LA sfarsitul anului trecut a aparut in colectia „Constelatii“ de la Editura Curtea Veche traducerea uneia dintre cele mai importante carti ale anului trecut, Nobletea spiritului: un ideal uitat, semnata de Rob Riemen, directorul Institutului Nexus din Olanda. In argumentul cartii, coordonatorul colectiei, Vladimir Tismaneanu, caruia ii datoram aceasta traducere atat de rapida, explica ambianta insulei intelectuale pe care o conduce Rob Riemen, anume Institutul Nexus, pe care acesta l-a creat in 1994, fiind, asa cum explica filosoful, ultima si singura sa solutie pentru a se putea exprima intr-un spatiu atat de diferit de el. Institutul isi propune „sa imbine eruditia si toleranta, este opus oricaror forme de limitare, cum ar fi sectarismul sau sovinismul, nu isi doreste nici mizeria intelectuala de a nu afla nimic, nici aroganta de a afla totul“. Asa cum explica Vladimir Tismaneanu, lucrarea este inspirata de nelinistea morala fata de fragmentarea valorilor umaniste intr-un timp dominat de „uitare, egoism, narcisism, consumism, mercantilism si de ubicua lipsa de intelegere a tragediilor secolului XX“.

Prefata lui George Steiner sintetizeaza admirabil proiectul lui Riemen si sansele sale. Situandu-l pe Thomas Mann, idolul lui Riemen si ultimul umanist, in Weltliteratur, Steiner identifica influentele culturii clasice, dar si pe cele ale literaturii ruse in scrierile autorului Muntelui vrajit. Pentru ca este ultimul mare umanist, opera sa fundamentala ramane Doctor Faustus. Steiner pare constient ca Mann trebuia sa anticipeze tranzitia catre nihilism si relativism. Care este valoarea proiectului lui Riemen, exprimat si in cele patru capitole ale cartii si materializat in Institutul Nexus? Steiner isi exprima scepticismul cu care ne-a obisnuit. Intr-o epoca in care elitele se orienteaza spre stiintele tehnologice si cele ale naturii, locul umanismului si, mai mult decat atat, al simplei comunicari a „logosului“ pare condamnat la marginalitate, ceea ce nu invalideaza cu nimic proiectul lui Riemen.

Postfata scrisa de H.-R. Patapievici ne introduce in atmosfera acestei carti speciale, incepand in acelasi timp dezbaterea despre dimensiunea ideala a Proiectului European, dialog care lipseste aproape complet in spatiul romanesc. Uniunea Europeana de astazi nu mai reprezinta umanismul european, cartea lui Riemen este expresia umanismului ca experienta de viata. Pentru Patapievici, Nobletea spiritului este un poem didactic amintind cele douasprezece principii pe care le-a formulat prietena lui Czeslaw Milosz, Jeanne Hersch, despre acelasi subiect. Patapievici traseaza genealogia „nobletei spiritului“ incepand cu Cicero, continuand cu Goethe si Thomas Mann.

Intr-un articol scris de Mircea Mihaies in Romania literara, acesta descrie iresponsabilitatea intelectualilor relativisti si admira curajul lui Riemen de a scrie aceasta carte. Dupa 11 septembrie, multi dintre intelectualii influenti – Dario Fo, Susan Sontag, Norman Mailer – au reactionat in cunoscuta ideologie „every terrorist is a freedom fighter“, gasind justificari actului in politica occidentala si in special americana fata de „deznadajduiti“. Excesele iresponsabile ale intelectualitatii americane au radacini mai profunde in influentul relativism al celor care au devenit mai intai idolii intelectualilor americani, exemplul clasic fiind Derrida (care revine dupa 11 septembrie asupra ideilor sale, dar este prea tarziu).

Nu o sa mai reiau aici aceste teme, ci voi incerca sa schitez aspectele etice ale cartii. Rob Riemen a fost in Romania in luna decembrie la Institutul Cultural Roman. Intr-unul din putinele interviuri acordate, Riemen vorbeste despre amnezia Estului fata de trecutul totalitar si lenea Vestului fata de majora sa criza spirituala. Pe 2 ianuarie anul acesta, Riemen publica in America, intr-una dintre cele mai de succes publicatii liberale, Huffington Post, o scrisoare deschisa catre presedintele Obama. Prin aceasta scrisoare, Riemen incearca sa dialogheze cu Obama, care invocase pe parcursul campaniei importanta mostenire intelectuala a presedintelui Franklin D. Roosevelt. Thomas Mann, idolul declarat a lui Riemen, descrie in jurnalul sau discutia pe care a avut-o cu presedintele si modul in care a reusit sa-i influenteze discursul, daca nu si deciziile. In textul pe care Mann il daduse lui Roosevelt, „Despre viitoarea victorie a democratiei“, el vorbeste despre democratie ca despre o forma de guvernare care are in centrul sau demnitatea umana. Mann nu ignora dominatia meschinariei umane, egoismul, cruzimea, lasitatea si stupiditatea din lumea in care traieste, dar crede ca adevarata democratie are in centrul sau omul care isi cultiva demnitatea prin pasiunea pentru arta si stiinta, pentru adevar, frumos si ideea de justitie. Roosevelt isi incepe discursul de inaugurare vorbind despre aceasta posibila renastere spirituala a Americii.

Amintindu-i de ceea ce spunea Socrate si in spiritul lui Thomas Mann, Riemen considera criza economica din America o criza a unei civilizatii care a dezvoltat prea mult cultura banilor in detrimentul valorilor spirituale. Aceasta criza isi produce efectele si asupra educatiei, care in America este una practica si utilitarista, intr-o tara care a incurajat mult prea mult antiintelectualismul. Alegerea lui Obama i se pare lui Riemen semnul unei schimbari de climat in SUA, un moment favorabil unei modificari de amploare. Discursul inaugural al lui Obama, analizat de presa mai putin decat vestimentatia cuplului prezidential la baluri, reaminteste de refacerea Americii, de responsabilitate, de discrepantele economice. Nu putem sti daca Obama a citit scrisoarea lui Riemen, dar putem spera ca se va intalni cu el.

Cu siguranta, aceasta scrisoare ii poate surprinde pe cei care nu l-au citit cu atentie pe Riemen. Nici criticii americani, putini deocamdata, care au recenzat cartea, nici cei britanici nu au reusit sa iasa dintr-una din dihotomiile pe care Riemen le considera o patologie a crizei democratice contemporane: politizarea intelectualilor. Riemen a fost criticat de stanga cu cliseele sale obisnuite – „spirit inegalitar“, „viata ca arta“ – si elogiat de dreapta pentru „reintoarcerea la traditii“. Aceasta cheie de lectura se dovedeste gresita si nu il mira pe Riemen. Scrisa intr-un stil literar, cu dialoguri imaginare, cartea lui Riemen nu poate fi incadrata, pentru ca a fost conceputa ca o critica a multor clisee intelectuale contemporane.

Preludiul cartii, cu motto-ul lui Walt Whitman, „Cine esti tu, sa-i canti ori sa-i vorbesti Americii?“, ar putea fi considerat o nuvela. Riemen se intalneste, pe 7 noiembrie, ziua in care erau comemorate nasterea si moartea lui Platon, la faimoasa River Cafe din Brooklin, pe care o cunoastem si din scrierile lui Paul Auster, cu fiica cea mica a lui Thomas Mann, Elisabeth Mann Borgese. Dupa razboi, Elisabeth impreuna cu sotul ei, celebrul antifascist si cercetator in domeniul literaturii Giuseppe Borgese, militase pentru frumoasa si utopica idee a unei federatii mondiale, bucurandu-se de sprijinul lui Gandhi, Sartre, Camus, Bertrand Russell, Einstein si tatal ei, Thomas Mann. A fost profesoara de drept maritim si ecologic „avant la lettre“, mult inaintea figurii emblematice Al Gore. La cina de la River Cafe apare unul dintre cele mai impresionante personaje ale cartii, Joseph Goodman. Tanar pianist de exceptie, indragostit de Elisabeth la sfarsitul anilor ’30, cand Mann pleaca in America, Joe ar fi putut fi usor catalogat astazi drept un ratat. Dupa casatoria lui Elisabeth cu Borgese, renunta la pian, vinde carti intr-o librarie si apoi canta pe vapoare de croaziera; dupa moartea fiicei sale, divorteaza si traieste astazi in saracie, pe care o ascunde cu mare discretie. Joseph Goodman a renuntat la pian pentru carti, are un cult pentru Walt Whitman similar cultului lui Riemen pentru Thomas Mann. In timp ce toti trei discutau despre problema raului asa cum este ea resimtita dupa 11 septembrie, Joseph Goodman le arata o cantata simfonica de solo, compusa de el pe versurile lui Walt Whitman din Leaves of Grass. Cantata lui Goodman se numeste „Nobletea spiritului“. Pentru Joseph Goodman, Whitman crezuse in faptul ca viata este arta devenirii prin cultivarea spiritului uman, a „adevarului, iubirii, frumusetii si bunatatii“. Goodman moare la doua luni dupa intalnirea de la River Cafe; inainte de moarte isi distrusese tot ce a scris. Elisabeth ii propune lui Riemen sa continue in Olanda idealurile in care crezuse Joseph.

Tema sacrificiului a fost expusa de Riemen si in deschiderea conferintei sale de la Institutul Aspen, in 2006. Riemen proiecteaza fragmente din ultimul film al lui Tarkovski (pe care, cu exceptia sotiei sale, Kirsten, nu-l vazuseram nimeni din audienta sofisticat-intelectuala de la Aspen). Sacrificiul lui Tarkovski incepe cu o intrebare similara concluziei lui Steiner din prefata cartii. Fiul lui Alexander il intreaba: „Si la inceputul lumii ce a fost, tata?“ Prin invocarea dramatica a lui Alexander, actor ateu care ii jura lui Dumnezeu ca va sacrifica totul pentru a salva omenirea de la holocaustul nuclear, Riemen comunica intr-un mod mai direct decat in carte aceeasi disparitie a spiritualitatii. De aceasta data, conferinta lui se intitula „Kitsch si criza Vestului“. Prin kitsch, Riemen nu intelege exclusiv valorile estetice, ci si pe cele etice. Un lucru poate fi frumos, dar poate fi neadevarat – din punctul de vedere al lui Riemen, acest lucru este kitsch. Cultura americana este dominata exclusiv de cultul banilor, de Martha Stewart si Donald Trump, pe care ii denumeste Doamna si Domnul Kitsch.

Atunci cand vorbeste de kitsch-ul etic si de lenea Vestului, Riemen uita ca acest mod de gandi si actiona nu mai este caracteristic numai Vestului sau Occidentului. Estul Europei nu este numai amnezic, dar poate si imita, si cu mai multa convingere, kitsch-ul. In Asia, America Latina sau Africa, o mare parte din elite, si nu numai, au aceiasi idoli. Dupa ce invoca pasager figura lui Spinoza si legatura dintre regimul politic si etica, Riemen reia figura lui Socrate in capitolul trei, pentru a discuta despre „tradarea intelectualilor“. Socrate a fost condamnat, dar a si ales sa moara, iar lumea lui Cephalus, convins ca bogatia lui l-a facut drept, si a fratelui lui Platon, Glaucon, sau a lui Kallikles (toti convinsi ca nimeni nu este drept de bunavoie si ca nedreptatea este preferabila dreptatii), pare sa fi triumfat astazi. Spinoza a refuzat sa predea, constient ca, in epoca fratilor de Witt, expunerea principiilor sale etice nu ar fi atras decat adversitati, si a ales sa continue sa lucreze ca optician, murind tanar, ca toti cei ce practicau atunci aceasta meserie, inhaland praful slefuirii lentilelor. Camus a spus „Nu“ prietenilor sai si posibilul sau destin ramane necunoscut din cauza accidentului sau. Sacrificiul lui Alexander descris de Tarkovski este redat de un film atat de putin cunoscut, iar pe Joseph Goodman l-au ascultat doi-trei semeni. Istoria acestor oameni, de la Socrate la Joseph Goodman, constituie trama sacrificiului pentru idealul „nobletei spiritului“.

Cu siguranta, in fata destinului lui Goodman, Steiner isi exprima scepticismul fata de orice renuntare a Occidentului la valorile pe care le are astazi. Riemen pare constient de aceste lucruri. In acelasi timp, el crede intr-o datorie a intelectualilor, prin care intelege atat oamenii de litere, cat si oamenii politici, de a arata celorlalti „cum trebuie traita viata“, ca raspuns la intrebarea morala socratica fundamentala.

Ultimul capitol al cartii, condamnarea la moarte de catre fascisti a lui Leone Ginzburg, formuleaza acest raspuns. Inainte de moarte, Ginzburg poarta un dialog imaginar cu un preot catolic care venise sa-l viziteze cu zece ani in urma; atunci trebuise sa plece din Universitate. Dialogul lor traseaza datoria morala pe care intelectualii o au astazi: sa uite de orice diviziuni politice, religioase, personale si sa continue sa creada si sa vorbeasca despre valorile morale fundamentale – adevar, frumos, libertate, deosebirea dintre bine si rau. Probabil ca unul dintre cele mai dificile lucruri este solidaritatea intelectualilor. Sa implice acest lucru atat de mult curaj?