L-am cunoscut pe Costin Cazaban la sfarsitul anilor ’60 ai secolului trecut. Aflasem ca facea parte dintr-o familie ilustra. Tatal sau a fost marele actor Jules Cazaban, mort prematur in acel deceniu. Mama, Irina Nadejde, tot actrita, s-a stins din viata la fel de prematur, cativa ani mai tarziu. Theodor Cazaban, unchiul din partea tatalui, era una din vocile celebre ale Europei Libere. Se mai inrudea cu sculptorul Ion Irimescu, regizoarea Sorana Coroama-Stanca si compozitoarea Mansi Barberis. Distinsul critic de teatru Jean Cazaban ii este var. Asadar, se nascuse si fusese educat intr-o familie de oameni de cultura. Iar urmele acestei educatii se vedeau in tot ce facea. A fost cu adevarat o persoana distinsa, aristocrata, ceea ce in peisajul uman al Romaniei socialiste din anii 1960–1983 (pana cand a plecat din tara) era o mare raritate. Perioada de atunci a fost totusi una dintre cele mai benefice pentru cultura moderna romaneasca. Se desfasura, cu voie de la imparatie (si nu in urma unor revolte de masa, intelectuale si studentesti, ca in Polonia sau Ungaria), scurtul interval sau, in termeni muzicali, micul interludiu de respiro al epocii comuniste (1963-1971), intre doua momente de crancena dictatura: se obtinuse o anumita libertate ideologica. Artistii, creatorii din toate domeniile au profitat din plin, presimtind ca momentul de gratie nu va dura mult. Au erupt, in acei ani, doua generatii de artisti si, mai ales, in cazul componisticii muzicale, doua avangarde distincte, cu idei romanesti, originale. Prima era legata de numele compozitorilor Stefan Niculescu, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Myriam Marbe, Cornel Taranu si Pascal Bentoiu, ce „framantasera“ problematica postenesciana a eterofoniei sau cea a claselor de compozitie ori a morfogenezei muzicale. Costin Cazaban facea parte din a doua generatie, in care mai erau Corneliu Cezar, Lucian Metianu, Corneliu Dan Georgescu, Mihai Mitrea Celarianu, Iancu Dumitrescu, Horatiu Radulescu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan si Ulpiu Vlad. Din sanul acestei generatii au izvorat ideile muzicii spectrale, arhetipale, ritualice, atemporale sau politemporale, onirice, metastilistice, initiatice.

 

In ciuda conditiilor politice neprielnice, dupa tezele din iulie 1971, dezideratele acestea au facut totusi scoala aici, pe malul Dambovitei, cum spuneau unii, pe un ton mai mult sau mai putin rautacios. Iar Costin Cazaban, atata timp cat a stat in Romania, si-a avut rolul sau important in declansarea acestor directii estetice. Lucra, in acea perioada, atat pe taram componistic – „Naturalia pentru pian si orchestra“ fiind una dintre capodoperele muzicii spectrale romanesti –, cat si pe cel muzicologic. Cronicarul de concerte Costin Cazaban devenise, alaturi de Radu Stan, una din figurile de temut in ochii muzicienilor romani. Si asta datorita competentei sale ireprosabile. A fost una dintre mintile cele mai patrunzatoare pe care le-am cunoscut de-a lungul vietii mele. Sesiza fulgerator esenta insasi a problemei pe care o avea in fata, subtilitatile ei, pe fundalul unei vaste culturi, care nu configura – vai!, ca la multi altii… – o simpla biblioteca ambulanta, ci era filtrata printr-o fina, supla si personala interpretare a evenimentelor. Prima sa sotie, mezzosoprana Steliana Calos (1944–1997), a fost una dintre cele mai active sustinatoare ale muzicii contemporane. Noi, compozitorii romani de avangarda, ii datoram mult acestei remarcabile artiste. Imi amintesc cat de fericit era Costin atunci cand s-a nascut Miruna, preaiubita sa fiica. A urmat casnicia cu Diana, o remarcabila si distinsa violonista. Dupa 1980, situatia din tara s-a deteriorat treptat. Intr-o buna zi, cam prin 1983, mi-a spus direct si fara nici un ascunzis: „Daca eu si Diana obtinem pasaport, sa stii ca nu ma mai intorc in Romania. Nu mai suport!“. Si asa a fost.

 

Adaptarea la viata din Franta, tara de adoptie, a fost grea si amara. Ca la „pomul laudat“. Insa atunci cand Costin Cazaban a ajuns in Franta, componistica romaneasca era in topul european si mondial al creatiei muzicale. In cadrul unui celebru festival parizian din 1983, avand ca tema „ultimele directii ale muzicii actuale“, lucrarea sa (a proaspatului exilat), „Croisements et recherches, Choral et evasion“, figura in concertul cu opusuri romanesti avand titulatura – evident, magulitoare pentru noi – „Romania in al IX-lea cer“! Inceputul parea, asadar, incurajator, dar in curand aveau sa apara si deziluziile. Soarta celor care au ales calea exilului in Occident, in anii 1970–1980, a fost cu totul diferita de cea a „fugitilor“ din 1945 (ca Eliade, Cioran sau Ionesco) sau a celor plecati din perioada interbelica (ca Brancusi). Domnii capitalisti erau interesati de emigrantii din Estul comunist doar in masura in care puteau deveni „arme explozive“ in actiunea de demolare a comunismului. Atat si nimic mai mult (a se vedea cazul Soljenitin si, poate, Paul Goma). Iar epoca oficializata a postmodernismului, inceputa in 1980, odata cu relativismul si confuzia axiologica, nu a mai permis o evaluare exacta a personalitatilor artistice. Imi amintesc ca atunci cand, rar, se intampla sa obtin un pasaport si reuseam astfel sa ajung in strainatate, ma intalneam, de fiecare data, cu Costin, gratie caruia descopeream „ungherele“ pline de farmec ale Parisului. Aveam ocazia sa sporovaim indelung, prin cafenelele acelor locuri, despre viata din tara si cea din Occident. Una din temele forte ale discutiilor noastre era paralela dintre dictatura politica a lui Ceausescu si cea, in plan estetico-muzical, a lui Boulez, la Paris. Era vorba de faptul ca acesta din urma cauta sa perpetueze, prin toate parghiile pe care le detinea, doctrina seriala, pe care noi, cei din Romania (sau veniti din Romania), o credeam de mult apusa. Cine era mai provinciala, din punct de vedere estetic, Romania sau Franta?, ne intrebam noi. Sub acest aspect, Costin se simtea cazut dintr-o groapa in alta. Cum poti sa-ti mentii un statut de libertate individuala, in lumea artistica, fara sa faci nici un compromis cu unul sau altul dintre cei care detin puterea?, ne mai intrebam noi.

 

Dupa evenimentele din 1989–90, care au dus la prabusirea comunismului, ne-am vazut mult mai des, intrucat venea anual in Romania. Ne-am impartasit deseori deziluziile, de data asta pe teme postdecembriste: fosti securisti deveniti peste noapte mari capitalisti, internationalisti metamorfozati subit in nationalisti verzi, atei in dreptcredinciosi, prabusirea interesului pentru arta in societatea de consum etc. Intre timp, obtinuse titlul de doctor la Paris I cu o stralucita teza, in care aplica teoriile lui Stefan Lupascu la cercetarea fenomenului muzical (Temps musical/espace musical comme fonctions logiques, L’Harmattan), fiind apoi profesor asociat la universitatile din Paris si, in ultima vreme, titular la Lyon. In calitate de jurnalist la Le Monde si Le Monde de la musique, sustinea intens muzica romaneasca. Am scos impreuna un CD cu unele din piesele noastre muzicale (titlurile lucrarilor pe care le semna fiind „Deus ex machina“, „Au-delà de Vienne“, „Treillis“) la editura pariziana Edition Modern. Opusurile sale s-au cantat deseori in cadrul Festivalului „Saptamana Internationala a Muzicii Noi“ de la Bucuresti.

 

Pe parcurs, intrevederile noastre s-au mai rarit. Mi-a fost alaturi in nenorocirea care s-a abatut asupra mea. Ultima oara cand l-am vazut parea putin obosit si rupt de lume. Dupa o vreme, am aflat ca era suferind si ca a pastrat o discretie totala asupra bolii. Vestea mortii lui a surprins, a inmarmurit pe multi dintre cei care l-au cunoscut. M-am convins inca o data cat de precari si efemeri suntem in aceasta existenta! Si cum Costin era un mare iubitor de calatorii, consider ca aceasta este, de fapt, Marea lui Calatorie catre Taramuri Verticale si ca vom avea prilejul sa ne revedem curand.