Repere ale traditiei biblice romanesti (I)
Rating:
Voturi: 6
1. Biblia de la Bucuresti (1688) sau Biblia lui Serban Cantacuzino este socotita in mod unanim si pe buna dreptate, de istorici ai culturii romanesti, de istorici ai Bisericii, de filologi si in general de publicul instruit, un moment crucial in devenirea culturii romanesti si deopotriva un „monument“ literar de importanta majora. Acest consens nu se reflecta, din nefericire, si intr‑o mai buna cunoastere a semnificatiilor reale ale acestui text capital al culturii romanesti. Intre progresele autentice in cunoasterea contextului cultural‑istoric in care s‑a produs traducerea integrala in limba romana a Sfintei Scripturi si tiparirea ei in secolul al XVII‑lea (inregistrate mai ales in cimpul cercetarii filologice din ultimele citeva decenii) si difuzarea si asimilarea acestora se constata o „defazare“, in sensul ca, mai ales cu prilejuri festive sau comemorative, sunt adesea re‑afirmate informatii si interpretari eronate sau partial adevarate. In cele ce urmeaza ne propunem sa rezumam pe scurt stadiul actual al cercetarii complexului cultural pe care il numim „Biblia de la Bucuresti“, sa raportam acest text la posteritatea sa textuala si, in final, sa schitam citeva sugestii sau deziderate pentru cercetarea viitoare imediata.
Una dintre „ideile primite“, afirmata frecvent ca si cum ar fi de la sine inteleasa sau demonstrata, este aceea ca Biblia de la Bucuresti reprezinta „incununarea eforturilor“ generatiilor de inaintasi sau o „sinteza“ a versiunilor biblice partiale, care au fost tiparite sau au circulat anterior anului 1688. Realitatea faptelor, asa cum ne indica simpla comparatie a textelor, este alta si poate fi sintetizata astfel. Cartile Noului Testament din Biblia de la Bucuresti sunt in relatie textuala directa cu textele corespunzatoare din Noul Testament de la Balgrad (1688), reprezentind o revizuire si o adaptare a tipariturii anterioare. Cit priveste insa Vechiul Testament cuprins in editia tiparita la Bucuresti in 1688, acesta reprezinta o traducere integral noua, fara o relatie textuala directa cu versiunile romanesti partiale anterioare, Palia de la Orastie (1582) sau numeroasele Psaltiri, manuscrise sau tiparite. Daca o astfel de continuitate textuala concreta nu poate fi dovedita, nu este insa mai putin adevarat ca autorii noii versiuni nu a trebuit sa inventeze integral un stil sau un limbaj biblic, ci s‑au incadrat intr‑o traditie incipienta, careia i‑au conferit consistenta si repere ferme si vizibile. In acest sens general referitor la preexistenta unor capacitati expresive ale romanei literare, pe care, exercitindu‑le asupra unui text de amploarea si dificultatea Vechiului Testament in integralitatea lui, autorii tipariturii de la Bucuresti le‑au ridicat la un grad superior de rafinament si eficienta, definirea Bibliei de la 1688 ca o sinteza a experientei culturale anterioare poate fi acceptata.
1.1.
Acest caracter sintetic si fondator al Bibliei de la Bucuresti se refera, repetam, doar la cadrul cultural general, pe de o parte, si la punerea in circulatie a textului biblic complet, care, prin prestigiul sau simbolic maxim, prin numeroasele sale calitati literare, prin dimensiuni si prin autoritatea indusa de prestigiul editorului, principele tarii Romanesti, s‑a putut impune ca model si reper pentru ceea ce s‑ar putea numi traditia biblica romaneasca. Conceptul de „traditie“ il intelegem aici in sensul sau cel mai concret, acela de paradigma stilistica si lexical‑semantica relativ stabila, mentinuta constant in versiunile biblice succesive in limba romana, privite in interconexiunile lor textuale. Este vorba, cum vom incerca sa aratam mai jos, despre conservarea, timp de mai bine de doua secole si jumatate, nu numai a orientarii initiate de Biblia de la Bucuresti, ci si a unei mari cantitati de elemente textuale (optiuni de traducere, terminologie, semantica, frazeologie, topica, onomastica biblica etc.).
Aici este momentul sa amendam inca o afirmatie eronata frecvent reiterata, potrivit careia Biblia de la Bucuresti ar reprezenta un model de limba literara romaneasca veche si, implicit, fundamentul textual al limbii romane literare moderne. Realitatea istorica a faptelor este insa alta. Daca acceptam definitia stiintifica a limbii literare, aceea de varietate exemplara a limbii nationale, caracterizata prin acceptarea constienta si consensuala, de catre toti utilizatorii si la toate palierele (fonetic, morfologic, lexical, sintactic), a unor norme relativ stabile si unitare, codificate in mod explicit sau cel putin printr‑un uz generalizat si constant, constatam ca textul Bibliei de la Bucuresti nu satisface aproape deloc aceste exigente. Cercetarile specialistilor filologi au demonstrat de multa vreme ca, in aceasta perspectiva, Biblia de la Bucuresti nu a putut fi un model de limba literara. Simpla lectura atenta a textului ar arata oricarui cititor avizat numeroase inconsecvente de natura grafico‑fonetica (unul si acelasi cuvint scris, adesea pe aceeasi coloana, in mod diferit, accentuari diferite ale cuvintelor etc.), morfologica (variante diferite de plural la substantive, fluctuatii mari in paradigma conjugarii verbale) si lexicale (coocurenta elementelor lexicale nordice si a celor sudice, mai multe forme de adaptare ale numelor proprii din bogata onomastica biblica etc.). Exista, in epoca, alte texte, inclusiv bisericesti, care se apropie mult mai mult decit Biblia de la Bucuresti de idealul exemplaritatii, unitatii si normativitatii unei limbi literare! Acest aspect lingvistic compozit al textului Bibliei de la Bucuresti are doua explicatii principale. Este vorba mai intii de una cu caracter general: limba romana literara veche in sine prezenta un nivel scazut de normativitate. A doua explicatie este de ordin particular. Redactat mai intii de un autor care cunostea si practicá traditia literara moldoveneasca (Nicolae Milescu Spatarul), textul Bibliei a fost revizuit inainte de a fi tiparit de carturari munteni (Fratii Radu si Serban Greceanu) si „diortosit“ in cele din urma de un alt moldovean (Mitrofan, fost colaborator apropiat al mitropolitului Dosoftei si viitor episcop de Buzau); se mai adauga, fapt deloc de neglijat, timpul relativ scurt pe care editorii de la Bucuresti l‑au avut la dispozitie. Aceste fapte conjuncturale cunoscute, precum si lipsa unei „autocenzuri“, a unei preocupari constientizate pentru norme lingvistice unice si unitare au condus la rezultatul pe care il constatam: Biblia de la Bucuresti nu este unitara sub aspectul normelor literare.
1.2. Biblia de la Bucuresti este considerata, in mod corect, o opera colectiva. Afirmind acest adevar, multi dintre cei care se pronunta cu prilejuri oarecare despre acest monument al vechii noastre culturi au in vedere un fel de efort colectiv si anonim al tuturor generatiilor de carturari care au contribuit in vreun fel oarecare la traducerea si punerea in circulatie a textelor bisericesti fundamentale. O alta eroare de apreciere se regaseste la cei care pun pe seama fratilor Serban si Radu Greceanu meritul principal in traducerea si editarea primei versiuni romanesti integrale a Sfintei Scripturi. Imprejurarile istorice concrete, succesiunea si ponderea contributiei diferitilor carturari implicati, motivatia, competentele si contributia celor mai multi dintre „autorii“ Bibliei de la 1688 au fost insa clarificate de multa vreme, in special prin contributiile unor invatati precum Nicolae Iorga, Virgil Candea sau N. A. Ursu.
Vom prezenta pe scurt si sintetic aceste date, cu speranta ca vom putea contribui astfel la difuzarea si generalizarea lor in constiinta publica.
Primul aspect care trebuie evidentiat este acela ca Biblia de la Bucuresti nu a fost conceputa si realizata ca o carte bisericeasca in sensul restrins al cuvintului, neavindu‑se nici un moment in vedere satisfacerea unor nevoi ale cultului liturgic. Pentru aceste nevoi, existau si circulau deja de relativ multa vreme Evangheliile, Apostolul si Psaltirea, unde pasajele vetero‑ sau neotestamentare erau selectate si prezentate in succesiunea ceruta de logica discursului liturgic. Existau de asemenea si circulau cartile
de interpretare, de lamurire si de edificare morala a credinciosilor, cea mai importanta dintre acestea fiind Cazania (Iasi, 1643) mitropolitului Varlaam al Moldovei. Deceniile de la sfirsitul secolului al XVII‑lea si inceputul celui de‑al XVIII‑lea inregistreaza chiar, atit in Moldova, cit si in tara Romaneasca, o intensa si accelerata activitate de elaborare si tiparire a textelor liturgice fundamentale si absolut necesare cultului si vietii bisericesti curente (Liturghierul, Molitvenicul, Triodul, Octoihul etc.). Tiparirea integrala a Bibliei nu era o astfel de urgenta si nu se inscria in rindul prioritatilor unor ierarhi luminati si eruditi precum mitropolitii Dosoftei al Moldovei si Teodosie Rudeanu al tarii Romanesti. Realitatea istorica a faptelor ne arata ca aceasta sarcina de o enorma dificultate dar si aducatoare de prestigiu si‑au asumat‑o citiva dintre cei mai eruditi carturari laici ai epocii, stimulati si sprijiniti de o autoritate politica majora, voievodul Serban Cantacuzino. Preocupat de consolidarea puterii politice personale, principele a vazut in gestul simbolic al editarii Sfintei Scripturi in limba tarii pe care o stapinea un prilej major de conturare si afirmare a statutului de principe crestin luminat si generos pe care il viza in mod sistematic si pe toate caile. Nu lipsita de importanta in acest context este mentionarea faptului ca, sub autoritatea si cu sprijinul aceluiasi Serban Cantacuzino, se tiparea la Venetia, in 1687, adica exact un an inaintea Bibilei de la Bucuresti, in conditii editoriale similare ca impozanta, textul integral al Bibliei in limba greaca (Septuaginta si Noul Testament). Corelate intre ele, cele doua evenimente editoriale vadesc in mod limpede ambitia lui Serban Cantacuzino de a‑si marca si legitimá statura de lider politic al lumii ortodoxe balcanice si deopotriva al familiei sale, ca mostenitoare a traditiei imperiale bizantine.
Erudita si redactata (probabil de Stolnicul Constantin Cantacuzino, fratele domnitorului) intr‑un stil matur si precis, cu o retorica bogata si nuantata, prefata adresata de voievod, in ordinea ierarhica medievala, tuturor supusilor sai, „celor ce sa afla lacuitori supt stapinirea noastra, preasfintitului mitropolit chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezau episcopi, preacuviosilor egumeni, smeritilor preoti, blagorodnicilor boiari si tuturor celoralalti pravoslavnici crestini“, contine date si detalii precise, care sprijina si justifica interpretarea pe care am formulat‑o mai sus. Despre transpunerea in limba poporului a „dumnezaiestii Scripturi“ se vorbeste ca despre o „cereasca filosofie“, un dar spiritual spre „folosul obstesc“, pe care domnitorul este dator sa il faca supusilor sai, „spre a noastra spasenie si spaseniia fratelui nostru“ si pentru a nu ingropa „talandul“ care i‑a fost dat, ci a‑l spori si imparti „celor ce sint supt ascultarea noastra“. Un pasaj important din aceasta prefata merita sa fie reprodus in intregime, intre altele si pentru ca atesta faptul ca mentalitatea evoluata, de orientare filologica si umanist‑crestina, a traducatorilor era cunoscuta si recunoscuta ca atare si dincolo de cercul foarte restrins al carturarilor:
„Aceasta am facut la talmacirea acestii Sfinte Scripturi, facind multa nevointa si destula cheltuiala, despre o parte puind dascali stiuti foarte den limba elineasca, pre preainteleptul cel dentru dascali ales si arhiereu Ghermano Nisis, si, dupa petreacerea lui, pre altii care s‑au intimplat, si despre alta parte ai nostri oameni ai locului, nu numai pedepsiti intru a noastra limba, ce si de limba elineasca avind stiinta ca sa o talmaceasca, carii luind lumina si dentr-alte izvoade vechi si alaturindu‑le cu cel elinesc al celor 70 de dascali, cu vrearea lui Dumnezau o au savirsit precum sa veade. Si macara ca la unele cuvinte sa fie fost foarte cu nevoie talmacitorilor pentru strimtarea limbii romanesti, iara incas avind pilda pre talmacitorii latinilor si sloveanilor, precum aceia asa si ai nostri le‑au lasat precum sa citesc la cea elineasca (…). Si spre aceasta m‑am indemnat ca sa sa dea la toti dumnezaiescul cuvint, stiind bine ca Dumnezau au poruncit sfintilor sai apostoli sa propoveduiasca pre facatoriul de viata, cuvintul sau la toata zidirea, ca sa nu ramiie cineva neluminat de stralucirea darului sau, care vedem pana in zioa de astazi ca n‑au ramas nici un neam, nici o limba (…) ca sa nu citeasca intru a sa limba dumnezaiasca Scriptura“.
Semnificatiile politice, culturale si nationale ale evenimentului editorial patronat de Serban Cantacuzino sunt inca si mai explicit formulate in cea de‑a doua prefata a cartii, adresata voievodului si semnata de „Dositheu, den mila lui Dumnezau patriarh al Sfintei cetati Ierusalimului si a toata Palistina“. Faptul insusi al semnarii de catre unul din capii proeminenti ai Bisericii Ortodoxe a acestui text encomiastic la adresa lui Serban si a familiei sale este elocvent pentru autoritatea de care acesta se bucura in lumea ortodoxa a momentului. Redactat mai mult ca sigur de catre un „om al locului“, probabil acelasi Constantin Cantacuzino Stolnicul, acest text contine, in seria eruditelor argumente de justificare a legitimitatii transpunerii textului sacru in limba vernaculara, o formulare subtila a dimensiunii universale a unui act de cultura national, dedicat intregului popor roman; caci, evocind in context exemplul imparatului Constantin, care a pus sa se difuzeze Sfinta Scriptura printre bisericile din Constantinopol, sau al episcopului got Ulfila, care a transpus in limba poporului sau o parte a Bibliei, prefatatorul arata ca „mai virtos vreadnic de mii de laude esti mariia ta, care la un norod intreg dai cuvintul lui Dumnezau (…) ca sa lumineaze celor den casa ai Besearicii noroade: rumanilor, moldovenilor si ungrovlahilor“.
Un al doilea aspect care trebuie mentionat si subliniat tine de faptul ca textul tiparit la Bucuresti la 1688, in scopurile detaliate mai sus, nu reprezinta in fapt traducerea Fratilor Greceni, cum s‑a crezut multa vreme. Acesti doi carturari, aflati la inceputul carierei lor, se vor ilustra ulterior prin opere importante, cum ar fi traducerea in romaneste a Marturisirii ortodoxe a lui Petru Movila, a Margaritarelor lui Ioan Gura‑de‑Aur si a Mineelor. Fara a diminua astfel deloc statura si meritele lor reale, trebuie insa spus ca lor le‑a fost dat ca, in evenimentul cultural de la 1688, sa joace doar rolul de revizori ai unei traduceri integrale a Vechiului Testament, traducere efectuata cu citeva decenii inainte de cunoscutul carturar Nicolae Milescu Spatarul (1636–1708). Acest fapt este dovedit, pe linga unele referiri indirecte din epoca, de existenta unei alte versiuni romanesti integrale a Vechiului Testament, pastrata intr‑un ingrijit manuscris, Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Romane. Copiat de un anume Dumitru din Cimpulung pentru mitropolitul Theodosie, Ms. 45 contine si un „cuvint inainte catra cititori“, redactat de catre un carturar anonim, care afirma explicit ca „o am scosu‑o pre limba rumaneasca den izvodul lui Necolae cartea aceasta ce sa chiama Biblia“. Acest carturar anonim, identificat de cunoscutul filolog iesean N. A. Ursu in persoana lui Dosoftei, descrie pe larg in ce au constat interventiile operate in textul initial al lui Milescu. Aflam astfel ca a fost urmata, in esenta, metoda de lucru a lui Nicolae Milescu, inclusiv izvoarele acestuia:
„Iara Nicolae, vrind sa aduca si el cartea aceasta den elinie la rumanie, nefiind alta data scoasa la rumanie, au socotit si au ales un izvod carele‑i mai ales decit toate altele, tiparit in Frangofort si ales foarte bine pre limba elineasca, si dedesupt cu multe aratari si cuvinte puse cum le‑au talmacit altii. (…) Zice el ca pre linga izvodul acesta au avut si izvodul slovenescu si leteneste si au avut si alt izvodu letenescu, ce au fost scos de curind den limba jidoveasca, adeca den izvod jidovascu (…). Si iara marturiseaste el de zice ca de cel slovenescu nu s‑au tinut, ca numai acest izvod iaste slovenescu, care acum sa afla tiparit la Ostrov (…). Iara si noi, pre linga izvodul lui Necolae am mai alaturat si alte izvoade grecesti, pren care izvoade fost‑au unul carele au fost tiparit la Englitera, ci si acesta nu sa potriviia cu cel de la Frangofort (…). Apoi aflind si noi izvod grecescu, altul de ceale den Fangofort, dupre care au scris si Necolae, am urmat aceluia pentru tocmirea soroacelor si deplinirea cuvintelor si intaritura oxiilor den cit am putut; (…) pentru caci izvodul lui Necolae, pentru degraba scriindu‑l, n‑au pus nici unile de aceastea, ci era pentru neintocmirea lui foarte cu greu a sa inteleage vorba talmacirei si abaterea cuvintelor“.
Acest text, revizuit de un moldovean (Dosoftei?), reflecta, din punct de vedere lingvistic, cu relativa fidelitate si consecventa, normele traditiei literare moldovenesti. Refugiindu‑se la Bucuresti in 1686, ca urmare a exilului fortat in Polonia al protectorului sau, mitropolitul Dosoftei, Mitrofan, viitorul „diortositor“ al Bibliei de la Bucuresti, a adus cu sine, probabil, si textul lui Milescu, revizuit, asa cum apare el in Ms. 45. Este de asemenea foarte probabil ca acei „oameni ai locului“ de la Bucuresti (intre care Fratii Greceni trebuie sa isi fi asumat sarcinile de editare principale), presati de timp si de voievodul Serban Cantacuzino, doritor sa‑si vada Biblia cit mai curind tiparita, au gasit foarte convenabil sa preia textul traducerii lui Milescu, revizuindu‑l inca o data pe baza acelorasi „izvoade“ intrebuintate si de Spatar. Comparatia dintre Ms. 45 si Biblia de la 1688 arata clar ca avem de-a face cu acelasi text, dar substantial revizuit. Asadar, in concluzie, Nicolae Milescu este traducatorul principal al Bibliei de la Bucuresti, tuturor celorlalti carturari, cunoscuti sau inca anonimi, revenindu‑le meritele de colaboratori si revizori. Ramin inca neclare resorturile si motivele pentru care tinarul carturar Nicolae Milescu – traducerea Vechiului Testament a realizat‑o la Istanbul, intre anii 1661–1664, pe cind era reprezentant al domnitorului Grigore Ghica pe linga Poarta Otomana – si‑a asumat o sarcina atit de dificila. Buna instructie in limbile clasice, greaca, latina si slavona, precum si in teologie si filosofie, pe care si‑o dobindise anterior ca elev al Scolii Patriarhiei din Constantinopol, eruditia si talentul nativ dovedite din plin prin scrierile ulterioare il faceau persoana poate cea mai calificata intre contemporani pentru o intreprindere de asemenea amploare si dificultate. Inca nu putem spune cu precizie daca initiativa ii apartine integral sau a lucrat „la porunca“ cuiva. Obscure ramin de asemenea si imprejurarile in care manuscrisul sau olograf a ajuns in Moldova.
Cit priveste acum metoda de traducere asumata de Milescu si mentinuta si de revizorii sai succesivi, aceasta este cea literala („verbum a verbo“), cei mai multi interpreti din epoca ai textelor sacre impartasind convingerea ca fidelitatea fata de litera Sfintei Scripturi este singura solutie convenabila pentru evitarea erorilor. Problema izvoarelor folosite de Milescu si de colaboratorii succesivi la definitivarea textului pentru tipar este ilustrativa pentru orientarea erudit‑umanista a carturarilor implicati in elaborarea Bibliei de la Bucuresti. Din mentiunile clare din prefete reiese limpede ca s‑a optat ca baza pentru Septuaginta, vechea versiune greceasca a cartilor Vechiului Testament legitimata de traditia Bisericii Ortodoxe. Fapt semnificativ pentru relativa libertate de optiune pe care si‑o putea permite un carturar laic, editia folosita ca baza, Septuaginta tiparita la Frankfurt am Main in 1597 de citiva reputati eruditi elenisti de orientare protestanta (Tha" qeiva" Grafha" Palaiva" DhladhV kaiV Neva" Diaqhvkh" ajpavnta – Divinae Scripturae nempe Veteris ac Novi Testamenti omnia, Graece, a viro doctissimo recognita et emendata, variisque lectionibus aucta et illustra, Frankofurti ad Moenum, apud Andreae Wecheli haeredes, 1597), a fost aleasa pentru reputatia filologica pe care si‑o cistigase („izvod carele‑i mai ales decit toate altele“). Din editia mentionata, Milescu a preluat integral si „sumarul“, adica toate cartile „deuterocanonice“, inclusiv cartile Macabei III si Macabei IV („Tratatul despre ratiunea dominanta“). Pe linga textul de baza al Septuagintei, Milescu si revizorii sai au facut apel, pentru clarificarea unor pasaje obscure, la singura versiune integrala a Bibliei in limba slavona, tiparita la Ostrog in Ucraina (Bibli4, sirek0 Vethago i Novago Zaveta po 4zacu slovenscu (…) Ostrog, 1581), precum si la o editie de larga circulatie a Vulgatei latine, tiparita la Anvers („cetatea Antverpiei“) de cunoscutul tipograf‑editor Cristophor Plantin (Biblia ad vetustissima exemplaria castigata (…), Antverpiae, ex officina Christophori Plantini, 1565), la alte editii occidentale ale Septuagintei, precum si la unele traduceri renascentiste in limba latina ale originalelor ebraice, amintite dar neprecizate de carturarii‑traducatori. Suntem asadar, in a doua jumatate a secolului al XVII‑lea romanesc, in fata un tip de atitudine carturareasca mai apropiat, prin asumarea unor principii ale interpretarii critice si comparative a textului Sfintei Scripturi, de eruditia filologica moderna decit de simpla raportare literala la textul slavon traditional al traducatorilor anteriori.
Aceste optiuni strategice ale lui Milescu, adoptate si de cei care i‑au preluat versiunea, au fixat jaloanele traditionale ale abordarii Vechiului Testament in traditia biblica romaneasca: includerea tuturor cartilor deuterocanonice (cu exceptia „Tratatului despre ratiunea dominanta“, mentinut doar de Samuil Micu la 1795 si de Filotei la 1854–1856), Septuaginta ca text de baza, apelul critic la versiunile altor traditii.
Referiri neindoielnice la traducerea initiala a lui Milescu („izvodul lui Necolae“) regasim in „cuvintul inainte catra cetitor“ din fruntea unei a treia versiuni romanesti integrale a Vechiului Testament, datind din aceeasi epoca si pastrata de asemenea in manuscris (Ms. 4389 de la Biblioteca Academiei Romane), din care retinem citeva pasaje interesante pentru ceea ce ne intereseaza aici:
„Nevoitu‑ne‑am a prepune aceasta sfinta si de Dumnezeu suflata carte carea se cheama Biblia, adeca toata cartea legii vechi si cu toti prorocii, pre limba rumaneasca, carea pina acum intr‑aceasta limba a noastra rumaneasca nu foarte se‑au aflat prepusa, fara numai un izvod scris cu mina, pre care l‑au fost prepus Nicolae, spatariul moldovean, dascal si invatat in limba elineasca, carele l‑au izvodit de pre izvodul elinesc ce se‑au fost tiparit in Frangofort. Ce inca si izvodul acesta pentru multa pripa a acelui prepuitoriu, care se‑au grabit curind a si talmaci si a si scrie, aflatu‑s‑au multe gresale (…). Si am nevoit a prepune aceasta carte a legii vechi carea se chiiama Biblia, toata, cu toti prorocii (ca Leagea Noao, adeca Evanghelia si celelalte carti ale apostolilor, toate, ce afla multe pren bogate locuri, si cu mina scrise si in tipariu date pre limba noastra, rumineaste, iar de aceasta carte a Legii Vechi, noi, rumanii, foarte sintem lipsiti). Drept aceaea, alaturind izvodul slovenesc carele au fost tiparit in Rusiia cea mica, in cetatea Ostrovului, si izvodul latinesc, care au fost tiparit in cetatea Antverpiei, si acel izvod ruminesc, de care se spuse mai sus, asa de pre dinsele cu multa socotinta am prepus. Iar totus mai mult ne‑am tinut de izvodul cel slovenesc si de care am umblat mai aproape de dinsul“.
De data aceasta, autorul anonim al versiunii1 intrebuinteaza manuscrisul lui Milescu doar ca izvor auxiliar, ca text martor pentru Septuaginta, orientindu‑se in mod prioritar spre versiunea slavona tiparita la Ostrog in 1581, comparata si cu Vulgata plantiniana. Desi vadeste in multe privinte o calitate literara si o inteligibilitate superioare versiunii lui Milescu, aceasta traducere integrala a Vechiului Testament nu a fost luata in calcul de editorii de la Bucuresti (daca o vor fi cunoscut), poate si pentru faptul ca, in plina expansiune a orientarii catre modelul lingvistic si cultural grecesc, autorul se mentinea inca in cadrele slavonismului dominant in secolele anterioare.
1 Pe baza analizei filologice comparative si a unor rationamente de istorie culturala, filologul iesean N.A. Ursu a lansat ipoteza ca acest anonim ar putea fi Daniil Andrean Panoneanul, profesor de slavona si latina la Scoala Domneasca din Tirgoviste si autor al traducerii cunoscutei colectii de texte canonice Indreptarea legii, Tirgoviste, 1652.
