vacantele de schi in Austria sau din escapadele in 4x4 pe Valea Prahovei, clasa refuznicilor electorali va gasi acasa o cota unica de impozitare sparta si un vraf de biruri menite sa asigure redistribuirea bogatiei spre saraci. Emulii noii libertati a refuzului si absentei vor fi siliti sa intretina lumpenul, iar acesta ii va rasplati, si de acum inainte, sustinind PSD, adica aparindu-si dreptul de a fi intretinuti de „desteptii“ de la oras. Mai grav, de dragul unei suete resentimentare si al proaspatului drept la autosabotare, Romania va risca prabusirea in subdezvoltare prelungita. Criza economica va avaria. Criza de incredere si inspiratie va paraliza. Prima victima colaterala a acestui proces regresiv a fost demult desemnata si va fi eliminata fara intirziere. Grupul intelectual al dreptei – asa-numita echipa reactionara si profascista tutelata de trioul Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu – va fi amutit sau marginalizat. In fond, rafuiala cu succesul civic si opera stralucita a acestui grup sta la baza iritarii care a impins atitia veleitari spre conditia de critici ai „canonului“ la putere si ai culturii „aliata cu puterea“. Relatiile deschise ale intelectualilor de dreapta cu presedintele Basescu au devenit un delict neamnistiabil in climatul cultural (social-)democratic al anului 2008. Un proletariat intelectual inca firav publicat isi va satisface, astfel, setea de notorietate. O tinara garda de deontologi subventionati se va indesa sa incaseze plicurile cu bani, excursiile, casele si masinile furnizate discret de patroni de trusturi media care stiu ca, in definitiv, intelectualul independent roman are un simt de orientare infailibil si cauta singur jugul.
Pe de alta parte, raspunsul la intrebarea cum poate fi cineva de stinga in Romania va deveni mult mai clar.
In aceeasi sectiune
Trei voci tot mai mici: Manole, Miorita, Cioran
S-a vorbit excesiv despre caracterul genetic si despre balastul caracterologic al falimentului national romanesc. Aceasta directie de gindire pune aproape tot ce s-a facut si s-a desfacut rau in Romania pe seama istoriei si mentalitatii romanesti. Ingredientele autodizolvante ale solutiilor de viata romanesti sint o realitate. O realitatee mult mai mica decit s-ar crede si, in orice caz, o realitate stimulata de instigarea la devalmasie si ignoranta civica orchestrata de stinga. Intr-un fel sau altul – violent, inainte de 1989, insidios si asistential, dupa 1989 –, stinga a aplicat un enorm program de declasare nationala. Caracterul nereformat romanesc, adica suma obisnuintelor fortate de servitute, a fost cultivat si ingrasat pina la obezitate diforma si rurala, de regimul politic si intelectual al stingii. Romania sufera de toate dezastrele solidaritatii in incapacitate. Compactul social romanesc e un scandal interminabil: ne certam, nu contam, ne pindim, ne furam, ne sapam, ne surpam. Mai clar si mai amanuntit, sintem nu numai nepoliticosi, neseriosi si neciopliti. Sintem infernali, mai ales cind sintem impreuna si dam o societate care se desface in fiecare clipa, dinamitind cooperarea, in timp ce fortificam slugarnicia si dependenta. Asta au inhalat si asa s-au sufocat, in Romania ultimilor 200 de ani, calatorii straini sau romanii dati ironiei sau melancoliei de o educatie asezata pe valori occidentale. Esecul social al romanilor a fost mascat indelung de insistenta asupra coeziunii lor etnice si lingvistice.
Cui datoram aceasta infirmitate? Raspunsul nu mai poate fi lasat formularilor mitologice. Mesterul Manole si Miorita spun ceva dar marturia lor a fost abil manipulata de cel mai mare generator de anarhie si arhaism utopic: stinga. Din momentul in care a insfacat regia politica si intelectuala a Romaniei, stinga a obligat sistemul national la refuzul modernizarii, pe care l-a transformat in conditie de viata reflexa. Stin ga si nu miturile fondatoare (socialismul prescris in toate formulele si sub toate camuflajele) e autoarea directa a degradarii romanesti: in termeni concreti si nu printre aburii seminarului in care ne-am obisnuit sa cioranizam. Diferenta dintre Romania fara amprenta eroica sanctionata de Cioran si catastrofa colectiva in care inotam astazi e aparitia tutelara a stingii. In intervalul 1945–2008, Romania a fost guvernata direct sau controlata mental de morala militanta a stingii. Cu ce altceva, daca nu cu monopolul imperial stingist, poate fi pusa in legatura lipsa fundamentala a civilizatiei sociale romanesti? Orice alta explicatie e un act de sfidare si o prelungire a saradei ideologice. Am tolerat prea mult ideea dupa care in tara distrusa de stinga, stinga n-are nici o legatura cu crima, dar are tot dreptul sa conduca parada ingerilor, compasiunii si generozitatii. Cel mai nou contingent de intelectuali abonati la sicul socialist ar trebui sa priveasca cu mare atentie in jur: tribuna de la care vorbesc e ornata de bibliografia mondena a contestatiei capitalismului, ornata la rindul ei de splendida ignoranta a realitatilor socialismului. Tribuna e inaltata pe un morman de carti, dar dreptul la cuvint si paza oratorului sint asigurate de o trupa de hoti si ucigasi.
Viata, ca moartea la tara
Cum anume mai poate fi un politician de stinga in Romania devastata de actiunea politica a stingii? Mai intii, posteritatea solida a stingii e asigurata in Romania de interese brutale si imediate. Generozitatea si simpatia sociala sint categoric excluse si cel mult simulate, in discursuri inepte. PSD, partidul care a preluat mantia puturoasa a stingii comuniste, a lucrat cu o precizie neiertatoare. Resuscitarea politica a stingii a facut din PSD un colector penal de avutie nationala si din activul acestui partid clasa cea mai avuta care a stapinit vreodata resursele minerale, financiare si sufletesti ale Romaniei. PSD nu e un partid de stinga decit pentru ca stingismul a furnizat, in Romania, mijloacele de control total asupra statului, iar aceasta pozitie de monopol politic a fost folosita, fara intirziere, pentru devalizarea fondurilor publice si a industriilor statului. Marele partid al stingii s-a transformat, in citeva luni, intr-o oligarhie rapace si a procedat la trecerea intregului sistem juridic si electoral in simulacru. Zecile de mii de manifestanti care umpleau pietele Bucurestiului in 1990 si il adulau pe Ion Iliescu, figura patriarhala a socialismului protector, nu puteau banui ca asista la propria inregimentare in masa de manevra electorala a stingii si nu-si doreau, desigur, sa devina populatia de sprijin a viitoarei noastre subdezvoltari. A facut PSD politica de stinga? Da, si anume repetind energic experienta istorica delincventa a stingii: faurirea castei privilegiate generate si regenerate de servitutea colectiva.
In termeni romanesti, stinga politica la putere a garantat persistenta si rezistenta unei lumi rurale inapoiate, mereu lipita de limita agriculturii de subzistenta, ignoranta, slab calificata si niciodata indeajuns de inzestrata funciar sau tehnologic pentru a emite pretentii de autonomie economica, morala sau politica. Dincolo de discursuri si legende justitiare, lumea rurala a fost mentinuta de stinga romaneasca in acea stare de idiotie pe care Marx o denunta, iar Lenin a sistematizat-o. Problema e una si aceeasi, din 1917 pina astazi: stinga a fortat lumea satelor sa traiasca si sa munceasca in conditii de subordonare totala. De la leninisti la „social-democratii“ romani, stinga a interzis, refuzat sau aminat rezolvarea problemei proprietatii. Satul romanesc, invadat de alcool, mizerie si munca de eficienta feudala, e victoria stingii reale si aplicate. Triumful declasarii rurale nu e un dezastru involuntar. Razbunarea stingii leniniste a urmarit anume o clasa in care a ucis instinctul pur al productiei si rezistenta la ideologie. Aceeasi clasa zdrobita de proiectul stingist primar a fost apoi preluata de stinga postcomunista si mentinuta in stare de deposedare funciara. Stinga „veche“ a provocat nenorocirea, stinga a continuat sa foloseasca „democratic“ efectele acestei crime. De ce? Pentru ca taranii autonomi sint tot autonomi, iar taranii lihniti sint nu numai lihniti, dar si dependenti de compasiune si subventii socialiste in schimbul votului. PSD, partidul stingii romanesti, a captat mizeria creata de parintii sai comunisti, a conservat-o si a facut din ea un formidabil motor electoral. PSD a fost sistematic trimis la putere (13 din ultimii 19 ani) de mizeria programata a satelor, oraselor mici si ghetourilor urbane. Asta e politica de baza a stingii in Romania si e de aflat de la tinerii intelectuali care prizeaza gauchism in foitaj structuralist, ecologist sau postcolonial ce cred despre palmaresul feudal al comunismului si despre conservarea lui in „social-democratia“ romaneasca. Raspunsul e usor de anticipat, pentru ca a fost rostit dintotdeauna si pentru totdeauna de intelectualii arondati stingii: idealul socialist e cu adevarat ideal, in conditiile in care nimeni nu l-a pus in practica, respectind schita launtrica a impulsului umanitar-socialist, acel crestinism superior dotat crestinismului teologic. „Ideea socialista“ se afla la locul ei, intre alte idei intangibile si inalienabile. Ne aflam in fata celui de-al doilea alibi defectuos al stingismului romanesc.
Ultima caruta spre Caracal
Cum poate deveni de stinga un tinar intelectual, in Romania societatii anihilate civic si moral? Daca pare prea mult spus, atunci noua intelighentie stingista are la dispozitie primul tramvai spre Cringasi, primul tren spre Slobozia sau prima caruta spre Caracal. Oricum, primul drum trebuie sa duca spre hiper-subrealitatea romaneasca. De ce? Pentru ca stinga, atit cit e de stinga, se cladeste si se invata numai in prezenta reala a suferintei care curbeaza fibra umana. Exista o singura stinga onesta si ea s-a nascut, mereu, ochi in ochi cu nedreptatea care anuleaza fiinta umana. Nu e nimic literar si nimic pictural in acest spectacol dur, uneori insuportabil. Cei ce l-au vazut sau trait trec de multe ori intr-o revolta autentica pe care o ingrijesc furibund de atingerea doctrinei politice. Omul exemplar al acestei incordari care nu isi permite sa derapeze in folclorul fantasmatic al ideologiei e George Orwell. Om de stinga, dar nu stingist, Orwell a supravietuit fascinatiei left-iste, fara a trada apararea cauzelor nenegociabile. Orwell a indrumat observatia microscopica a lumii sociale spre radicalismul etic si lingvistic al unei gazetarii fara egal, nu spre socialismul doctrinar. Spre onestitatea fara exceptii si simpatii, nu spre contractul cu -ismele lumii intelectuale. Orwell a fost groparul competent al tiraniei stingiste, fara sa fie si un critic savant al marxismului. Cultul strict al libertatii a fost de-ajuns, pentru ca Orwell nu a facut niciodata din libertate o iluzie literara sau un continut politic. Orwell, marele scriitor, fostul librar si gazetarul incurabil, n-a fost niciodata un biblioman – si cu atit mai putin un ideofil. Cu Orwell, stinga si-a cistigat dreptul la rigoare si acord cu realitatea, iar aceasta adecvare necrutatoare a insemnat sfirsitul lui Orwell ca stingist si nasterea marelui fabulist al vietii traite in adevar. Orwell a inteles prea bine si a respectat prea mult legile realitatii pentru a deveni inca una din victimele facile ale verbiajului socialist. Acesta e punctul care desparte descendenta impulsului justitiar, asezind de o parte si de cealalta a unei medalii de grosime infinita pe autorii de stingism intelectual si pe oamenii de constiinta care se pot exprima, uneori, literar. Orwell e un om profund normal care a rezistat oricarei contaminari ideologice, un om de cultura care n-a trebuit sa paraseasca lumea reala pentru a intelege scrisul sau pentru a formula idei. Ce ne ramine de la Orwell e maretia situarii in real. Aceasta lectie – la fel de fertila si insuportabila ca biologia, pietele economice si raspunderea cetateneasca – e tot ce e mai important in Orwell si exact acest mesaj a fost complet ratat de promotorii stingii intelectuale livresti-romanesti. Pe scurt, noua voga a stingismului intelectual romanesc e nascuta intre copertile cartilor, in paginile de eseu ale presei „subtiri“ si in fronda de trancaneala subtil-agreabila a cafenelelor si cercurilor bien-pensant. Tinerii intelectuali ai sensibilei noastre stingi culturale vorbesc foarte bine despre cartile pe care le-au citit in locul realitatii. Cum poate supravietui literaturismul cuiva fata in fata cu ororile politice, cu masacrul civilizational si cu umilinta omului in Cringasi, Fetesti si Caracal, asa cum au fost ele administrate de stinga? Raspunsul lui Orwell: printr-un act neimpacat de constiinta. Orwell s-ar fi cutremurat de cultura instabila si eterogena a tinerilor nostri stingisti, de incapacitatea lor de efort si mai ales de aplecarea lor incurabila spre joc, ironie si alte forme de continuitate educata a bascaliei. Gratia stilului si a bibliografiei, digresiunea seducatoare si filozofarea insistenta in relativ sint marile acte de asalt analitic ale tinerilor nostri postmarxisti. Si toate sint forme precise ale impreciziei, scurtaturi care taie spre ocolul fara sfirsit. Toate tradeaza, in cele din urma, o formidabila usurinta a discursului omagial asezat la picioarele egoismului. Tinerii nostri intelectuali de filiatie stingista vor sa se auda si sa fie auziti, sa aiba discurs si sa marcheze un sunet contrar. Realitatea nu joaca vreun rol in desfasurarea acestui discurs care isi are singur de grija dar obisnuieste, mai des, sa traduca nevoile unei semnaturi care vrea sa devina autor. Incarcat de propria persoana si de graficul gelos al pozitei sale in ierarhia lumii culturale, acest gen de discurs pare inofensiv ca o partida de bridge jucata pe un stadion gol. Problema e ca inadecvarea placuta a acestei critici fara obiect degaja un parfum captivant. Contestatia cultivata propune imediat propriului autor si publicului din preajma ipoteza superioritatii etice. A nega si a amenda in numele egalitatii, al libertatii de expresie si al altor drepturi mereu puse in pericol de „excesele populiste“ e o operatie echivalata repede cu eroismul elitar. Oamenii subtiri ai ideii inca imaculate reusesc sa-si procure senzatia ca se istovesc in folosul vulgului ignorant si spre binele viitor al democratiei. Romania ar fi, de pilda, mai degraba amenintata de pericolul neinteles al absolutismului basescian decit de ilegalitatea promovata parlamentar si de toxinele televizate ale arcului PSD-PC. In mod pervers, contesatia pare cu atit mai brava si emotia cu atit mai selecta cu cit sint mai ilogice. Criticii inrolati in aceasta directie au, desigur, certitudinea ca descifreaza, singuri, in folosul unei societati prostite adevaratele derapaje. A continua sa ragi la PSD e, dintr-o data, o ocupatie rudimentara si oarecum depasita. A descoperi subversiunea antidemocratica la Cotroceni, in cabinetul presedintelui, e, in schimb, un fel de a pasi dezgolit in fata Puterii si, prin asta, un act de indrazneala incomparabila. Aceeasi opera de pionierat critic s-a abatut in campania electorala asupra PD-L-ului, singurul partid asezat pe masa pentru disectie, la cinele elegante ale Bucurestiului. PD-L, in varianta descifrata de cercurile educate ale lumii bune, e singura problema politica a Romaniei. PSD trece pe sub radarul critic. Acolo, in culisele drapate democratic ale PD-L-ului, se afla securistii, hotii, impostorii si viitoarea catastrofa a executivului. Numai un act de inteligenta critica remarcabila a facut posibila aceasta descoperire dramatica pentru care agera clasa critica a observatorilor „independenti“ binemerita de la societate sau macar de la prietenii din patura urbana, universitati, profesii liberale, banci, firme de PR si „executives“. Iar recunoasterea si recunostinta nu intirzie. Deja, cu citeva luni inainte de alegeri, succesul refrenului lansat de criticii autonomi ai politicii era covirsitor in mediile educate ale marilor orase.
Cu Lenin, la schi
De la Bucuresti la Timisoara, campioana relacheului politic, marile orase erau impinse, in pragul alegerilor, la implicare civica prin absenteism scirbit si superior. Primul mare triumf al contestatiei care refuza sa mai vada pericolul iminent al stingii la putere e, macar in mediile bine educate, un succes desavirsit al stingii. Record remarcabil: tinerii ginditori critici ai Romaniei refuza sa ia cunostinta de realitatea fundamentala a Romaniei si reusesc sa imprime acest gen de orbire voluntara acelor cercuri instruite care ar trebui sa fie motorul desprinderii de inertia traditionala. Efecul e un acord cvasi-general asupra mizeriei clasei politice, cu referinta unica la fortele politice care lupta, imperfect si prost inzestrate uman, cu marele aparat al stingii patronat de PSD. Nu stiu, in momentul in care scriu aceste rinduri, care va fi rezultatul alegerilor, dar stiu ca Romania se afla, cu citeva zile inainte de 30 noiembrie, in situatia ridicola si trista de a-si suprima cu ajutorul celor mai instruiti cetateni ai ei sansele de a evita o recolonizare stingista. Intelectualii neo-stingismului au prezidat in mare masura aceasta demisie incredibila. Faimoasa vorba a lui Lenin despre burghezia care e gata sa cumpere streangul ce va fi folosit la viitoarea ei executie sta in picioare. Insa nici una din zicerile marelui filozof-macelar n-a fost mai prost inteleasa. Nervul perfid si crud al lui Lenin detectase corect deschiderea burgheziei intelectuale spre frustrare in fata realitatii – si de aici elaborarea unui resentiment sinucigas, mascat in critica politicii si a politicianismului democrat. Lenin stia bine la cine se refera. Cei ce vor avea rabdarea sa revina asupra istoriei bolsevismului vor gasi la lucru, inca din primele pagini, burghezia luminata si animata de cauze generoase. Romania anului 2008 e pregatita sa joace in mina aceleiasi psiholgii in care defetismul pozeaza in merit civic. Interesant si jenant, numarul semnaturilor intelectuale si al figurilor artistice care s-au repliat in jurul PNL a crescut semnificativ, pe masura ce liberalii au trecut la un socialism bugetar nerusinat si au intrat in vasalitatea declarata a lui Ion Iliescu si a prosperilor lui „social-democrati“. O intimplare mai mult decit semnificativa a facut ca deplasarea oportunista spre liberalismul patronat de Iliescu sa coincida cu alegerile din Statele Unite si, apoi, cu Obamania. Victoria marelui simbol pro-egalitar si anti-plutocratic american a dat, in Romania, senzatia stupida ca deplasarea spre stinga e nu numai admisibila, dar si foarte occidentala. Demagogia gafeurului Mircea Geoana a reusit sa speculeze aceasta stare, desi nivelul de discurs al liderului PSD n-a depasit niciodata kitsch-ul politicii de gimnaziu.
Aceasta capitulare interna a lumii educate romanesti se va solda sau nu cu un dezastru electoral. Daca PSD va guverna, consecintele ii vor cauta imediat pe tinerii autori ai absenteismului victorios. La sosirea din vacantele de schi in Austria sau din escapadele in 4x4 pe Valea Prahovei, clasa refuznicilor electorali va gasi acasa o cota unica de impozitare sparta si un vraf de biruri menite sa asigure redistribuirea bogatiei spre saraci. Emulii noii libertati a refuzului si absentei vor fi siliti sa intretina lumpenul, iar acesta ii va rasplati, si de acum inainte, sustinind PSD, adica aparindu-si dreptul de a fi intretinuti de „desteptii“ de la oras. Mai grav, de dragul unei suete resentimentare si al proaspatului drept la autosabotare, Romania va risca prabusirea in subdezvoltare prelungita. Criza economica va avaria. Criza de incredere si inspiratie va paraliza. Prima victima colaterala a acestui proces regresiv a fost demult desemnata si va fi eliminata fara intirziere. Grupul intelectual al dreptei – asa-numita echipa reactionara si profascista tutelata de trioul Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu – va fi amutit sau marginalizat. In fond, rafuiala cu succesul civic si opera stralucita a acestui grup sta la baza iritarii care a impins atitia veleitari spre conditia de critici ai „canonului“ la putere si ai culturii „aliata cu puterea“. Relatiile deschise ale intelectualilor de dreapta cu presedintele Basescu au devenit un delict neamnistiabil in climatul cultural (social-)democratic al anului 2008. Un proletariat intelectual inca firav publicat isi va satisface, astfel, setea de notorietate. O tinara garda de deontologi subventionati se va indesa sa incaseze plicurile cu bani, excursiile, casele si masinile furnizate discret de patroni de trusturi media care stiu ca, in definitiv, intelectualul independent roman are un simt de orientare infailibil si cauta singur jugul.
Pe de alta parte, raspunsul la intrebarea cum poate fi cineva de stinga in Romania va deveni mult mai clar.
