Am avut acest privilegiu de a-l cunoaste pe Costin Cazaban, de a-l asculta vorbind despre muzica si de a-i savura uneori compozitiile. Costin era un om discret atunci cand venea vorba despre universul creatiei sale. De altfel, cred ca isi cizela cu o minutie extraordinara piesele pe care le compunea, petrecand ore si ore in fata computerului, cantarind si evaluand fiecare sunet, fiecare acord, ca un alchimist care transforma in aur materia ordinara. I-am surprins, in cateva imprejurari, prin retinute scanteieri de lumina si iradieri ale fetei, bucuria de a-si vedea interpretate piesele in public. Costin Cazaban scria pentru noi, pentru cei dispusi sa intre intr-un univers extrem de original, surprinzator chiar (ma gandesc la compozitiile lui de muzica spectrala), dar nu buscula niciodata pe nimeni cu ceea ce avea de spus. Costin Cazaban era un artist pe care trebuia sa-l descoperi incet, sa te apropii treptat de el si de intimitatea creatiei sale muzicale, acceptand etape de initiere. Si cand in sfarsit intrai in universul sau si ii ascultai muzica, era ca si cum Costin ti-ar fi deschis sufletul, te-ar fi primit in clubul restrans al celor care merita ghidati spre miracol.

 

In materie de initiere, eu am avut bucuria de a-i fi uneori un spectator avid. Pentru ca omul Costin Cazaban era un spectacol. Memoria unei intregi epoci si a unei intregi elite culturale bucurestene incepea sa-si dezvaluie secretele si anecdotele, povestile cu talc si fabulele de societate cand incepea Costin sa povesteasca amintiri. De cate ori nu am ras in hohote ascultandu-i comentariile, bancurile, observatiile deseori acide. Costin avea un ochi amabil dar scrutator, neiertator cu prostia, cabotinismul, superficialitatea, ridicolul… Avea colectia sa de personaje, de glume si de parabole.

 

De mai multe ori am asistat, impreuna cu el, la diverse concerte. Erau momentele mele de deliciu pentru ca il provocam, dupa concert, la discutii despre ceea ce vazuseram si ascultaseram impreuna. Si atunci se exprima in fata mea uluitorul critic muzical Costin Cazaban, acel Costin Cazaban care auzea si vedea ceea ce publicul de rand, fie el extrem de cultivat si meloman, nu era capabil nici sa auda si nici sa vada. Costin era capabil sa-mi furnizeze in trei fraze, dupa un concert sau un recital, o radiografie precisa a calitatii artistice a spectacolului auzit si vazut. As spune ca nu-l pacalea nimeni, nici macar marii violonisti si pianisti a caror trecere prin Paris era un eveniment. Cand eu ma extaziam in fata virtuozitatii si a prestantei scenice, Costin Cazaban imi semnala si micile procente de cabotinism, infime uneori, de unu la suta sa zicem, din prestatia artistului…

 

Costin Cazaban avea o cultura muzicala uluitoare, dar si o vasta cultura teatrala, literara, filozofica... Toate acestea il faceau sa vada, sa asculte, sa simta, sa analizeze si sa sintetizeze altfel muzica. Imi amintesc, de exemplu, de emisiunile realizate, timp de multi ani, la Sectia Romana de la Radio France Internationale. Ele se intitulau „Surprizele trecutului muzical“ – titlu care vorbeste de la sine despre o anumita vocatie a sa de a explora, din unghiuri de vedere inedite, un patrimoniu deja clasat, fixat, impietrit in clisee analitice. Costin Cazaban avea acest dar uluitor, de magician as spune, de a ne „stimula“ vederea si auzul, de a ne face sa vedem si sa auzim, in repertoriul unui clasic precum Bach sau Schubert, de exemplu, lucruri cu totul si cu totul noi, filiatii si paralelisme, fire ducind spre alte etaje ale trecutului dar si spre viitor, inclusiv elemente uluitoare de modernitate… Ca om de radio avea o prestanta vocala uluitoare, timbrul vocii sale era el insusi muzical, iar tonul adoptat avea un fel de siguranta fara sa fie didactic. Fiecare dintre emisiunile sale era o calatorie prin istoria muzicii si in acelasi timp o revelatie. „Veniti cu mine sa va arat ce n-ati observat niciodata pe fatada unei monument pe care l-ati contemplat de mii de ori“, parea sa ne spuna Costin Cazaban. Si avea dreptate… Emisiunile sale au avut un ecou puternic intre 1999 si 2004, si reprezinta acum un patrimoniu sonor de care merita sa ne ocupam.

 

As mai evoca aici, pentru a-l portretiza pe Costin Cazaban, si stilul sau de cronicar muzical. Cine ii citeste cronicile si notele (care sunt, de fapt, de ordinul sutelor) ramane extaziat in fata preciziei si a frumusetii lor stilistice. Nu exagerez: Costin Cazaban ajunsese sa manuiasca o limba franceza admirabila prin fluiditate si exactitate. Ceea ce reusise Cioran in lupta sa cu limba franceza pe taramul expresiei filozofice, a reusit si Costin Cazaban in cronicile sale muzicale scrise in limba franceza. Metaforele sale, comparatiile sale, conceptele utilizate, maniera sa de a decortica mecanismul creatiei muzicale, de a vorbi despre „sisteme ritmice“, culori muzicale, alternante simbolice, si asa mai departe, toate acestea ma fac sa-l consider pe Costin nu numai un critic, un comentator, ci un eseist si un filozof al muzicii.

 

Costin a fost, intr-un fel, prea modest in cursul vietii sale. Perfectionist si idealist, si-a investit timpul in munca si nu in tentative de afirmare. Cum se intampla deseori cu multi artisti de exceptie care dispar prematur inainte de a fi recunoscuti in toata dimensiunea lor, Costin Cazaban ne-a lasat un mesaj subtil si profund, precum si o opera de mica dimensiune ca volum dar care este o adevata bijuterie. Mai ramane ca noi sa ne apropiem de ea si sa o apreciem.