Scepticism sau anarhism?

Caragiale ii scrie prietenului sau, Gherea, astfel: „Ai inteles cata dreptate am avut cand ti-am scris odata-n gluma ca tu ai facut in Romania mai multi socialisti si nai putut pastra nici unul; si singur pe mine nu m-ai putut face socialist, si eu singur ti-am ramas si-ti voi ramanea – cu toate ca tu ma consideri «burghez, reactionar scl.» – toate… niste invective socialiste, pe care un anarhist ca mine nici nu le ia in seama“ (s. m., A.M.)[1]. Exagereaza Caragiale declarandu-se anarhist? Liberal, o spune clar, nu putea fi: „Spre onoarea partidului colectivist (liberal, n. m., A.M.), trebuie sa marturisim cu totii ca el n-a numarat niciodata in randurile lui un singur literat de seama. (…) Pentru ce? E un cerc vitios: pentru ca liberalii n-au putut suferi niciodata pe literati, iar literatii n-au putut suferi niciodata pe liberali. (…). Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, dintre cei pierduti; dintre cei in viata, Maiorescu, onoarea catedrelor romane, si Hasdau, cel cu uimitor talent, puteau vreodata sa se lipeasca de liberali? Puteau vreodata sa inspire unui colectivist altceva decat fiori si crispatiuni tetanice?“[2]. Caragiale isi explica fara echivoc detasarea de orice doctrina: „Daca nu impartasesc parerile cuiva, acela nu poate zice numaidecat ca-i sunt adversar; caci atunci ar trebui sa fiu adversarul tuturor celor care au o parere sau o sistema, deorece eu nu sunt in stare sa am vreo parere si nici sa impartasesc vreuna pe de-a-ntregul. Pentru mine parerile sunt egal de legitime, egal de intemeiate si, prin urmare, egal de respectabile. Nici una insa nu poate sa faca pentru mine lege, caci in lumea aceasta, care-mi da numai infatisari, ar trebui sa fiu din cale-afara de las ca, marturisindu-mi ca nu pot avea eu insumi o parere statornica, sa ma injug la parerea altuia, pentru ca el a avut bravura sa mi-o strige la ureche cu un ton mai mult sau mai putin rastit“[3]. Distantarea de orice opinie gata-facuta nu trebuie neaparat sa faca dintr-un intelectual un anarhist, acesta putand foarte bine sa se cantoneze in relativismul sceptic. Atmosfera de la sfarsitul secolului al XIX-lea ii facea insa pe multi sa incline catre anarhism, ca singura forma sociala care nu fusese inca experimentata.

Anarhismul si evolutia creatoare

Pentru opinia comuna, anarhismul era strans inrudit cu terorismul, avand in vedere numeroasele atentate din acea vreme. Acestea vizau, la modul individual, persoane cu mare vizibilitate sociala, cum ar fi capetele incoronate, spre deosebire de atentatele de astazi, care, in dorinta de a lovi nediferentiat pe cat mai multi, fac din anonimi victime si din alti anonimi martiri. Teoreticienii anarhismului, ca Proudhon sau Bakunin, ca si intelectualii sensibili la mesajul lor, nu aveau insa nimic de-a face cu violenta. Ei sustineau ca formele cunoscute de organizare politico-sociala – monarhica, oligarhica, aristocratica, democratica [4] – au dat gres, din cauza faptului ca toate erau bazate pe idei prestabilite, fie acestea autoritare, reflectand interesele unei clase, fie utopice, exprimand nazuintele unor naivi. Anarhistul vrea si el sa construiasca, dar nu in felul in care au fost construite societatea si, mai ales, statul. In loc ca societatea sa fie organizata de sus in jos, pe baza unui plan, procesul trebuie inversat. Oamenii, prin cooperare libera, pot face sa apara o ordine noua, nebanuita din start. Procesele haotice de autoorganizare, prin care se creeaza tipuri de ordine imprevizibile pe baza conditiilor initiale, descrise de fizicieni ca Ilya Prigogine, sustin, cu datele stiintei de azi, asemenea idei. Este, astfel, in principiu, posibila „o ordine fara Autor si Gardian, capabila de autogenerare si autosustinere“[5]. Anarhistii secolului al XIX-lea nu aveau cum sa cunoasca ideile lui Prigogine, erau insa familiarizati cu doctrina evolutionista. Evolutia speciilor demonstra cum sistemul de mare complexitate al vietii s-a putut dezvolta in mod liber, fara interventia divina si fara un plan prestabilit. Adversarii anarhismului nu gandesc foarte diferit de aceia care ii contesta darwinismului virtutile explicative, opunandu-i conceptul de ID (nu Idei in Dialog, ci Intelligent Design). Daca gasim un ceas pierdut pe plaja, nu ne imaginam ca intamplarea i-ar fi imbinat rotitele si arcurile, ci il banuim la originea lui pe ceasornicar. Tot asa, se afirma, fiinta vie a fost construita dupa planul sofisticat al unei inteligente superioare. Henri Bergson, in L’Évolution créatrice, carte elaborata in aceeasi perioada de voga a anarhismului, a demontat argumentele sustinatorilor conceptului de ID. A spune ca Dumnezeu guverneaza evolutia speciilor dupa un plan prestabilit, asa cum un inginer realizeaza o masina pornind de la un proiect bine calculat si cu grija desenat, este, dupa Bergson, naiv. Evolutia este creatoare sau nu este deloc: ea creeaza forme noi, surprinzatoare, in virtutea inspiratiei, nu a prestatiei constiincioase, conforme cu regulile. Finalismul este la fel de reductionist ca si mecanicismul. Dumnezeu, daca exista, este artist (recte anarhist), nu inginer. In fond, Fiul Sau a fost, dupa cum spune Puig, personajul lui André Malraux din Speranta, „un anarhist care a reusit. Singurul“.

Sa fii si liber, si bun!

A inlocui ordinea statala printr-una emergenta din libera interactiune a agentilor individuali ridica problema gestionarii violentei. Daca nu mai exista o entitate care sa detina monopolul violentei, omenirea ar esua, conform lui Hobbes, „intr-un razboi al tuturor impotriva tuturor“. Anarhistul crede insa ca omul are, prin natura lui, calitatile necesare pentru a asigura ordinea fara un plan prestabilit de sus in jos. Garantia ordinii sta in legea morala engramata in sufletul omului, lege care e denaturata, subminata, falsificata, de regulile societatii. Multa vreme omul a vazut doar „cerul instelat deasupra sa“, daca nu imuabil, macar mereu previzibil, cand, deodata, a sesizat si „legea morala din sine“. Dupa ce s-a considerat multa vreme ca o simpla cutie de rezonanta a unei legi venite de sus, omul a inceput sa creada ca normele eterne ale perfectiunii sunt gravate chiar in sufletul sau. Ideea ca omul este fundamental bun sta la baza conceptiilor anarhiste: „Toate ideile anarhiste, de la Babeuf la Bakunin, Kropotkin si Otto Gross, se situeaza in jurul aceleiasi axiome: «oamenii sunt buni, dar magistratii sunt corupti»„[6]. Pentru anarhistii atei convinsi, omul este in mod decisiv bun, si tot raul este rezultatul gandirii teologice si a derivatelor acesteia, incluzand toate ideile referitoare la autoritate, stat si guvernare. Statul, chiar cel minimal, care se limiteaza la a mentine ordinea, fiind doar Gardian, nu Stapan, trebuie desfiintat ca detinator al monopolului violentei, exercitata de o minoritate puternica impotriva majoritatii defavorizatilor, iar societatea urmeaza a se autoorganiza in mod liber, de jos in sus. Trebuie lichidat „statul mereu distructiv, totdeauna criminal, fratele mai mic al Bisericii“[7]. Viata, pe baza dreptatii sale naturale, produce singura forme corecte, prin actiunea libera, spontana a oamenilor. De aceea, spune anarhistul, nu exista nimic negativ si rau, „cu exceptia doctrinei teologice despre Dumnezeu si pacat care il califica pe om drept un nemernic pentru a furniza un pretext dominatiei si setei de putere“[8]. Anarhistul spune ca trebuie luptat impotriva oricarei guvernari fiindca orice guvernare este o dictatura. Orice pretentie a unei decizii trebuie sa fie rea pentru anarhist, pentru ca dreptatea apare de la sine daca imanenta vietii nu este perturbata cu asemenea pretentii. Aceasta antiteza radicala il forteaza sa hotarasca impotriva deciziei de a decide. Or, spune Carl Schmitt, „aceasta are drept rezultat ciudatul paradox dupa care Bakunin, cel mai mare anarhist al secolului al XIX-lea, trebuie sa devina in teorie teologul antiteologicului si in practica dictatorul unei antidictaturi“[9].

Axiomele anarhismului

Ideea bunatatii, chipurile, engramate in sufletul uman, necorupt de formele vechi ale organizarii sociale ierarhice, este precizata in termeni rigurosi de catre Sorin Cucerai prin formularea a doua axiome (porunci). Anarhismul este, macar teoretic, posibil, cu conditia respectarii a doua principii universale. Primul ar fi „sa nu initiezi agresiunea fata de nimeni“ – reactia violenta, in cazul agresiunii initiate asupra ta fiind, evident, permisa, cu conditia sa fie proportionala –, iar al doilea, „sa acorzi asistenta oricarui om aflat in situatie critica, daca acest lucru este cu putinta si daca imprejurarile o cer“. A incerca sa le respecti pe amandoua te conduce adeseori la contradictii dificil de nerezolvat[10]. Exemplele ingenioase oferite de Sorin Cucerai au, toate, legatura nemijlocita cu corporalitatea. Agresiunea, fie afecteaza direct corpul, punand pe cineva in primejdie de moarte, fie incalca proprietatea, aceasta fiind, la randul ei, o prelungire naturala a corpului proprietarului. Posed ceea ce realizez direct sau dobandesc prin schimb, prin efort propriu, ca si ceea ce mostenesc, prin efortul antecesorilor mei, ca prelungire, dupa moarte, a corpurilor acestora. Dilemele semnalate de Sorin Cucerai pot fi rezolvate punand mai presus principiul asistentei decat pe cel al nonagresiunii. Astfel, agresiunea proprietatii cuiva poate fi admisa, ba chiar este imperativa daca, prin acest act, se salveaza corpul altcuiva. Nu este clar daca am dreptul de a-l agresa pe A pentru a-l salva pe B din mainile lui. Aici functioneaza, dupa cate stim, principiul proportionalitatii retorsiunii: nu-l omor pe unul pentru a-l scapa pe altul de o vatamare relativa. Din rationamentele lui Sorin Cucerai pare a rezulta ca asistenta bate nonagresiunea doar atunci cand ea infrunta dreptul la integritatea proprietatii, nu si pe acela la integritatea corporalitatii.

Anarhismul economic

Este interesant de vazut cum se aplica principiile enuntate de Sorin Cucerai in spatiul virtual, unde corporalitatea nu mai este in joc. Aparitia ciberspatiului a oferit o noua sansa pentru autoorganizarea dupa o viziune anarhista. Faimoasa Declaratie de Independenta a Ciberspatiului, redactata tocmai in spiritul acestei conceptii, in etapa romantica a retelei, de catre John Perry Barlow, cerea oricaror autoritati din spatiul tangibil sa ramana deoparte: „Guvernatori ai lumii industriale, voi, giganti obositi din carne si fier, vin din ciberspatiu, noul camin al inteligentei. In numele viitorului, va cer voua, celor care tineti de trecut, sa ne lasati in pace“. In „noua lume“, organizarea ierarhica, de sus in jos, nu-si are locul. Lipsind amenintarea agresiunii la nivel corporal, nu este nevoie de o institutie care sa detina monopolul violentei. Nici banii n-ar avea ce cauta. De ce sa ceri o recompensa de vreme ce, in schimbul contributiei tale intelectuale, poti lua gratuit, la randul tau, din tezaurul digitalizat, mult mai mult decat ai dat? Schimbul devine direct: dai unuia mai putin, iei de la altul mai mult. Intr-o lume a abundentei de cunoastere, lozinca luminoasa a comunismului are sansa sa se implineasca: „De la fiecare dupa capacitati, fiecaruia, dupa nevoi“. Nu doar doctrina comunista, ci si practica nord-americana a potlatch-ului poate servi drept model. Termenul de potlatch desemneaza acele schimburi in care, departe de a se negocia un pret cat mai mic, furnizorul doreste sa-l copleseasca pe client prin darnicie. Invitati la ceremonia organizata de un trib, reprezentantii altuia sunt acoperiti de daruri. Acestia vor incerca sa-i surclaseze pe donatori cand ii vor invita, la randul lor, la o ceremonie similara. Castiga cel care da mai mult, asigurandu-si, astfel, un statut superior, care le garanteaza respectul celorlalti si, in consecinta, respectul de sine.
Opinia ca economia virtuala ar fi una „noua“, care s-ar putea lipsi de instrumentele financiare traditionale, a dus la falimentul dotcom-urilor din anul 2000, la falimentele unor companii care au mizat excesiv pe active imponderabile, ca Enron sau Worldcom, si chiar la criza financiara globala, pe care o traversam acum, datorata, in mare masura, imprudentei in manipularea entitatilor intangibile. O „anarhie“ la nivel economic, din care sa rezulte o noua ordine, superioara celei din lumea tangibila, nu pare a fi posibila.

Agresiunea virtuala

Gestionarea violentei in lumea virtuala pare o problema mai simpla, avand in vedere ca aici interactioneaza doar entitati decorporalizate, deci agresiunea, in sensul in care este ea indeobste inteleasa, ar fi absenta. Mai mult, principiul asistentei pare a se realiza spontan, prin faptul ca agentii pun la dispozitia tuturor informatia si cunoasterea de care dispun. Pe forumurile de discutii se ofera solutii pentru orice dificultate – tehnica sau de alta natura – in care s-ar putea afla cineva. Cu toate acestea, pericolele persista, chiar daca ele trebuie tratate altfel decat in lumea tangibila.
Fenomenul virusilor produsi intentionat de catre hackeri poate fi interpretat ca agresiune in doua moduri. Daca instrumentul meu de lucru, calculatorul, in speta, este afectat de virusi, astfel incat sa devina greu sau chiar deloc utilizabil, avem de-a face cu o agresiune asupra dreptului de proprietate. Pe de alta parte, ne confruntam adeseori cu situatia in care, navigand, ajungem intr-un site web pe care, macar o vreme, nu-l mai putem parasi: noi ecrane se deschid succesiv, iar butonul de revenire ramane inactiv. In acest caz, avem de-a face cu o agresiune de tip kidnapping, cibernautul fiind, temporar, tinut prizonier in situl la care a ajuns din intamplare. Aceste tipuri de agresiune nu sunt tintite asupra cuiva anume, identitatea victimei fiindu-i indiferenta atacatorului.
Daca agresiunea direct corporala nu este posibila in spatiul virtual, atacurile la nivel simbolic sunt numeroase. Imaginea unei persoane poate fi lezata prin informatii tendentioase, raspandite in cercuri largi, sau poate fi luata in ras prin siteuri parodice. Insultele la adresa valorilor pe care cineva le asuma sunt deseori percepute ca forme de agresiune. Reactia comunitatilor virtuale la asemenea situatii consta din reprimarea si chiar excluderea „fizica“ a agresorului, prin blocarea prin program a posibilitatilor sale de acces la siteul grupului. Procedeele utilizate sunt flaming-ul si goating-ul. Primul presupune trimiterea de mesaje reprobatoare, chiar infamante, celui vinovat de transgresarea regulilor nescrise ale „n-etichetei“ din partea tuturor membrilor comunitatii. Al doilea consta din „executia“ acestuia „in efigie“ – ucidere rituala, insotita de interdictia fizica, prin software, a accesului sau la comunitate. Aceste mijloace de autoaparare a comunitatilor virtuale impotriva violentei ridica anumite probleme.
Asimilarea agresiunii simbolice asupra imaginii sau valorilor unui cibernaut cu agresiunea fizica, manifestata la nivel corporal, a devenit aproape normala in lumea virtuala. Transferata in lumea tangibila, aceasta asimilare lasa poarta deschisa pentru o retorsiune fizica, drept raspuns la o agresiune simbolica, manifestata prin critica sau ironie. Stau marturie reactiile disproportionate ale musulmanilor jigniti de caricaturile cu Mahomed, reactii manifestate la nivel corporal, prin violente si distrugeri de bunuri materiale. Spatiul tangibil si cel virtual sunt eterogene, dar nu etanse. Orice schimbare culturala aparuta intr-unul din ele determina, inevitabil, modificari in celalalt. Or, ceea ce intr-un spatiu poate fi benign, in altul poate deveni periculos. O replica dura nu trebuie echivalata cu un pumn in gura.

Patru instrumente de reglementare

In orice societate, reglementarea ordinii poate fi realizata in patru modalitati. Cea mai familiara noua este constrangerea: cel care incalca legea sufera o pedeapsa, iar acesta nu poate invoca, in sprijinul sau, necunoasterea legii. A doua modalitate este forta opiniei publice. Ea sanctioneaza prin dispret si izolare nu doar incalcarea unor reguli explicite, ci si violentarea unor conveniente acceptate tacit. Unii teoreticieni ai anarhismului, ca William Godwin, au insistat asupra importantei opiniei publice in constituirea spontana a ordinii sociale. Al treilea mijloc este factorul economic. Viata economica poate fi astfel organizata incat un comportament conform cu valorile morale sa fie recompensat. Formula consacrata este ethic pays, adica este economic avantajos sa te porti frumos. O a patra posibilitate este imposibilitatea tehnologica a comportamentului inadecvat. In lumea tangibila, ea este inca rar intalnita. Avem totusi cateva exemple simptomatice: masina care nu porneste daca centura de siguranta nu este aplicata, bipurile care acopera orice cuvant scabros in emisiunile TV. Nu mai sunt necesare verificari, amenzi, mustrari etc., infrastructura previne automat infractiunea. Tehnologia informatiei promite insa mult mai mult. Exista de pe acum programe care cenzureaza continuturi considerate scandaloase, cum ar fi cele care, instalate pe calculatorul familiei, blocheaza accesul copiilor la anumite siteuri. In anumite tari, Internetul este astfel gestionat incat sa impiedice accesul la informatii neconvenabile pentru puterea politica. Este, in principiu, posibil ca in ciberspatiu orice comportament – aici, de natura comunicationala – sa fie supravegheat, filtrat, reglat, fara a fi neaparat reglementat.
Prima modalitate, a constrangerii, ar trebui refuzata, daca admitem ca ordinea din spatiul virtual ar trebui sa fie, conform conceptiei anarhiste, rezultatul cooperarii spontane a indivizilor. Ea este totusi intalnita in cazuri in care continutul unor siteuri contravine legislatiei din tarile in care acestea pot fi accesate. Procesul intentat de Uniunea Europeana sitului Yahoo.com pentru delictul de a propune spre vanzare unele memorabilia naziste constituie un exemplu. Stimularea prin mijloace economice a comportamentului moral si-a dovedit anumite virtuti, contribuind la cresterea responsabilitatii sociale a firmelor. De asemenea, comportamentul angajatilor a fost gestionat in mod eficient, prin metoda integrarii in echipa, ca si prin alternarea intre promovare si reprimare. Dificultatile crizei financiare cu care omenirea se confrunta arata ca politica, in fond imorala, de transfer al riscurilor a ajuns sa se intoarca impotriva celor care au initiat-o. Este probabil ca acest semnal de alarma va functiona pozitiv in privinta comportamentului economic viitor, atat in spatiul tangibil cat si in cel virtual. In ceea ce priveste capacitatea opiniei publice de a modela comportamentul individual, avem motive sa ne temem ca aceasta poate fi mai inhibanta decat orice lege constrangatoare. Intr-un regim autoritar, chiar totalitar, o atitudine excentrica, manifestata in limitele prudentei, poate fi deseori tolerata tacit, chiar daca nu aprobata de putere. Mai mult, o asemenea atitudine este prizata si aducatoare de prestigiu in cercurile informale ale societatii civile. Dimpotriva, intr-o societate unde opinia publica condamna orice deviere de la comportamentul considerat „adecvat“, conformismul este impus cu mai multa eficienta decat in orice regim bazat pe constrangere. Legile, oricat de aspre, permit balansul gratios pe marginea lor. Opinia, tocmai pentru ca este insidioasa, vaga si difuza, nu lasa nimic neamendat. Ultimul mijloc, cel tehnologic, este comod, dar nesigur. Bariere implementate prin programe, de netrecut pentru cei mai multi, pot fi transgresate de cei cu instructie tehnica superioara, constituiti intr-o elita care dispretuieste nu doar orice interdictii, dar si pe aceia incapabili de a le incalca. Chiar daca mijloacele tehnice ar fi imbatabile, ordinea implementata prin program ar incalca liberul arbitru al omului, chemat sa faca, din proprie vointa, alegerea dintre bine si rau. „Eu nu vreau“, spunea Dostoievski, „o societate stiintifica, in care sa nu pot face rau, ci vreau una anume – in care sa am voie sa savarsesc orice rau, dar sa nu doresc acest lucru eu insumi“[11].

Omagiu tardiv pentru Catalonia

Singurul experiment anarhist in lumea tangibila s-a petrecut in Catalonia, in timpul Razboiului Civil din Spania. Idealismul unor conducatori fanatici ca Durruti ameninta sa transforme revolta in apocalips. Se astepta in zadar emergenta spontana a ordinii din haos. „Iluzia lirica“ ce i-a unit pe barcelonezi impotriva trupelor rebele ale generalului Goded avea sa se incheie curand, cand un alt razboi civil izbucnea inauntrul razboiului civil: comunistii de orientare stalinista ii lichidau pe anarhisti, dar si pe marxistii antisovietici. Teama de apropierea inamicului nu-i mai unea pe oameni, ci le exacerba cruzimea cu care se sfasiau intre ei. Comunistii de obedienta stalinista voiau, prin demersul lor represiv si, am putea spune, fratricid, „sa organizeze apocalipsul“, schimband o autoritate cu alta. Diferenta, ne spune Malraux, este aceea dintre a fi si a face. A fi revolutionar inseamna a trai, sub incandescenta entuziasmului, lirismul fraternitatii. A face revolutia presupune „o insurectie condusa de cadre politice, formate in lupta, pregatite sa inlocuiasca rapid pe cei pe care-i distrug“[12]. Eroarea lui Malraux nu este doar aceea ca absolutizeaza prapastia dintre „a face“ si „a fi“, ci si aceea ca il lasa deoparte pe „a avea“. Nu este vorba de sensul achizitiv al verbului, acela de a poseda (bogatie sau putere), ci de sensul moral, acela de „a avea dreptate“.
Catalonia a marcat esecul anarhismului in spatiul tangibil. Postulatele neagresiunii si asistentei n-au fost luate in seama de nici una din partile angajate in conflict. Spatiul virtual ramane o promisiune pentru emergenta unei noi ordini, avand in vedere absenta corporalitatii, deci a posibilitatii violentei fizice. Prudenta ramane necesara deoarece noi forme, mai sofisticate, de agresiune pot aparea, dupa cum si asistenta dezinteresata poate fi, pe nesimtite, deturnata intr-o forma inhibitorie de oprimare simbolica.

[1] Dan C. Mihailescu (ed.), I.L. Caragiale despre lume, arta si neamul romanesc, Humanitas, Bucuresti, 1994, pp. 38–39.
[2] Idem, p. 33.
[3] Idem, p. 28.
[4] La acestea merita sa adaugam, cum grano salis, hibrizi de tipul „republicii monarhicesti“ din Tiganiada sau „despotismul luminat“ si „democratia originala“, concepte vehiculate la inceputul anilor 1990.
[5] Sorin Cucerai, „Libertarianismul: o promisiune problematica“, Idei in Dialog, anul IV, 8 (47), august 2008, p. 3.
[6] Carl Schmitt, Teologia politica, Editura Universal Dalsi, 1996, p. 80.
[7] Expresia ii apartine lui Celestino Marcilla, anarhist refugiat in Franta, erou al romanului Haosul si noaptea de Henry de Montherlant. Cf. Le Chaos et la nuit, Gallimard, 1963, p. 186.
[8] Carl Schmitt, op. cit., p. 90.
[9] Idem, p. 92.
[10] Vezi exemplele din articolul citat, p. 4.
[11] Feodor Dostoievski, Scrisori despre literatura si arta, Albert Kovács (ed.), Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1989, p. 376.
[12] Cf. André Malraux, L’Espoir, Gallimard, 1937, p. 85.