CEVA in inima sistemului american de valori si credinte s-a schimbat ireversibil: Statele Unite sint conduse de un idol. Functia prezidentiala e surclasata de carisma persoanei. Insusi conceptul clasic de politica a migrat spre o definitie mai larga dar mai comoda, mai cuprinzatoare dar mai superficiala, mai promitatoare dar mai inselatoare. E devreme, Barack Obama, cel de-al 44-lea presedinte american, conduce de mai putin de o luna, insa, intr-un fel, lucrurile au fost deja transate. Cadrul general, suma ideilor si sentimentelor colective americane, e fixat pentru o perioada inca necunoscuta, dar indiscutabil mai lunga decit perioadele de gratie solidara acordate de obicei unui presedinte sau unei administratii federale. Perfectiunea de totem a imaginii lui Obama si acordul aproape universal optimist al multimilor si elitelor au facut jonctiunea, transformind vizibil calitatea trairilor publice americane.

Intreg suflul conceptual si etic american e ordonat, comasat si condus de anticipatia succesului si de satisfactia echitatii.

Politica pare, dintr-o data, un act posibil si o ocupatie elementara, accesibila, foarte asemanatoare, daca cumva egala, cu binefacerile caritatii militante. Odata cu Obama, tot ce era pina la el frustrare si complexitate devine imediat rezolvabil. Realitatea problematica a existentei politice se deschide intr-un estuar navigabil. Gesticulatia verbala, initiativa proclamata prin comitet decid si implinesc o agenda de umanism si resurse nelimitate. Un perpetuum mobile estetico-politic se autoalimenteaza misterios si fara gres. Totul devine perfectibil si se misca spre ideal cu acea usurinta pe care o permit doar visul si magia. Compactul consensual stabilit in jurul lui Obama are logica realizarii instantanee (atributul de baza al lumilor eliberate de presiunea istoriei: basmul, mitul si, mai aproape de noi, regimurile politico-magnetice). Cu Barack Obama sintem departe de autoritarismul carismatic al fascismului si bolsevismului. Sintem in preajma unui spatiu istoric nou, de trecere: idolatria democratica. Consecintele acestei mutatii sint imprevizibile. Insa citeva din riscurile ei sint previzibile. Fragilitatea acestei constructii, in mare parte virtuala, e tocmai absenta realitatii intr-o lume inconjurata si presata, din ce in ce mai sever, de realitate. De altfel, prima supozitie critica care il insoteste pe noul presedinte e pericolul prabusirii politicii externe americane. Insa aceasta presupunere tentanta e superficiala. Politica externa americana a pornit, sub presedintele Obama, pe o traiectorie deja testata si nu comporta nesiguranta pe care o invita analizele neatente ale presei. Paradoxal, riscul major de care se apropie Statele Unite e intern. Problema pe care ar putea sa o genereze obamismul e structurala, nu teritoriala. Ea priveste sfera de influenta americana in America, si nu in afara Americii.

Cheney redivivus

Instalat pe 20 ianuarie, Barack Obama a trecut imediat la abordarea promisiunilor lansate insistent in campania electorala. Decizia si promptitudinea cu totul neobisnuite ale noului presedinte au electrizat o presa deja electrizata. In consecinta, televiziuni si ziare de mare calibru au descoperit un nou hobby: un soi de cronometru istoric, afisat si actualizat zilnic. In fiecare seara ecranele televizoarelor si in fiecare dimineata paginile ziarelor anunta bilantul si glorifica randamentul cotidian al noului presedinte.

Pentru prima oara o presedintie americana e cuantificata in regie sportiva: Obama Ziua 1, Ziua 2, Ziua 3 etc. Presedintele a jucat perfect aceasta asteptare si a oferit spre contabilizare o rafala de decizii, semnind din prima zi, si apoi in fiecare zi, „Presidential Orders“ – decrete prezidentiale. Toate sint expresia si prelungirea acelei capacitati retorice formidabile si, simultan, imateriale pe care presedintele a perfectionat-o inca din campania electorala. Unul din aceste decrete blocheaza salariile angajatilor la Casa Alba, dar masura e cu totul lipsita de valoare atita vreme cit nu e clar daca si cu cit urmau sa fie marite salariile angajatilor. Un alt decret salutat cu energie in presa pune capat intruziunii lobby-ului profesionist in sfera de decizie a Casei Albe. Oare? Decretul a fost prezentat in presa ca un gest de separatie brutala a deciziei politice de lobby-ul insotitor, dar in realitate e cu totul altceva: o masura partiala si contradictorie care nu exclude decit un subcaz minor al lobby-ismului, si anume activitatea persoanelor care au mai facut lobby si numai in cazul in care activitatea a avut loc cu mai putin de doi ani in urma. Un alt decret interzice sau pare sa interzica folosirea torturii in timpul interogarii detinutilor arestati sub acuzatia de terorism.

Aici lucrurile trebuie sa stea asa cum le prezinta corul de presa. Sau poate nu. Principala tema a acestei dezbateri prelungite a fost asa-numita „waterboard“, o metoda de presiune care da anchetatului senzatia acuta ca se ineaca. Relatarile de presa au lasat impresia ca decretul prezidential scoate aceasta masura in afara legii. Nu e asa. Nici un decret nu mai poate scoate „waterboard“ in afara legii dupa ce a fost o data scos in afara legii printro decizie interna a CIA, inca din 2006. Decretul semnat de Obama si trecut cu mare rapiditate prin fata opiniei publice nu a fost deslusit prea bine. Decretul interzice – desigur, in mod generic – metodele de forta, dar mai important e, si in acest caz, ce nu spune decretul. Lipsa oricarei referinte la „Army Field Manual“ (indreptarul de lucru al autoritatilor militare) inseamna ca tot ce e deja aprobat si in vigoare ramine in vigoare. Decretul lui Obama e o declaratie generala de bune intentii pe care doritorii au confundat-o cu o schimbare radicala. Iar doritorii sint in stare de contorsiuni incredibile.

Revista Newsweek, adversar neimpacat al presedintelui Bush si sustinator fara limite si perdea al candidatului Obama, a descoperit, indata dupa instalarea noului presedinte, ca tehnicile de interogare curente, asa cum au fost ele fixate de vicepresedintele Cheney, au meritele lor. Coperta editiei din 19 ianuarie subtitra revelator: „De ce s-ar putea ca in curind Obama sa gaseasca merite in viziunea lui Cheney“. Cert e ca presedintele Obama a gasit o sumedenie de merite in toata linia de politica externa americana promovata de presedintele George Bush, fostul inamic ireductibil din campania electorala.

E pur non si muove!

Retragerea americana din Irak a incetat sa mai fie o urgenta imediata si a devenit un scenariu de inchidere posibil dupa stabilizarea ferma a democratiei. Reducerea activitatii militare in Afganistan a disparut din retorica prezidentiala. Problema generala a Orientului Mijlociu a fost redimensionata inca mai devreme. Pe toata durata saptaminilor preinstalare, presedintele ales Obama a refuzat de facto sa se lanseze in declaratii anti-israeliene. Tacerea a fost atit de evidenta incit clientela araba a retoricii pro-palestiniene a organizat primele demonstratii anti-Obama. In orice caz, dupa instalare, noul presedinte a aplicat Orientului Mijlociu un gest de recuzita istorica. A numit trimisi speciali in Orientul Mijlociu si Orientul Indepartat. Richard Holbrooke si George Mitchell sint doi diplomati distinsi, dar, in cele din urma, nimic altceva decit inca doi trimisi speciali, o specie protocolara pe care presedintii americani recenti au emanat-o fara efect. E de asteptat ca noii trimisi speciali sa prezideze peste conferinte internationale, sa faca turele de rigoare, sa raporteze presedintelui si noului secretar de stat, Hillary Clinton, care va avea, la rindul ei, toata libertatea sa repete ritualul conferintelor de pace si al semnarii de acorduri istorice.

In forma si in esenta, nimic nu s-a schimbat. Initiativele presedintelui Obama in Orientul Mijlociu bifeaza repertoriul traditional de tehnici, figuri si initiative diplomatice. Politica externa americana va fi, neindoios, laminata intr-o retorica superioara si porneste sprijinita din oficiu de simpatia europeana. Schimbarile sint insa minime, daca nu inexistente. Sistemul e fix. E pur non si muove! Singura deosebire vine din simpatia globala, adica din salutul international al celor ce vor sa creada ca lucrurile s-au schimbat radical. Exceptia in aceasta serie de decrete de mare precizie retorica si efect nul pare sa fie faimosul decret anti-Guantanamo. Intr-adevar, decretul semnat de presedintele Obama pune capat existentei centrului de detentie american. Cu o nuanta: nu inca. Si asta din motive care nu aveau cum sa scape presedintelui Obama.

Principiul Guantanamo: ceva se intimpla cind se intimpla

Guantanamo a fost blestemat, denuntat si demonizat de trupele reunite ale organizatiilor civice si ale opiniei „bine“ americane, pret de sapte ani de tortura mediatica. Insa Guantanamo a functionat bine si a meritat. In primul rind, pentru ca informatiile smulse mai mult sau mai putin silit de la clientii centrului de detentie Guantanamo au asigurat, direct sau indirect, sapte ani de pace interna si atacuri teroriste zero in interiorul Statelor Unite. Presedintele Obama nu avea cum sa nu faca aceasta legatura elementara. Celalalt lucru pe care presedintele Obama il cunoaste cu siguranta e ca detinutii din centrul de detentie Guantanamo nu au fost recoltati la intimplare si nu se ocupa cu promovarea pacii in lume. In schimb, majoritatea se pricep la chimia explozibililor, au participat la conspiratii teroriste sau cunosc in detaliu structura de comanda a organizatiilor din care au facut parte. Ce se va intimpla cu acest lot atit de doct in materie de terorism dupa eliberare? Va fi el luat acasa de avocatii si literatii care au presat pentru a obtine inchiderea centrului de la Guantanamo? Deocamdata nu s-au anuntat voluntari.

Problema inchiderii centrului de la Guantanamo e totuna cu problema unei cantitati enorme de informatie vitala, in carne si oase, umblatoare. Din nou, presedintele Obama nu are cum sa nu fie la curent cu aceasta situatie. De unde se vede asta? Chiar din decretul care anunta „inchiderea“ centrului de la Guantanamo „in nu mai mult de un an de la emiterea prezentului decret“. Simpatizantii lui Obama au tot dreptul la o traducere mai exacta. Noul decret nu ia nici o masura, ci promite ca va lua o masura, in timp ce ofera simpatizantilor ocazia de a proclama o mare victorie impotriva detestatei infrastructuri antiteroriste construite de presedintele Bush. Decretul lui Obama instaleaza intre realitate si proiect un tampon generos de un an de zile. Pina in ianuarie 2009, pacificarea temei Guantanamo e asigurata. In ianuarie 2009, dupa incheierea party-ului mediatic, presedintele va avea toata libertatea sa considere si sa reconsidere decretul semnat in ianuarie 2008. Si o va face in functie de nevoile reale ale strategiei de securitate americane, adica va asculta de realitatea politica, nu de obsesiile militante ale stingii pacifiste. Lucrurile ramin asa cum ramin lucrurile dintotdeauna.

Ceva se intimpla cind se intimpla, si nu inainte. Centrul de la Guantanamo se va inchide cind se va inchide. Nu inainte. Si deocamdata nu s-a inchis. Singurele lucruri pe care le inchide celebrul decret sint logoreea grupurilor de presiune si tema care ar putea ciobi aura noului Presedinte-Idol. Bilantul postelectoral al fostului candidat si al actualului presedinte e surprinzator de strict si prudent pina acum. Practicantii cultului Obama nu par sa fi inteles legea fundamentala a generatorului de iluzii Obama: nimic nu se pierde, nimic nu se schimba, totul se transforma in limbaj. Insa aceasta prima proba de abilitate nu recomanda si nu repeta un caz de cinism clasic, disimulat in penaj progresist. Adevarata necunoscuta problematica incepe odata cu zona pe care americanii o considera croita pentru rezolvarea prin „efectul Obama“: economia.

Obama – fiul si ostaticul crizei

Dupa toate probabilitatile, presedintele Obama nu va fi cunoscut de posteritate ca presedinte al razboiului impotriva terorismului. Acest titlu a fost deja cucerit de presedintele Bush, iar viitorul va intelege, foarte probabil, cu totul altceva prin aceste cuvinte, dupa ce le va transforma in merit. De altfel, reabilitarea operei de politica militara si externa a presedintelui Bush a inceput. Primul ei partizan e un anume politician care a decis sa confirme si sa prelungeasca linia Bush: Barack Obama. In schimb, sint toate sansele ca presedintele Obama sa fie cunoscut, recunoscut, detestat sau celebrat de posteritate in calitate de presedinte al razboiului impotriva crizei economice.

Barack Obama are o legatura personala si providentiala cu formidabila criza economico-financiara dezlantuita in a doua jumatate a lui 2008. Inainte de orice, ii datoreaza presedintia. Fara criza pietelor si fara replierea ingrijorata a societatii americane, Barack Obama n-ar fi astazi presedinte. In august 2008, dupa triumfalismul bombastic al Conventiei Partidului Democrat, Barack Obama pierduse curentul popular si cadea in sondaje. In a doua jumatate a lui septembrie, sub presiunea dramelor de pe piata creditului, publicul american se intorcea la reflexul colectiv de baza in vremuri de criza si opta pentru candidatul partidului care nu guverneaza. Barack Obama urca imediat in sondaje si, din acel moment, nimeni si nimic nu aveau cum sa il ajunga sau sa il opreasca.

Noul presedinte e genetic legat de criza economica si, logic, aceasta e tema de referinta a (primului sau) mandat. Sprijinul popular larg si schita de interventie lansata in campania electorala au ramas intacte si ele dau premisele desfasurarilor ce vor urma. Spre deosebire de politica externa, angajamentele interne ale lui Barack Obama sint foarte greu reamenajabile. In fond, detractorii politicii externe a lui Bush sint foarte putin interesati si stiu foarte putin despre politica americana in tari greu de localizat pe harta. Ei sint cu adevarat interesati de propriul ego, de nevoia de autogratificare etica si, odata ce aceste necesitati au fost premiate de Decretul Guantanamo, restul e indiferent.

Problemele economiei americane sint cu totul altceva. Lipsite de fanfara mediatica, ele intereseaza multe zeci de milioane de oameni si vor decide, cu siguranta, viitorul presedintelui Obama. Aici e testul, marele test care va masura consistenta mitului salvator Obama. Promisiunile programului economic Obama sint cu atit mai stabile si vor fi cu atit mai sigur urmate cu cit ele sint in acord cu perceptia populara (nu si profesional-economica) si se sprijina pe un precedent formidabil. Programul economic anticriza Obama e, practic si transparent, reluarea retetei New Deal, faimoasa doctrina aruncata de presedintele Franklin Delano Roosevelt in calea monumentalei crize economice a anilor ’30, terapia prescrisa si urmata inflexibil de el intre 1933 si 1945.

New Deal – copie si original

Statele Unite au fost lovite atunci de o cadere economica in care americanii recunosc sau cred ca recunosc problemele grave de astazi: piata bancara se prabusise, piata de credit era blocata, somajul atinsese cote dramatice (mult peste datele de astazi). Asemanarile sint totusi relative si aproape nimeni nu mai evoca acum diferentele fundamentale. Marea criza a anilor ’30 a fost, in mare masura, rezultatul anomaliilor globale instalate si perpetuate in toate economiile majore de primul razboi mondial. Numai istoricii isi mai amintesc astazi ca avalansa a pornit atunci din Europa, odata cu prabusirea Creditanstalt, in Austria. Criza de atunci a fost rezultatul unui soc istoric propagat in sistemul bancar-financiar. Criza de astazi e mai degraba rezultatul unei mutatii in mentalitatea generatiilor postbelice americane.

Intr-un rezumat simplificator, criza a fost provocata de obisnuinta americanilor de a consuma credit imobiliar ieftin pentru a finanta case a caror presupusa crestere eterna de valoare a finantat achizitia de bunuri de consum. Insa dincolo de aceste diferente, presedintele Obama si, odata cu el, un concert de guverne occidentale sint de acord ca solutia New Deal-FDR e solutia corecta. De aici suita fabuloasa de programe de refinantare a pietelor si bancilor si megaprogramele de investitii publice ale statului care ar urma sa genereze locuri de munca si venituri care ar urma sa relanseze consumul care ar urma sa relanseze economia.

Disputa asupra eficientei acestui gen de terapie e departe de a fi incheiata. Ea se duce insa in conclavul ermetic al dezbaterilor savant economice. La nivel popular, ea e cel mult asimilata cu polemica fundamentala Keynes – Hayek sau, altfel spus, cu dilema interventionism sau laissez-faire, numele tehnico-economic al binomului etatism – capitalism. Mai important, abordarea New Deal e, fireste, incurajata de administratiile si birocratiile guvernamentale, in calitate de prime beneficiare ale oricarei deplasari spre reglementare si centralizare. Disputa nu are, probabil, un sfirsit, ci doar o practica istorica schimbatoare. Insa precedentul in materie, epoca New Deal, e, in realitatea ei istorica si economica, foarte diferita de imaginea care ii stabileste astazi virtutile si eficienta. Pe scurt: New Deal n-a reusit.

Razboiul economic de 30 de ani

In primul an al presedintiei Roosevelt, somajul atinsese 25%. Presedintele a reactionat masiv. O serie de legi federale au limitat miscarea pietelor si au regularizat toate etapele si actorii vietii economice. NIRA (National Industrial Recovery Act – 1933) a reglementat preturile. Consecinta, prea putin mentionata astazi, a fost ca uniformizarea a permis practici de trust si preturile au crescut neintirziat. In 1935, NLRA (National Labour Relations Act) a impus sindicalizarea fortei de munca. Consecinta: sindicatele au impus salarii mai mari iar cresterea salariilor a produs imediat cresterea somajului. In ciuda reglementarilor succesive, piata a continuat sa dicteze, subteran, realitati pe care administratia federala le-a ignorat sau a refuzat sa le inteleaga. Roosevelt a preluat economia americana la 25% somaj, a reusit sa o aduca in 1937 la 14%, dar din 1938 cota a crescut iar la 19% si nu a mai coborit. Henry Morgenthau, ministrul de finante care a prezidat peste executia programelor New Deal, nota exasperat in jurnal: „Am cheltuit cum n-a cheltuit nimeni, dar nu merge!“

Problema pare sa fi fost programul insusi. In cea mai mare parte, New Deal a fost finantat din cresterea taxelor, impozitelor si accizelor. Americanii au fost vamuiti enciclopedic: alcool, tigari, automobile, chibrituri, apeluri telefonice, radiouri, margarina, bilete de cinema – toate au fost taxate si din nou taxate. Impozitul pe venit si impozitul pe profit au crescut de la 12 la 24%, respectiv de la 25 la 79%. Filozofia acestei epidemii fiscale provocate spunea ca statul, finantat din impozite, va deschide proiecte enorme care vor crea slujbe, iar acestea vor aduce pe piata consumatori. In realitate, consumatorii striviti fiscal s-au retras de pe piata, iar angajatorii, eliminati de concurenta statului, au incetat sa mai creeze locuri de munca in sectorul privat.

Contradictia dintre ce se vede si ce nu se vede a produs o implozie pe care administratia a refuzat sa o trateze prin schimbari de program. Astfel, in timp ce productia de slujbe artificiale livrate de stat a ramas vizibila, distrugerea slujbelor reale din sectorul privat a ramas invizibila. Economia nu s-a pus in miscare si ce nu admite astazi prea multa lume e ca New Deal a blocat economia, ferind-o de colaps si impiedicind-o sa se redreseze. Viata economica s-a intors la valorile din 1929 abia la jumatatea anilor ’50. Reanimarea economiei americane a venit la capatul unui razboi economic stat – privat de 30 de ani pe care New Deal l-a pierdut de mai multe ori, iar societatea l-a cistigat prin epuizarea mitologiei tip FDR. New Deal nu a salvat economia americana. In schimb, a introdus in inima constiintei publice americane ideea de Big Government. Cel mai durabil efect al New Deal-ului a fost politizarea si centralizarea unei economii in mod fundamental si primordial libere. Aici apare riscul suprem al liniei Obama.

New York s-a mutat la Washington (nu va fi singura schimbare)

Pachetele financiare aruncate in directia economiei si a consumatorilor se vor cifra probabil la sute de trilioane de dolari. Cu sanse de succes dubioase. S-ar putea ca indaratnicul om economic american sa reactioneze cu totul altfel decit isi inchipuie guvernul federal, si anume abtinindu-se de la consum si hotarind sa economiseasca, sa tina cu dintii fiecare dolar, in asteptarea „vremurilor mai bune“. In aceste conditii, impasul generat de New Deal in anii ’30 se va repeta si economia va intirzia in criza, asteptind inlaturarea terapiei gresite si a regizorului ei mitologic: Presedintele.

Deocamdata, sumele galactice deversate de guvernul federal (si de guvernele britanic, german, francez, chinez) nu au oprit caderea pietelor si adincirea somajului. In schimb arbitrajul financiar al statului a inceput sa produca efectul negativ de politizare si centralizare cunoscut din anii ’30. Centrul politic a devenit adevaratul controlor al pietelor si industriilor. New York s-a mutat la Washington. Fostul babilon financiar a fost retrogradat si scena e ocupata acum de birocratia federala a capitalei politice. Washingtonul e singurul in stare sa produca tutele, sa imparta protectie, sa crute sau sa sacrifice industrii si sectoare muribunde. Daca Barack Obama va continua sa promoveze, fara corectie, programele New New Deal, efectele ar putea fi dramatice. Pericolul nu e coruptia, pentru ca americanii au nevoie de o reeducare orientala masiva inainte de a abandona etica egalitara. Pericolul e etatizarea economiei si anchiloza initiativei. Declinul economic va fi sesizat si se va intoarce impotriva figurii aurorale a lui Obama. Idolatria se va incheia brusc, pentru ca nici o idolatrie nu poate face fata iruptiei realitatii. Economia e adevarata problema a lui Barack Obama si a cultului obamist. Totemul se va destructura, nu inainte de a fi aruncat societatea americana intr-o grava criza de optiuni. Barack Obama e o persoana remarcabila si gresit evaluata. Obama a reusit sa convinga pe toata lumea pentru ca poate fi altcineva in functie de interlocutor si raspunde astfel tuturor aspiratiilor fara sa raspunda vreuneia. In spatele acestei capacitati de multiplicare fenomenala palpita o lipsa de emotie totala si o raceala invizibila, acum, printre aburii idolatriei. Barack Obama e mult mai distant si mai nesigur decit propria sa imagine. Daca si cind acest lucru va deveni evident, va fi prea tirziu. Tragedia americana va urma cursul oricarei idolatrii: caderea.