ARTICOLUL de fata este primul dintr-o serie dedicata situatiei in care se gasesc traducerile filozofice in limba romana. Proiectul este motivat de trei intentii: 1) aceea de a oferi o evidenta – cantitativa, dar si calitativa – a traducerilor semnificative existente; 2) aceea de a atrage atentia asupra traducerilor care, din diverse motive, se cer refacute; si 3) aceea de a pune in dezbatere soliditatea unei terminologii filozofice romanesti formate in urma unor traduceri mai mult sau mai putin inspirate. Fireste ca cele trei paliere sunt puse in joc in proportii diferite, in functie de autorul aflat in discutie.

Intr-un anumit sens, Husserl nu se numara printre autorii greu de tradus. Frazele sale raman, chiar si atunci cand sunt mai lungi sau mai complicate, suficient de limpezi in ceea ce priveste structura lor fundamentala incat sa nu creeze ambiguitati, iar termenii pe care ii foloseste sunt mereu clari si tin de limba uzuala, Husserl evitand din principiu inovatiile terminologice pe care le practica frecvent un autor precum Heidegger.

In genere, un text husserlian este marcat de o aplecare atat de vadita inspre o precizare limpede si cat se poate de lipsita de echivoc a sensului, incat un cititor atent si intrucatva avizat nu are cum sa rateze nuanta dorita de el. Pe de alta parte, insa, tocmai acest lucru il face cu adevarat dificil pentru un traducator. Caci exista texte care sunt greu de tradus pentru ca sunt ele insele nebuloase si imprecise si pline de echivoc, si altele care sunt astfel doar pentru ca ii cer traducatorului sa fie el insusi precis pana la milimetru asa cum sunt ele – din aceasta ultima categorie fac parte si textele lui Husserl.

De aceea, ai fi tentat sa crezi ca problemele traducerilor din Husserl se leaga, la noi ca si pretutindeni, de nuante. Nu este insa nicidecum cazul. Ceea ce deosebeste traducerile noastre mai bune din Husserl de cele mai proaste nu este nicidecum o diferenta de grad, de tipul unei terminologii ceva mai exacte sau al unei fraze ceva mai apropiate de constructia originalului. Nu, diferentele sunt esentiale si ele tin nu atat de nuante, cat de conditia elementara a oricarei traduceri, ce trebuie sa poata subzista in chip autonom, ca text de sine statator, in limba in care a fost tradusa, pentru a putea „functiona“ ca traducere. Din punctul de vedere al cititorului, asta inseamna ca el trebuie sa o poata „scoate la capat“ cu traducerea, fara a recurge la original sau la alte traduceri pentru a intelege. Cu alte cuvinte, un cititor care are deja un comert de principiu cu Husserl – care il citeste cu usurinta in original si in alte traduceri – ar trebui, cel putin, sa poata „urmari“ traducerea de la un capat la celalalt.

Aceasta este, dupa cum spuneam, conditia minima a oricarei traduceri si tocmai acest principiu este cel care departajeaza traducerile Husserl in limba romana. Iata, de pilda, traducerile domnului Boboc – Filosofia ca stiinta riguroasa (1994), Criza umanitatii europene si filosofia (1997) si Conferinte pariziene (1999), aparute la editura Paideia. Fiecare pagina si fiecare alineat ale acestor traduceri reprezinta pentru cititor o lupta disperata in efortul de a intelege ceva. Si, desi nu este imposibil sa duci munca unei atare lecturi pana la capat, parcurgand unul dintre texte in intregime, este cert ca ceea ce ai parcurs nu este „constructia ideala“ a unei comunicari cu sens, ci un permanent ambuteiaj de fraze si propozitii.

Criticul unor atare traduceri este pus in dificultate: nu este vorba aici de inadvertente punctuale, de pasaje disparate ramase obscure sau de optiuni terminologice mai putin convingatoare, ci de texte ininteligibile alineat cu alineat si in intregul lor, si tocmai de aceea nu vad cum altfel as putea sa redau mai graitor impresia pe care o lasa ele, decat punand cap la cap trei pasaje husserliene cu varianta lor la domnul Boboc. Selectia fragmentelor este pur intamplatoare, lucru de care orice cititor se poate convinge alegand dupa voie orice alt alineat de pe orice alta pagina.

La dl Boboc: Noi o resimtim numai a propos de Europa noastra. Aici se afla insa ceva unic, sesizabil si in cazul altor grupari umane, ceva care, in vointa neintrerupta de autoafirmare spirituala dincolo de orice preocupare utilitara, devine pentru sine un motiv de a europeniza mai mult sau mai putin; aceasta daca avem despre noi insine o intelegere corecta, daca nu incercam de pilda sa ne indianizam.

Ce scrie Husserl: Putem simti acest lucru in chip limpede tocmai cu privire la Europa noastra. Ea are un anumit ceva specific, pe care il simt cu privire la noi si celelalte comunitati umane, un anumit ceva care, dincolo de orice considerent legat de utilitate, constituie mereu un motiv pentru ceilalti de a se europeniza, chiar si atunci cand vor in continuare si in chip ferm sa-si pastreze propria identitate spirituala, in timp ce noi, daca ne intelegem pe noi insine cu adevarat, nu vom accepta niciodata sa ne „indianizam“, de pilda[1].

La dl Boboc: M-as incumeta, in aceasta conferinta, sa redobandesc interesul pentru tema atat de mult discutata a crizei europene, de fapt sa dezvolt ideea istorico-filosofica (sau sensul teleologic) de umanitate europeana. Intrucat prin aceasta arat chiar functia esentiala pe care au sa o exercite, ca stiinte ale noastre, filosofia si ramificatiile ei, criza europeana va dobandi ea insasi o noua elucidare.

Ce scrie Husserl: As vrea sa incerc, in cadrul conferintei de fata, sa recastig interesul pentru mult discutata tema a crizei europene, si as indrazni sa fac acest lucru pe calea unei dezvoltari a ideii de umanitate europeana, asa cum apare ea dintr-o perspectiva a filosofiei istoriei (adica din punctul de vedere al sensului ei teleologic). Sper sa pot pune intr-o noua lumina aceasta problema a crizei europene, aratand in ce anume consta rolul esential pe care il joaca, in contextul ei, filosofia si diferitele ei ramuri, adica diferitele noastre stiinte[2].

La dl Boboc: Din ratiuni ce tin de fondul lucrurilor, starea metodologica in stiintele spiritului este, din pacate (in sensul intelegerii devenite pentru noi de acum inteligibila), cu totul diferita.

Ce scrie Husserl: Din pacate, insa, si din ratiuni inerente stiintelor spiritului, situatia metodica a acestora (in acea acceptie devenita deja curenta pentru noi) se prezinta intr-un chip diferit[3].

Cele trei citate sunt toate extrase din Criza umanitatii, dar pasaje absolut similare se pot gasi pe orice pagina din celelalte doua carti. Iata, de pilda, o scurta mostra din Filosofia ca stiinta riguroasa:

Este suficient sa ne amintim de „naivitatea“ cu care, potrivit celor spuse mai sus, stiinta naturii accepta natura ca dat; o naivitate care, pentru a spune asa, este in ea insasi imperisabila si care, de pilda, se repeta din nou la fiecare etapa a procedurii sale, unde recurge la o experienta foarte simpla si, in cele din urma, readuce orice metoda stiintifica experimentala chiar la experienta insasi.

Chiar daca ar fi numai ocurente intamplatoare, asemenea pasaje ar prejudicia in mod considerabil intelegerea unor texte precum cele husserliene, in a caror lectura este foarte important sa nu pierzi „firul“. Dar, in cazul traducerilor domnului Boboc, asemenea pasaje sunt despartite de altele avand aceeasi factura, astfel incat problema nu este nicidecum aceea ca din cand in cand pierzi „firul“, ci ca, in fapt, nici macar nu ajungi sa il prinzi. Este greu sa pui un diagnostic unor asemenea traduceri, identificand in mod exact unde anume se gasesc „problemele“ lor. Insa, dincolo de aceasta greutate, un asemenea inventar de amanunt nici macar nu merita intreprins, caci el nu ar face decat sa slabeasca, sub forma a nenumarate observatii punctuale, constatarea de ansamblu care este singura relevanta aici: aceste texte nu indeplinesc conditia minima a oricarei traduceri: aceea de a putea fi citite.

Lucrul este cu atat mai suparator cu cat toate cele trei texte reprezinta mai degraba lucrari de popularizare ale lui Husserl, ceea ce le face, in primul rand, mai facile, si deci mai usor de tradus, si in al doilea rand, foarte potrivite pentru o introducere in fenomenologia husserliana. De altfel, aceasta si este intentia careia ele erau din capul locului menite sa-i serveasca. Doar ca serviciul pe care domnul Boboc a crezut ca il face popularizarii fenomenologiei in Romania prin traducerile sale se dovedeste un deserviciu de proportii. Caci in forma in care se prezinta ele, aceste texte nu numai ca nu pot trezi nimanui interesul pentru fenomenologie si pentru tematica husserliana, dar ele, dimpotriva, au efectul de a goni pe oricine din calea unor asemenea productii. Cu siguranta ca nu sunt putini aceia care „s-au lamurit“ cu privire la Husserl, pe baza traducerilor facute de domnul Boboc. Nu putem de aceea decat sa spunem transant ca aceste trei texte, ce se numara, tocmai pentru ca sunt texte programatice, printre cele mai pasionante scrise de Husserl, isi asteapta inca traducerea in limba romana.

Trebuie remarcat ca, in zelul sau de a oferi publicului roman o cat mai bogata initiere in fenomenologie, domnul Boboc adauga in toate cele trei volume, pe langa textele anuntate pe coperta, si diferite alte materiale suplimentare, precum un articol al domnului Walter Biemel, doua variante ale celebrului articol despre „fenomenologie“ scris pentru Encyclopedia Britannica, cateva scrisori ale lui Husserl catre Brentano s.a.m.d., toate in traducerea domniei sale (printre ele si cateva pretioase incercari de a reda pasajele heideggeriene pe care le citeaza, in articolul sau, Walter Biemel). Singura problema este ca toate aceste cadouri sunt si ele atat de bine impachetate in limba domnului Boboc, incat nu au cum sa ne despagubeasca pentru calitatea textelor „principale“, caci nu este chip sa ne putem bucura nici de ele.

Singurul motiv pentru care Ideea de fenomenologie, aparuta in 2002 la editura Grinta din Cluj in traducerea domnului Boboc, ce merita o mentiune separata, este faptul ca textul pune la bataie cativa termeni fenomenologici esentiali, care pun anumite probleme traducatorului, probleme pe care, de altfel, domnul Boboc, le solutioneaza in maniera cea mai nefericita cu putinta. Cel mai eclatant exemplu este termenul fundamental de Selbstgegebenheit. Spunem ca un lucru este Selbstgegeben atunci cand ne este dat „prin el insusi“, cand ne este prezent ca atare, si nu prin mijlocirea vreunui alt lucru. Dl Boboc traduce cu „datul autonom“, trimitand cititorul intr-o cu totul alta directie, caci culoarea unui lucru aflat in fata noastra ne este data prin ea insasi (Selbstgegeben), ramanand cu toate acestea esential neautonoma. Altminteri, regasim si aici, ca si in textele anterioare, aceleasi neajunsuri de principiu: este imposibil sa deduci cum anume se leaga intre ele propozitiile din cadrul unei fraze si frazele din cuprinsul unui alineat[4].

Traducerea facuta de domnul Aurelian Craiutu Meditatiilor carteziene (Humanitas, 1994) ofera din capul locului o experienta diferita, si asta cu atat mai mult cu cat este vorba de unul dintre textele cele mai dificile ale lui Husserl. Cu toate acestea, ea ramane de evaluat prin prisma aceleiasi conditii minimale. Traducerea domnului Boboc este rand cu rand ininteligibila – iar cand se intelege ceva, este de regula gresit. Traducerea domnului Craiutu are portiuni bune in care este limpede si fluenta, astfel incat cititorul poate sa urmareasca firul cartii si sa se lase antrenat de mersul reflectiei. Dar tocmai aici intervine problema: exista numeroase pasaje in care intelegerea este pur si simplu obturata, „firul“ se rupe, iar lectura se infunda. Daca ar fi fost vorba numai de cateva asemenea alineate, poate ca ele ar fi putut fi surmontate. Nu este insa cazul. Asemenea pasaje apar o data la cinci sau sase pagini, instrainandu-l incetul cu incetul pe cititor de derularea textului, pentru ca, pana pe la jumatatea cartii, textul sa-si „piarda“ garantat orice cititor care nu se ajuta cu originalul.

Aceste dificultati au mai multe cauze. Ar putea, mai intai, sa fie vorba de faptul ca domnul Craiutu foloseste drept reper, dupa cum declara, traducerea franceza a lui Emmanuel Levinas, aparuta in 1931, cu privire la care Husserl isi exprima in scrisorile sale catre Roman Ingarden nemultumirea, considerand tocmai ca este vorba de o traducere plina de „blocaje“. Este greu de spus in ce masura domnul Craiutu se afla realmente sub influenta traducerii franceze, dar este cert ca dificultatea, in cazul sau, este aceeasi, potentata considerabil. O alta problema o constituie exprimarea sau topica stangace a multora dintre fraze, care ii fac cititorului fie dificil, fie de-a dreptul imposibil sa inteleaga despre ce este vorba. De multe ori nu este vorba decat de un singur cuvant sau chiar de o prepozitie, care, schimbata, ar face inteligibila fraza, dar care, pusa astfel, este suficienta pentru a deturna intelegerea si a-l pierde pe cititor. De pilda in expresia: „in modul unei credinte pentru ceva deja crezut“ (p. 40). In cursul unei fraze mai lungi, acest enunt nu poate fi inteles pentru ca expresia „o credinta pentru ceva“ pur si simplu nu se leaga. In alte cazuri este vorba de cuvinte mai importante care sunt traduse neglijent, astfel incat intregul frazei devine neclar: „O simpla judecata prezumtiva se conformeaza lucrurilor si faptelor insele prin trecerea ei la evidenta corespunzatoare“ (p. 40). Nu este vorba de o „conformare“, ci de faptul ca judecata prezumtiva „se orienteaza (sich richten nach) in functie de“ starile de fapt. Iar alteori problema consta intr-o neintelegere de principiu a sensului unui enunt altminteri banal, dar a carui ratare provoaca ratarea sensului intregului alineat. De pilda, la p. 51: „Ceea ce mai degraba – si exact prin aceasta – sau, mai clar spus, ceea ce prin aceasta imi revine mie, ca subiect care mediteaza, este viata mea pura“ (Husserl spune: „Ceea ce obtinem noi astfel, sau mai degraba ceea ce obtin eu, subiectul acestor meditatii etc.“ Precizarea, prin acel „mai degraba“, se refera tocmai la acest „noi“, si nu la..., in fine, nu imi este foarte limpede ce anume se precizeaza la domnul Craiutu).

Tuturor acestor derapaje, care par minore, dar care blocheaza sistematic si invariabil intelegerea, li se adauga ratarile si neclaritatile din terminologia „cu greutate“ a cartii. Gama acestora se intinde de la greseli ce sunt mai putin importante, pentru ca in ciuda lor se intelege totusi despre ce este vorba[5], la ambiguitati repetate si derutante[6]. Unele din optiunile terminologice majore – precum „stiinte de fapte“ pentru Tatsachenwissenschaften sau „a experimenta“ pentru erleben – risca sa nu fie intelese, iar altele – precum „a bifa“ pentru durchstreichen – nu au cum sa nu fie intelese gresit. Caci un lucru bifat inseamna in mod uzual un lucru „dus la bun sfarsit“, „taiat de pe lista“, si nu un lucru „neutralizat“ si dat in forma lui „ca-si-cum“. De asemenea, in mod destul de straniu, Erfassen si Auffassen, doi termeni fundamental diferiti ai lui Husserl, sunt tradusi la fel, ceea ce reiese si din indexul de la finalul cartii.

Astfel, cu toate meritele ei[7], pe care orice comparatie cu traducerile domnului Boboc le pune perfect in lumina, traducerea domnului Craiutu nu este nici ea, inca, lizibila pe romaneste. Diferenta este ca, pe cand traducerea aparuta la Humanitas este perfectibila, cu ajutorul unor reparatii serioase, volumele domnului Boboc nu au nici o alta sansa decat aceea de a fi retraduse.

Meritul de a trece acest prag minim al lizibilitatii revine, in sfarsit, ultimei traduceri Husserl aparute la editura Humanitas. Este vorba de primul volum, din cele patru anuntate, al Cercetarilor logice, tradus de Bogdan Olaru. Odata cu acest volum, cititorul poate parcurge pentru intaia oara un text husserlian in limba romana, avand – in ceea ce priveste inteligibilitatea traducerii cel putin – toate sansele sa o scoata la capat fara original, fara sa se infunde nicaieri in chip iremediabil si fara sa fie in nici un punct aruncat pe o pista gresita si deturnat. Iar asta nu este, dupa cum am vazut, putin lucru.

Pe de alta parte, fireste ca asta nu este inca totul. Inainte de orice, este nevoie ca o traducere sa fie functionala pentru ca dezbaterile de detaliu cu privire la optiunile terminologice s.a.m.d. sa poata cel putin demara, iar traducerea lui Bogdan Olaru face, fara indoiala, acest pas. Ea este „functionala“ si constituie astfel un progres calitativ si nu doar cantitativ fata de tot ceea ce s-a mai tradus din Husserl la noi. Pastrand aceasta diferenta esentiala in minte, trebuie sa remarcam si slabiciunile ei, caci ea nu este nicidecum o traducere perfecta. Astfel, cititorul poate deseori sa observe o apropiere prea mare de original, care se reflecta fie intr-o topica nefireasca[8], fie in formulari usor caraghioase[9], care nu sunt putine, dar care, in orice caz, nu blocheaza in mod esential inaintarea intelegerii. Alteori, intr-adevar, exista si fraze din care pur si simplu nu se intelege nimic, precum aceasta: „Cel inteligent nu ar avea nici un avantaj fata de cel prost si este problematic daca ar mai avea in genere vreun avantaj esential fata de el“ . Dar este de regula vorba de fraze secundare sau de citate care sunt frecvent traduse sub nivelul textului propriu-zis.

Toate aceste amanunte raman, insa, nimicuri, deranjante doar din punct de vedere „estetic“, atata timp cat nu prejudiciaza continutul fundamental al textului si nu ingreuneaza in chip esential lectura. Exista insa un punct in legatura care ma indoiesc ca poate fi trecut cu vederea: este vorba de traducerea termenului german Einsicht si a derivatilor sai. Einsehen inseamna in germana obisnuita „sa-ti dai seama de ceva“, sa devina ceva vadit sau evident pentru tine. De aceea, deseori Einsicht este pur si simplu echivalentul lui Evidenz la Husserl. Bogdan Olaru traduce termenul de cele mai multe ori prin „intuire“ – in conditiile in care Husserl tematizeaza intr-un mod pregnant, in cadrul aceluiasi text, si „intuitia“, Anschauung. Or, intre intuire si intuitie nu poate exista alta diferenta decat fie aceea dintre „cerere“ si „cerinta“, fie aceea dintre „voire“ si „vointa“ – nici una dintre acestea nefiind corecta in cazul termenilor husserlieni. Diferenta dintre cele doua forme – la nivelul „gramaticii“ cuvintelor – este aceea dintre o forma verbala si una substantivala a aceluiasi lucru: unul dintre termeni denumeste o actiune (cerere, voire), iar celalalt fie subiectul sau capacitatea responsabila de actiune (vointa, volitie), fie obiectul (cerinta) acelei actiuni. Or, cuvantul „intuitie“ imbina, ca si in germana, ambele aspecte, atata doar ca cei doi termeni husserlieni nu se afla in nici una din aceste relatii: Einsicht nu este actiunea al carei subiect sau obiect este Anschauung. Asta face ca propozitiile, nu putine, in care apar ambii termeni sa fie principial neinteligibile in limba romana: „La fel, si adevarul este o idee, o traim precum orice alta idee, intr-un act de ideatie bazata pe intuitie (Anschauung) (prin acest act avem desigur in vedere actul intuirii [Einsicht])“ (p. 191: un act de intuire care se bazeaza pe o intuitie!), „nici in cercul intuitiei (Anschauung), nici in cel al intuirii sale (Einsicht)“ etc. – sau, ceea ce e mai rau, ele sunt intelese gresit. Faptul ca alteori traducatorul duce confuzia si mai departe, traducand pur si simplu si pe Einsicht cu intuitie, nu este nicidecum de natura sa limpezeasca lucrurile. Este drept ca de fiecare data termenii originali, provenind evident din familii diferite, sunt dati in paranteza cu semn de avertisment, dar acest lucru nu poate ajuta cu adevarat un cititor nestiutor de germana.

Daca facem abstractie de acest punct, de care, repet, nu sunt convins ca se poate face abstractie, in conditiile in care termenii din paranteza nu sunt intelesi, ci doar semnalizeaza in chip exterior existenta unei diferente abstracte, putem spune, totusi, ca traducerea realizata de Bogdan Olaru pune o prima temelie serioasa receptarii lui Husserl in limba romana.

Husserl este un ganditor care, asemenea lui Kant, nu se distinge nici prin spectaculozitatea continutului sau si nici printr-o virtuozitate discursiva deosebita. Dar el constituie, precum Kant si, de asemenea, precum Aristotel, o veritabila si riguroasa scoala de filozofie. De aceea, fireste ca o cultura in care traducerile urmeaza mai degraba calea unor preferinte de sentiment nu se grabeste sa si-l insuseasca. Kant a inceput sa fie tradus in romaneste la 200 de ani dupa moartea sa, iar la 75 de ani de la moartea lui Husserl traducerea sa in limba romana de-abia incepe.

[1] In limba germana, in original: „Wir erspuren das gerade an unserem Europa. Es liegt darin etwas Einzigartiges, das auch allen anderen Menschheitsgruppen an uns empfindlich ist als etwas, das, abgesehen von allen Erwagungen der Nutzlichkeit, ein Motiv fur sie wird, sich im ungebrochenen Willen zu geistiger Selbsterhaltung doch immer zu europaisieren, wahrend wir, wenn wir uns recht verstehen, uns zum Beispiel nie indianisieren werden“.
[2] In limba germana, in original: „Ich will in diesem Vortrage den Versuch wagen, dem so viel verhandelten Thema der europaischen Krisis ein neues Interesse dadurch abzugewinnen, das ich die geschichtsphilosophische Idee (oder den teleologischen Sinn) des europaischen Menschentums entwickle. Indem ich dabei die wesentliche Funktion aufweise, welche in diesem Sinn die Philosophie und ihre Verzweigungen als unsere Wissenschaften zu uben haben, wird auch die europaische Krisis eine neue Erleuchtung gewinnen“.
[3] In limba germana, in original: „Ganz anders ist leider (im Sinn der uns schon ganz verstandlich gewordenen Auffassung), und zwar aus inneren Grunden, die methodische Lage in den Geisteswissenschaften“.
[4] Un singur exemplu, de pe prima pagina a primei prelegeri: „In atitudinea naturala suntem indreptati, intuind si gandind, spre lucrurile care ne sunt date in momentul respectiv si, ca ceva de la sine inteles, chiar daca intr-o forma diferita, si intr-un mod diferit de a fi , dupa izvorul de cunoastere si gradul de dezvoltare“.
[5] La p. 45, Selbsterfassung este tradus ca „sesizare proprie“ – desi este vorba de o „sesizare a lucrului insusi“. La p. 55 e vorba de o formula (Wendung), si nu de o orientare a lui Descartes etc.
[6] Acel Geltung ce apare si in Aussergeltungsetzen, la p. 50, este tradus constant cand cu „valabilitate“, cand cu „valoare“, acest din urma sens nefiind nicidecum implicat de Husserl in problematica reductiei. Reductia nu este nicidecum o „devalorizare universala“, cum scrie la pagina citata mai sus. O alta ambiguitate se leaga de Erfullung, care e tradus cand cu „umplere“, cand cu „realizare“, cand cu „confirmare“, fara sa reiasa din text ca ar fi vorba de acelasi lucru. De asemenea, Eigenheit nu se refera in cea de-a V-a Meditatie la „specificitate“, ci doar la „sfera proprie“. Toate cele trei exemple au, intr-adevar, in germana uzuala si acel al doilea sau al treilea sens – dar sensurile respective nu sunt puse in joc de Husserl, iar invocarea lor nu face decat sa provoace confuzie.
[7] Intre ele, numeroase solutii terminologice si un prim index de termeni, ambele achizitii pretioase pentru orice viitor traducator din Husserl.
[8] „[O] probabilitate moderata a unui progres viitor al stiintei este suficienta“, „Ceea ce revine stiintelor veritabile, valabile, stiintelor ca atare, cu alte cuvinte, ceea ce constituie ideea de stiinta este ceea ce intentioneaza sa cerceteze logica, pentru a putea astfel masura daca stiintele empirice existente corespund ideii lor, in ce masura se apropie de ea si prin ce anume se abat de ea“, „procedarea dupa metode principial absurde, intrucat sunt incomensurabile cu adevaratele obiecte ale disciplinei“ etc.

[9] „Suntem foarte de acord“, „vraja magica“, „excelentul Drobisch“, „starea atat de ramasa in urma a acestei stiinte“ etc.