„IT is so unfair!“ „E atit de nedrept!“ Primul-ministru nu stia ce spune. Nu stia tot ce spune. In dimineata zilei de 27 noiembrie 1990, Margaret Thatcher afla ca e parasita de parlamentarii propriului partid si tradata de ministrii propriului cabinet. In aceeasi clipa, Margaret Thatcher, liderul care n-a pierdut niciodata alegeri, a cistigat razboaie si a schimbat anemia unei tari resemnate in destin pozitiv, intelegea ca, urmind o regula tragica inca neinfirmata, nici o forma de maretie nu e mai tare decit slabiciunea coagulata de consens si inaripata de iluzia progresului.

Primul-ministru intorsese din drum Marea Britanie si chiar mai mult: demonstrase intr-o perioada istorica scurta (1979–1990) ca destinul lumii occidentale nu e nici scris, nici negociabil, nici epuizat. Fiica familiei de bacani din Grantham, un orasel obscur din estul Angliei, sosise in lumea politica inconjurata de suspiciunile cuvenite unui activist provincial si unei domnisoare crescute in atmosfera stricta pe care o dau, laolalta, metodismul si mercantilismul.

Margaret Thatcher era, clar, personajul cel mai nepotrivit pentru intilnirea cu modernitatea. Secolul XIX sosea, neinvitat, in plin secol XX si nu promitea decit un accident istoric si politic hilar, enervant, retrograd – una din acele inconsecvente intre caracterul liderului si spiritul epocii pe care democratia electorala le produce, din cind in cind, pentru a taxa increderea oarba in intelepciunea multimilor. Thatcher anunta – sau, mai degraba, asta sugerau grupurile de „iluminati“ academici, politici si sindicali – un derapaj egoist si meschin, o reintoarcere la mistica darwinismului economic si a pietelor care distrug valori umane, pentru a pune in locul lor obisnuita vulgaritate „nouveau riche“. In 11 ani de „thatcherism“, Anglia a devenit, intr-adevar, o alta societate sau, la drept vorbind, a redevenit o societate clasica, adica un grup uman care face, din nou, foarte bine ce stia sa faca foarte bine, pentru ca a parasit ipotezele teoretice si s-a reintors la datele propriului caracter istoric. Englezii au pus capat unei paranteze colectiviste care ameninta sa nu se mai inchida vreodata, au redevenit privati, detinatori de proprietati, comerciali, autonomi si egoisti, in maniera care a provocat, mereu, surisul infiorat al continentalilor sau remarcile suficiente ale lui Napoleon la adresa unei natiuni de pravaliasi.

Insa efectul Thatcher n-a fost niciodata inteles cu adevarat de personajele – fie actionari, fie victime – ale revolutiei sociale thatcheriste. O vreme, atita timp cit Doamna Demiurg a thatcherismului era inca de fata si activa, proiectul a fost masurat cu lungimea resentimentului cultivat de intelectuali si cu lipsa de masura a noilor imbogatiti, faimosii, zgomotosii, insuportabilii „yuppies“ – campionii spontani ai pietelor si comertului liber. Parada agresiva a imbogatirii a fixat o imagine si a hranit, treptat, o frica de materialismul principial si de consecventa economica pe care elitele academice si politice au transformat-o in ura. In vecinatatea istorica, pe atunci luminoasa, a europenizarii, Anglia Doamnei de Fier parea sa rugineasca in filozofia marunta a pragmatismului local. Ministrii cabinetului Thatcher si parlamentarii de virf ai Partidului Conservator erau deja, in epoca urmatoare, convinsi ca Anglia trebuie sa imbratiseze noul orizont istoric european si sa puna capat unei obsesii inguste.

In dimineata zilei de 27 noiembrie 1990, Margaret Thatcher intelegea ca partida e politic pierduta, ca reforma care a revolutionat societatea nu a penetrat aparatul de stat si ca primul-ministru e, dupa 11 ani, tot un strain indezirabil, un parvenit intr-o lume politica incapabila sa faca istorie palpabila, dar ahtiata, daca nu toxico-dependenta, de istoria imaginara, de elanuri si idei regizorale aplicate in masa. Pe scurt, de iluzia atotputernica dupa care programele fac istoria, iar elitele fac programele. A doua zi, primul-ministru demisiona, luind cu sine o epoca fara precedent. Thatcherismul disparea insotit, fara crutare, de injuria intelectuala repetata. A fost nedrept? Mult mai nedrept decit isi putea inchipui primul-ministru in clipa in care suferea ingratitudinea din noiembrie 1990. In noiembrie 2008, lucrurile aveau sa se clarifice, la scara istorica. Aproape 20 de ani de antithatcherism si tot atitia ani de logodna cu iluziile politice ale dirijismului aveau sa se incheie cu un dezastru, intr-adevar foarte international si foarte putin provincial. Criza financiara pornea distrugerea progresiva a sistemului bancar, provoca o recesiune economica profunda si facea, in putinul ei timp liber, procesul ironic al remediilor inepte cu care o clasa politica dezorientata incerca sa opreasca scufundarea.

Pe neasteptate, comentatori si ziare americane si britanice (in Franta sau in Germania un asemenea gest e anatema) redescopereau virtutile thatcherismului si invocau, oarecum comic, reeditarea miracolului – aparitia unei noi Margaret Thatcher. Nu e o dorinta tocmai lipsita de sanse, dat fiind ca personajele de acest gen apar, salvator, in momente de deruta economica si morala aproape complete. In 1979, primul an de guvernare Thatcher, Anglia era, in definitiv, sleita de indolenta sindicala si cocheta viguros atit cu FMI cit si cu statutul de economie ratata. Exista o bucla istorica reparatorie care produce lideri radicali in momente de impas extrem. Doar pudoarea academica ne impiedica sa recunoastem aceasta corespondenta. Cu precizarea ca marile deficite istorice convoaca intotdeauna personalitati excesive, dar nu garanteaza calitatea. Germania Republicii de la Weimar a dat exemplul definitiv in materie.

Insa problema ramine: care e iesirea din criza? Raspunsul depinde, mult mai mult decit s-ar putea crede, de raspunsul la o alta intrebare: de unde vine aceasta criza virulenta, globala si intratabila pe care nimeni sau aproape nimeni n-a presimtit-o?

Oricine poate, dar nu oricine trebuie sa fie proprietar

Toata lumea a fost luata prin surprindere. Nimic nu parea sa anunte caderea burselor si a pietelor. Primele semne au inceput sa lucreze din vara lui 2007, dar vreme de inca un an si jumatate nevralgia burselor a dat constant impresia unei afectiuni trecatoare si recuperabile. Intr-un fel, progresia crizei a fost insotita de o anume siguranta motivata istoric: pietele si guvernele aniversau aproape 20 de ani de pace si succes general. Epoca pacifica a liberalismului descris si prescris de Francis Fukuyama nu se desfasurase istoric ad litteram, dar pronosticul se dovedise in linii mari corect: lumea merge bine.

Impresia generala s-a destramat relativ rapid, in doar citeva luni de panica si furie bursiera, intre septembrie si noiembrie 2008. Apoi, caderea a devenit regim cvasipermanent. Lipsa de intuitie si pregatire fara precedent care a prefatat criza e socanta, dar perfect logica. Nu in plan economic si financiar, ci in sistemul mai larg si mai greu analizabil al vietii psihice si morale. Cu alte cuvinte, problema care a pregatit nepregatirea autoritatilor si a inlesnit gravitatea crizei e de gasit in sfera interioara, intre convingerile, sperantele si rationamentele curente ale guvernelor si societatilor.

Prima dintre constantele vietii generale a ultimilor 20 de ani a fost demonstratia necontenita a succesului. Alaturi de ea, sau mai degraba ca rezultat al ei, au aparut supozitia si apoi convingerea ca nimic nu mai e imposibil sau limitat. In timp ce istoria a continuat sa ofere imaginea unui animal cu desavirsire domesticit, sistemele economice si politice au inteles ca trebuie sa pluseze in directia cistigatoare, iar societatile occidentale au conchis ca nu au cum sa mai piarda avutie. Acest acord nerostit dar efectiv a insemnat ca economia si politica interna au trecut in regim de pilot automat, adica si-au pierdut aproape complet capacitatea de evaluare si functia critica. A fost o eroare fundamentala, pentru ca, in realitate, succesul continuu al economiilor si societatilor nu a ilustrat un model, ci a prelungit o inertie. Ultimii 20 de ani si mai bine au fost, institutional vorbind, anii unei relaxari extraordinare. Regimul esential al pietei libere a fost distorsionat sistematic. Principiul pietelor autonome a fost contrazis de interventii masive ale statului, de fiecare data in numele unei agende etice de „inalt“ progresivism. Cazul pietelor imobiliare, de la care a pornit dereglarea fundamentala, e flagrant.

Treptat, ideea dupa care oricine poate sa fie proprietar, cu anumite conditii, asa cum fusese ea practicata de administratiile Reagan si Thatcher, a cazut. Ea fost inlocuita de corolarul ei aparent care spune ca oricine trebuie sa devina proprietar, indiferent de conditii. La sfirsitul anilor ’70, Congresul Statelor Unite a votat legislatia care a impus acest drept si l-a pasat bancilor creditoare sub forma de obligatie.

Minoritatile si grupurile defavorizate au fost, indirect dar nu mai putin practic, improprietarite prin lege. Bancile au fost obligate sa acorde acestor grupuri credite prioritare, in baza unei cote fixe. Democratizarea etica a dreptului de proprietate e o ipoteza nobila, dar si o realitate economica dubioasa. Bancile au fost, practic, silite sa acorde credite, ignorind solvabilitatea persoanelor creditate. In acest fel, regula de aur a finantelor si principiul fundamental al economiilor libere erau, dintr-un foc, incalcate si corupte. Operatia a dat, insa, impresia unui succes indiscutabil.

Parada creditului: Ohio-Tokyo-Paris

Intr-adevar, mase mari de fosti chiriasi sau intretinuti ai statului au devenit proprietari. Reteta se dovedise un succes si a fost amplificata de toate administratiile americane, inclusiv de administratia Bush. In mod teoretic, toata lumea stia sau isi amintea ca asemenea procedee nu sint compatibile cu raspunderea juridica si disciplina financiara pe care se bazeaza capitalismul, dar nimeni n-a putut face fata avalansei emotionale care a insotit aceste programe si, mai ales, n-a putut invoca vreun dezastru, vreo dovada ca sistemul duce la ruina. Iar lucrurile care merg bine trebuie, desigur, duse mai departe.

Insa istoria nu era domesticita, asa cum au presupus politicienii si pietele. Nu era nici macar adormita, ci lucra discret si eficient. Generalizarea practicilor de creditare fara constringeri a fost institutionalizata de aparitia a doua agentii federale (Freddie Mac si Fannie Mae) prin care au curs trilioane de dolari in credit imobiliar garantat de guvern. De fapt, cele doua agentii de credit nu erau garantate de guvern, dar fiind creatii ale administratiei federale si aplicind programe elaborate la nivel federal s-au ales cu reputatia de banci cu garantie federala si au operat, practic, sub aceasta impresie. Nenumarate banci au pornit la creditarea in masa, asezindu-se sub umbrela celor doua agentii asazis garantate de guvern.

Asa a ajuns epoca anilor ’90 sa consacre principiul absurd dupa care banii pot fi mutati din banci in gol, fara ca ceva sa se piarda. Banii au incetat, practic, sa aiba valoare proprie si au fost inlocuiti de tranzactii, noile valori reale. In acest sistem, orice tranzactie e o tranzactie cistigatoare. Pina si banii in mod vadit nereturnabili devin o valoare daca sint plasati in tranzactia potrivita. Comertul cu datorii irecuperabile a devenit o posibilitate, apoi o moda si, in cele din urma, o manie. Datorii, adica bani practic pierduti intr-un credit imobiliar neghiob din Ohio, au inceput sa produca profit la bursa din Tokyo in folosul unei banci de la Paris.

Efectul a fost extraordinar. In realitate, trilioanele de dolari deversate fara garantii pe piata imobiliara puteau produce o criza imobiliara si atit. In noua realitate, aceste trilioane au produs o criza concomitenta in tot sistemul bancar mondial. Efectul psihologic si simbolic al operatiilor cu bani „bolnavi“ sau „toxici“ a fost mult mai puternic decit operatia insasi. Piata a fost distrusa de o suma de impresii si convingeri irationale care au functionat cu succes pina in secunda imediat anterioara colapsului.

Insa, in ultima analiza, lectia e simpla: pietele n-au cazut pentru ca pietele au lucrat pina la capat, ci tocmai pentru ca au fost viciate si „trucate“. Capitalismul nu trece prin nici o criza. In schimb, abaterea de la legile pietei si coruperea politica a economiei sint in criza, genereaza criza si risca sa provoace o catastrofa care se va intinde mult dincolo de bani, economie si industrii, amenintind echilibrul mental al societatilor.

Hipnoza fiscala si furie infantila

Primul si al doilea raspuns al autoritatilor americane, mai intii Bush, apoi Obama, a fost sa atace criza pe baza unei retete clasice si neverificate: doctrina Keynes. In mare, e vorba de ipoteza dupa care economiile pot fi supuse reanimarii artificiale. Daca piata s-a gripat, atunci e sarcina guvernelor sa simuleze si sa stimuleze piata, creind o economie sustinuta de comenzi de stat, in special lucrari de infrastructura, finantate de la buget.

Ce nu-si mai aduce aminte multa lume e ca autorul acestei profilaxii, economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), recomanda adincirea deficitelor bugetare pe timp de criza, dar era, in egala masura, indragostit de excedentele bugetare solide pe timp de crestere economica. Insa defectiunile aritmetice elementare par inofensive in comparatie cu erorile de conduita existentiala ale societatilor aflate acum in criza.

Adevarul e ca prabusirea pietelor financiare a surprins lumea intr-un moment de confuzie si pasivitate generalizata. Perioada postbelica a inceput ca o epoca de relansare energica, a continuat intr-un regim de prosperitate fara precedent si a generat, de la mijlocul anilor ’60, o noua mentalitate sociala. In principal, acest nou fel de a trai si de a reactiona la adversitate se bazeaza pe o indrazneala care se sprijina pe o absenta. Consumatorul – fostul cetatean activ – pretinde un standard de viata inalterabil, in baza perceptiei dupa care progresul material e obligatoriu si orice abatere de la aceasta traiectorie prescrisa e imputabila cuiva: statului, pietelor, capitalismului, democratiei sau, din ce in ce mai des, conspiratiilor, de buna seama evreiesti.

Cazul Bernard Madoff e litera de lege in materie si vine, in special de la stinga, la timp pentru a satisface o nevoie disperata de explicatii, armata de o ignoranta uluitoare in materie de viata sociala si economie. Bernard Madoff e numele unui operator financiar american care a pus la punct o escrocherie fabuloasa si a usurat de 50 de miliarde de dolari floarea establismentului artistic si academic international. Insa Madoff nu e decit aparitia tipica si aproape legica in epoci anesteziate de iluzia cistigului financiar automat si ireversibil. Madoff a aparut pentru ca a fost cerut si nu intimplator a operat nedetectat vreme de 20 de ani, adica tot atit cit a operat si misticismul financiar occidental in masa.

Interesant, un anume Harry Markopolos, contabil fara iluzii, s-a chinuit vreme de 10 ani sa se faca auzit. Markopolos a inteles in 10 minute: veniturile promise de Madoff erau irealizabile si mascau o megaescrocherie. A fost zadarnic. Autoritatile fiscale americane n-au reusit sa sparga hipnoza si au continuat sa creada, laolalta cu un intreg sistem politic, bancar si social, ca, da, e posibil: banii cresc intruna, nu se stie de ce, dar cresc mai bine ca niciodata.

Elementul Madoff e un episod anecdotic la limita intre grotesc si tragic. Realitatea de adincime a lumii in care a operat Madoff si pe care o ravaseste acum criza, in lipsa medicilor competenti, e mult mai complicata si mai grava. Ea e definita de o alunecare masiva spre irational care devine, in momentele de criza, furie anarhica. Madoff e o gluma proasta. Sindromul Baader-Meinhof, nevroza care isi ia numele de la grupul terorist anticapitalist german de la mijlocul anilor ‘70 si reediteaza furia infantila antisistem, e o gluma mult mai proasta. Insa complexul Baader-Madoff, suma acestor doua deriziuni ale ratiunii, e o gluma sinistra. Si, posibil, fatala.

Tata are 13 ani si vine fascismul

Citeva gesturi recente: administratia americana a varsat un „pachet“ de aproape 1 trilion de dolari in „societate“, mizind pe un soi de terapie keynesiana de soc. Analiza beneficiarilor de pe lista de obiective dezvaluie mult prea multe teme si fetisuri ale agendei nucleului „progressive“ din Partidul Democrat: programe de cercetare asupra incalzirii globale, eliminarea inechitatilor sociale, inzestrarea comunitatilor dezavantajate.

Toate aceste operatii discutabile sint erori pasabile. Citeva zeci sau sute de miliarde irosite pot ingrasa noua birocratie militanta din jurul guvernului federal american, fara sa produca efecte negative la nivelul economiei. Insa pachetul destinat reechilibrarii situatiei din zona imobiliara o poate face – si, aproape sigur, o va face. In primul rind, pentru ca banii destinati acestui program vor veni, mai intii, in sprijinul practicii care a produs criza: ideea dupa care cine e insolvabil e la fel de bun in fata unei banci pe cit e cineva care e solvabil. In al doilea rind, pentru ca noile sume puse la dispozitia Freddie Mac si Fannie Mae vor binecuvinta reluarea ciclului de credit toxic si vor consolida ideea dupa care cele doua agentii federale au imunitate fiscala. In sfirsit, pachetul de scutire de plati de ipoteci va premia raii platnici din banii bunilor platnici. Aceasta perversiune va bara in continuare accesul istoric la bun-simt. Constatarea dupa care nu oricine poate cumpara o casa si cine o cumpara o are numai daca o plateste va fi aminata din nou.

O alta initiativa recenta a impins guvernul britanic in pragul falimentului. Asta tocmai pentru ca guvernul insusi nu poate trece de concluzia dupa care marile falimente sint inacceptabile. Guvernul a salvat doua mari banci si a reusit, cu aceasta ocazie, sa se indatoreze cu doua trilioane de lire sterline. Datoria publica a ajuns la 150% din PIB. In sfirsit, la celalalt capat al societatii britanice, un lumpen deja stabilizat a intrat in faza de degenerare extrema. Un baiat de 13 ani a devenit tata. Mama e mai in virsta. Are 15 ani. Familia baiatului n-a muncit niciodata, dar incaseaza in jur de 30.000 de lire anual, in ajutoare sociale. Corul public a semnalat povestea in registru senzational, dar n-a gasit aproape nimic in neregula. Dimpotriva, tonul general a fost marcat de simpatie si usor amuzament.

Privite dinspre destinatie (asistatii) sau dinspre furnizor (statul), aceste desfasurari recente semnaleaza o convergenta periculoasa: acordul asupra structurii asistentiale a vietii politice si fuga de responsabilizarea persoanei. Criza provocata de citeva decenii pe deplin autiste la rigorile pietei si la riscul asumat de indivizii activi e tratata cu un supliment fabulos de incalcari ale normelor economice si cu un val de incurajari subventionate in directia vietii de asistat social. Desistarea colectiva continua. Mai mult, analiza politica, filozofica si culturala en vogue a crizei e parte a problemei. Exista, astfel, un consens analitic potrivit caruia criza capitalismului e un fapt, statul trebuie sa isi reia functia de regulator si chiar de detinator al mijloacelor de productie, iar pericolul imediat pe care il genereaza orice intirziere in aplicarea acestor masuri e alunecarea spre dreapta si aparitia unor noi variante de fascism.

Doamna si epoca ulterioara

Logica acestui avertisment e foarte accesibila si atragatoare: crizele economice aduc la putere regimuri autoritare de dreapta. Nimic mai convingator pentru o opinie publica educata in Est de vechile clisee ale manualelor comuniste si in Vest de medii de informare si universitati dominate de marxisti si postmarxisti. Acest ultim produs al istorismului marxist are un singur defect: e un fals.

Discutia nu merita prea mult spatiu, intrucit datele istorice sint, sau ar trebui sa fie, ultracunoscute. Marile crize economice sint, in genere, provocate de tratamente economice socializante, de stinga sau plasabile la stinga, si au adus la putere regimurile stingii extreme, nu dictaturi de dreapta. Epoca moderna sustine categoric aceasta suita. Nazismul german e, in plan economic, un socialism ultrabirocratic, desi respecta pina la un punct proprietatea privata (si anume, pina la punctul in care proprietarii sint evrei). Fascismul italian desavirseste, ca si nazismul german, un proiect politic socialist si practica o economie de stat ultrasindicalizata (sub control guvernamental).

In sfirsit, idolul noilor programe anticriza ale zilelor noastre, Roosevelt, ajunge la putere mostenind o criza favorizata de distorsiuni politice ale pietei si guverneaza economic pe baza faimosului New Deal, in spatele caruia se ascund – si nu prea – toate punctele fixe ale stingismului economic: sindicalizare fortata, planificare a preturilor, blocarea sau eliminarea sectorului privat prin aparitia dominanta a statului.

Toata literatura contestatara inflamata de ultimele luni de criza economica e alimentata de o enorma lipsa de luciditate si cunoastere istorica. Complexul Baader-Madoff – combinatia nefericita de teribilism infantil anticapitalist si iluzii financiare irationale – lucreaza din plin. Epoca a adunat o cantitate deja periculoasa de irationalitate, acea masa critica premergatoare imploziei. Golul de viziune e socant. O lume cladita pe curajul raspunderii si pe drama fertila a libertatii se intoarce impotriva ei insesi.

„E atit de nedrept!“ In dimineata zilei de 27 noiembrie 1990, Margaret Thatcher a vorbit despre o epoca mult ulterioara