Adevarata criza (economia nu conteaza)
Rating:
Voturi: 11
Recent, o multime de societati – si, odata cu ele, o enorma majoritate sociala – au fost aproape silite sa conchida ca economia s-a apucat, din nou, sa scrie istorie. Criza globala a devenit explicatia globala care pare sa puna capat disputei fundamentale, declansata, acum 200 de ani, de aparitia capitalismului industrial si financiar. Reaparitia economiei in centrul istoriei a convins nenumarati “laici” si cercetatori ca, intr-adevar, povestea umanitatii moderne se inchide, asa cum a sugerat marxismul: cu implozia sistemului industrial-financiar liberal si cu reafirmarea solidaritatii sociale, asa cum a fost ea schitata, prima oara, de socialisti. Din acest punct de vedere, ne aflam, astazi, mai aproape de reeditarea secolului al XIX-lea decit de intilnirea cu secolul XXI. In mare, noua imagine istorica pusa in circulatie odata cu ramificarea crizei spune ca istoria moderna se incheie cu victoria criticii initiale a capitalismului. Socialismul a avut dreptate tot timpul, dar argumentul anticapitalist a fost reprimat de militarismul statelor burgheze, a fost, apoi, umbrit de succesul economic al perioadei postbelice si aparent scos din cursa de “sfirsitul istoriei” – genericul scurtei epoci de triumfalism liberal a anilor 1989–2001.
Reactia si restabilirea adevarului istoric au inceput cu riposta “dezmostenitilor” in ziua de 11 septembrie 2001 si s-a incheiat cu marea corectie economica declansata, inca de la sfirsitul lui 2007, de ceea ce numim astazi “criza globala” a capitalismului. O singura observatie e de facut, inainte de a imbratisa varianta splendid-eroica a socialismului redivivus si razbunat: teoria e falsa si duce direct la repetarea catastrofelor colective pe care impulsul socialist le-a mai provocat o data, fara sa fi fost judecat, in numele progresului.
Noile forme de organizare ale anarhiei
Da, in mod evident, istoria se schimba. Presentimentul rupturii nu e deplasat. Traim, deja, in lumea care inlocuieste lumea ce pleaca. De aici senzatia derutanta si iritanta a trecerii iminente si a risipirii unei lumi care urmeaza toate prevestirile marilor sceptici: declinul descris de Spengler, sinuciderea lenta pe care Toynbee o diagnostica, in dezacord cu teoria prabusirilor subite, decadenta care incheie, dupa Jacques Barzun si John Lukacs, un ciclu deschis la 1500. Sfirsitul lumii pe care o cunoastem nu e o incertitudine. In schimb, e o mare neintelegere: inlocuirea vechiului sistem de valori nu e un act de justitie economica sau – cum insista avocatii redistribuirii universale a avutiei – o noua ordine, ci, pur si simplu, o deplasare comuna si conjugata spre dezordine. Criza economica globala mascheaza o criza istorica de adincime, provocata de reactivarea zonelor obscure ale conditiei umane si nu de fluctuatiile pietelor. Nu ne aflam in fata unei noutati. Atacul impotriva formelor de agregare rationala a societatilor a mai lucrat si a mai impus epoci de anarhie, deruta sau violenta. Numai ca, asa cum s-a intimplat de fiecare data, acest gen de experienta poarta cu sine iluzia “eliberarii” si sterge memoria experientelor anterioare. Democratia, cu subtilitatea ei mereu demonizabila pentru ineficienta, si liberalismul, mereu acuzabil de partinire favorabila initiativei si inteligentei, au fost intotdeauna tintele naturale ale rafuielii. Libertatea insasi a devenit o povara si a fost inlaturata de siguranta contractelor “organice” intre masa si conducator. Pulsiunile colective nazista si comunista ar fi trebuit sa ne invete ceva despre tentatiile reintoarcerii la barbaria entuziasta a societatilor gregare. Amindoua s-au straduit cu o ardoare care a lasat in urma zeci de milioane de cadavre. Insa toate crimele sint repetabile, pentru ca toate fascinatiile sint repetabile. Daca exista un semnal grav, in mersul agitat al acestui secol care nu si-a gasit numarul, atunci nu e vorba de economie. Criza financiara va trece sau va fi vindecata, curind, intr-un an sau doi, asa cum au fost depasite intotdeauna buclele rebele ale succesiunii “boom and bust”. Turbulentele economiei sint un virtej minuscul in bazinul oceanic al reflexelor umane obscure. Adevarata problema e de gasit in aplecarea colectivitatilor spre non-guvernare si in apetenta lor pentru pre-civilizatie. Un cerc tot mai larg si mai activ de societati “cazute” se dedau sau se predau formelor de organizare anarhice: tribalismul, birocratia, hoarda, mafia, corporatismul, teocratia. Nu toate aceste formule au aparente anarhice, dar toate impart, in ciuda pretentiei lor de a ordona un univers “corupt”, ostilitatea fata de libertate, bucuria violentei pure si erotismul de mase, sub fascinatia totemului militar-religios. Pina la inceputul anilor ‘90, aceste societati in regresie erau exceptii pitoresti. Urmatorii 10–15 ani au lucrat in favoarea lor. Presiunea de-structurarii conteaza acum pe o baterie de state pulverizate care ameninta din exterior si pe diluarea morala care mineaza statele puternice din interior. La un loc, aceste cedari succesive sint adevaratul motor al schimbarilor istorice aflate in plina desfasurare.
Juárez: infern pe granita
Centura statelor-fantoma s-a extins in ultimii citiva ani cu citeva achizitii strategice. Probabil cea mai importanta, dar si cea mai subestimata desfigurare de stat s-a produs si continua sa se produca in Mexic. Traiectoria fostei mari sperante a conglomeratului hispano-american e o surpriza doar pentru cercetatorii prea atenti la datele politice fixe (si neatenti la constantele culturilor). In iulie 2000, cind Vicente Fox cistiga alegerile prezidentiale, lua sfirsit lunga epoca (71 de ani!) a partidului-stat (Partidul Revolutionar-Institutional – PRI). Lua sfirsit – mai bine zis – una din denominatiile politice ale autoritarismului. O alta astepta la rind. In fond, victoria lui Fox si victoria democratiei s-au limitat la succesul electoral. Ele nu au venit la capatul, ci in locul unei revolutii politice interne. Societatile indelung tiranizate nu sint niciodata straine de propria boala. Cultura dominatiei si a supunerii persista si, atita vreme cit nu e debarcata sau contrata, va continua sa genereze formule de autoritate. In cazul Mexicului, lipsa revolutiei politice si persistenta culturii sociale indigene au conspirat eficient la falimentarea micii abateri democratice provocate de caderea PRI. Cu alte cuvinte, mobilurile fundamentale ale culturii interne si-au cautat si gasit alt agent, in timp ce statul democratic a ezitat, a guvernat inept si a tolerat o liberalizare de fatada. Administratia regionala s-a prabusit chiar inainte de a prelua controlul si, in aceasta situatie, retelele de trafic au devenit unica structura efectiva in tara. Majoritatea comentatorilor au legat ascensiunea violenta a cartelurilor drogului de cresterea cererii de droguri de pe piata nord-americana. E pur si simplu adevarat ca Statele Unite au continuat sa inghita ratii din ce in ce mai mari de drog infiltrat prin Mexic, dar e pur si simplu neadevarat ca aceasta imprejurare explica prabusirea statului mexican in razboi civil. Explicatia tine de realitatea apocaliptica pe care a generat-o vidul de guvernare. In absenta unui adversar coerent, cultura interna s-a impus categoric. Violenta bazala a unei societati care traieste in afara normelor legale de mult mai mult de 70 de ani a izbucnit si s-a organizat in jurul unui pretext economic. Traficul de droguri si profiturile fabuloase rezultate din “comertul” cu piata nord-americana au creat baza de putere a cartelurilor, pentru ca erau cel mai la indemina mijloc de parvenire al unui sub-proletariat enorm. Drojdia si-a gasit albia si a devenit, rapid, o forta mai bine dotata, finantata si organizata decit armata, politia si justitia. Premisele razboiului civil erau astfel create. Ce vedem astazi pe toata intinderea uriasului stat mexican e, de fapt, o schimbare violenta de administratie. Teritoriul a fost restructurat, mai precis de-structurat. Federatia mexicana e dublata si surclasata de diviziunea zonelor de control ale cartelurilor. Capitala Ciudad de Mexico a fost, practic, inlocuita de Ciudad Juárez – mai scurt, Juárez, un oras cu doua milioane de locuitori si o medie de 150 de asasinate pe saptamina, noul centru al dinamicii economice ilegale mexicane. Juárez e lipit de granita nord-americana. Pozitia a pecetluit soarta acestui oras care traieste intr-un regim de violenta permanent, inventiv si personalizat pina in adincimile unui baroc visceral (prins intr-o literatura nu mai putin morbida si spectaculoasa de “2666”, marele roman al lui Roberto Bolano – scriitorul care s-a lasat devorat de intilnirea cu mortalitatea “vitala” a cosmarului mexican). Dincolo de violenta extrema a vietii cotidiene, Mexicul e o epava infectioasa ancorata in rada nord-americana. Imigratia imbatabila (Samuel Huntington a scris ultima sa carte pornind de la realitatea masiva a mexicanizarii) a perforat demult granita, a contaminat toata zona de sud a Statelor Unite si anexeaza treptat zone urbane tot mai indepartate, in care aduce, laolalta cu munca onesta a milioane de barbati si femei deposedati, o criminalitate sumbra si indaratnica. }esutul social nord-american e aproape depasit de aceasta infiltrare necontenita si absoarbe, odata cu asa-zisa cultura a drogului liber, virusul anarhiei. Comunitatile anexate in reteaua de distributie a narcoticelor devin, invariabil, zone de mare apatie si slabiciune administrativa. E greu de crezut ca intreg aparatul de stat nord-american se va prabusi sub acest val, dar e sigur ca infectia va continua sa erodeze constant. Rezultatele acestei secretii de anarhie sint deja trecute la capitolul “pasiv” si administratia americana e din ce in ce mai resemnata in fata unei situatii pe care nu o poate controla. Treptat, etica publica a inceput chiar sa valorizeze situatia, inchipuindu-si ca face un exercitiu de toleranta liberala. Astfel, campania tot mai influenta care solicita legalizarea consumului de narcotice, ca remediu “sigur” impotriva toxicomaniei de masa, nu face altceva sa pregateasca recunoasterea oficiala si capitularea administrativa a statului nord-american. Nu e singurul factor care trudeste la diminuarea virtutilor publice americane.
America renunta si se denunta
Spre deosebire de “razboiul antiterorist” purtat de administratia Bush, cruciada antistatala nord-americana n-a trebuit sa tina cont de Tribunale Internationale si nici sa se teama de presa, de verdictul Europei sau de edictele asa-numitei “comunitati internationale”. Cruciada antistatala nord-americana pozeaza in militantism civil si numara, mai nou, intre convertiti, insasi administratia federala. Dupa 11 septembrie 2001, partea cea mai zgomotoasa si influenta a aparatului civil-mediatic american a declansat un atac general impotriva capacitatii de aparare a statului. Fiecare dispozitie legala, actiune militara, masura de control sau initiativa diplomatica oficiala au fost contestate si, de cele mai multe ori, defaimate pina la compromitere. Dincolo de ceea ce crede despre ea insasi, industria opozitiei radicale americane e un proiect anti-imunitar. Rezultatul mereu repetat al acestei forme de presiune e limitarea sau reducerea capacitatii federale de aparare. Comunitatile nord-americane sint foarte bine protejate de pericolul apocaliptic al fumatului sau de neobosita fantoma a rasismului. In schimb, aceleasi comunitati sint tot mai lipsite de protectia pe care o aduce siguranta de sine. Nimic, in afara unui vag retorism pro-constitutional, nu mai e necontestat sau necontestabil in Republica Americana. Orice situatie noua produce o culpa noua. Capacitatea sistemului de a face fata pericolelor exterioare e, in mod programatic, compromisa de campanii si masuri care sesizeaza discriminari si abuzuri ale Statului. Un acces sistematizat de autoinculpare doboara, rind pe rind, elementele de siguranta ale statului american. Presedintele Obama a reactionat in trena acestui somnambulism autocritic si a decis abolirea oricarei forme de presiune in practica de interogare a autoritatilor federale americane. O parte a stenogramelor de ancheta CIA au fost publicate, in numele transparentei si, fara indoiala, primul beneficiar al noii onestitati americane e adversarul. Manualele oficiale de interogare au fost publicate pe internet, unde slujesc drept indreptar si baza de pregatire anti-ancheta grupurilor teroriste interesate de planificarea unei noi actiuni anti-americane. Fostul vicepresedinte Chaney a cerut, tocmai in numele unei evaluari echilibrate, publicarea imediata a rapoartelor care atesta informatiile vitale obtinute prin mijloace de presiune. Dar Chaney a fost demult emasculat de acordul media-liberal-american si, bineinteles, apelul lui va fi lipsit de urmari. De data asta, principiul reflectarii ambelor parti se dovedeste neinteresant. Pentru prima oara in istoria razboaielor clandestine, a tacticilor contrainsurgenta si antiteroriste, un stat se denunta si renunta la o parte a mijloacelor sale de aparare. Acelasi stat cistiga, in schimb, vulnerabilitate si se expune intr-o maniera vecina cu nechibzuinta. Politica externa inaugurata de presedintele Obama prelungeste, de altfel, aceasta directie hranita, egal, de naivitate si ignoranta. Relatia cu Iranul e dominata de o convingere aproape mistica in buna-credinta a unui regim care practica paranoia antisemita, isi spinzura adversarii si e tot mai aproape de butonul nuclear. Aceeasi voluptate a iluziei in legaturile cu Federatia Rusa: ideea unei “resetari” a relatiilor reciproce a dezafectat, dintr-o miscare, recentul angajament american in Europa de Est. Romania e una din posibilele victime ale acestei idei de ineptie adolescentina. Tot spatiul central- si est-european e descoperit in fata unei Rusii care nu a avut niciodata obiceiul sa rateze ocaziile favorabile si a stiut intotdeauna sa incurajeze generozitatea catastrofala a celeilalte parti. Mai mult, Rusia e ea insasi parte a destructurarii epidemice care ameninta din toate partile centrele lumii moderne clasice.
Rusia ca o bruta (de uz intern si extern)
Rusia lui Vladimir Putin a pornit de la o premisa dezastruoasa: abandon politic intern contra subzistenta asigurata de statul redus la clanul oligarhic din jurul lui Putin. Propunerea exclude, de la bun inceput, orice gest pozitiv de constructie politica si se asaza, astfel, in rindul celorlalte forme contemporane de de-statalizare. Cita vreme pretul petrolului a plutit dincolo de orice realitate economica, proiectul Putin a produs efecte. Rusia a devenit un stat primitiv, usor manevrabil, linistit si indiscutabil mai darnic decit regimurile Gorbaciov sau Eltin. Imediat dupa revenirea barilului de petrol la bunul-simt economic, improvizatia statala a lui Putin a intrat in faliment. Insa, din nou, nu economia e problema. Marea chestiune pe care o ridica – si e gata sa o exporte – statul putinist e brutalizarea. Societatea rusa ramine pe vechea traiectorie, cu deosebirea ca, acum, are “libertatea” de a practica salbaticia la care inainte era constrinsa. Nivelul criminalitatii publice, intr-o tara in care escadroanele mortii se ocupa de ziaristii neintegrati, e doar o mostra de uz intern. Brutalizarea generala a societatii si a statului poate dicta forme de agresivitate externa, deja ilustrate in Georgia si la gurile marilor conducte de gaze. Cu atit mai mult cu cit administratia rusa e, acum, in posesia unei invitatii la expansiune, remisa de duetul strategic Obama-Clinton. Criza care a despuiat ultima iluzie rusa de prosperitate va grabi, oricum (la fel ca in cazul Iranului), gesturile ostile. Iar zona de exercitiu nevrotic a Rusiei nu poate fi decit spatiul de la frontiera de est a Uniunii Europene. Rusia e pe punctul de a se inrola activ in noua Internationala a Anarhiei Statale. O organizatie, bineinteles, informala, profund informala, de state care converg din toate puterile lor negative. Rusia e un caz previzibil, cu o venerabila fundamentare istorica. In schimb, colegele de internationala par sa fi fost surprinse in stare de implozie cu totul surprinzator. E doar o impresie. Nici o stare de dezagregare si nici o optiune pentru anarhie nu sint rodul intimplarii. Toate se sprijina pe o traditie culturala care nu s-a intilnit la timp si decisiv cu valorile politice ale modernitatii.
Scoala somaleza de proiectare
Somalia e o aparitie ultraexotica in circuitul dezordinii globale. Si tocmai exotismul cultural-geografic a facut din Somalia o tema subestimata indelung. Traditia de-structurarii e singura traditie a acestui pseudo-stat despre care expertii spun ca ar fi avut doar 6 luni de pace formala in ultimii 20 de ani. Observatia sufera de optimism aritmetic. Cele 6 luni de stabilitate somaleza sint echivalentul secundei de gratie acordate Anei Politkovskaia inainte de executie. Somalia a fost marginalizata analitic pe motivul excentricitatii ei geografice, dar pirateria somaleza a demonstrat imediat ca spatiile periferice au incetat sa existe intr-o lume de comunicatii intense (mai ales cind e vorba de rute aeriene si maritime). Inexistentul fost stat somalez a trecut de la bun inceput in anarhie si a facut, la fel ca Mexicul sau Pakistanul, legatura nemijlocita cu propria realitate culturala: razboiul tribal anti- si intra-tribal. Numai iluziile literaturii academice postcoloniale reusesc sa insiste asupra diversitatii culturale africane, trecind, in acelasi timp, peste realitatea ei concreta. Somalezii nu si-au facut asemenea probleme si au procedat urmind prescriptiile unui cocteil letal de cultura tribala si radicalism islamic. Razboiul perpetuu a devenit, practic, forme de organizare politica si de subzistenta materiala pe care s-a asezat o societate, mai exact o anti-societate, reglata, totusi, de coduri si ierarhii viguroase. Mogadishu e un maidan incinerat, sub stapinirea sefilor de clan, a militiilor islamice in cautare de femei cu fusta deasupra gleznei si a pustilor (persoanele, nu armele) cu mitraliere (armele). Daca doua orase au meritat vreodata sa se infrateasca, atunci Mogadishu si Juárez fac un cuplu ideal si letal. Insa, exact ca in cazurile mexican si rus, haosul somalez nu putea ramine o realitate interna. Noile forme de anarhie, care aduna statele atrase de magia non-guvernarii, se exercita in afara, cautind conflicte care legitimeaza si resurse care fixeaza. Pirateria somaleza nu e decit extensia unei anarhii in cautare de rationalitate (mai clar, de “munca”, prestigiu, fonduri si dominatie). Fireste, sutele de milioane de dolari extorcati din rascumparari de ostatici capturati in Cornul Africii au fost deja spalati in statele arabe, din Yemen pina in Arabia Saudita si Kuweit. Reteaua anarhiei somaleze e functionala, face afaceri si va trece, negresit, la proiecte mai largi.
India +/– Islam
Pakistanul nu incheie concertul infernal al statelor cazute. Coreea comunista, Sri Lanka, Venezuela, Bolivia, Iran, Libia, Egipt, Siria sint, in formule si grade diferite, state coapte pentru sau deja adjudecate de noua migratie colectiva spre haos politic si violenta universala. Insa Pakistanul are privilegiul rar de a imprima evolutii si, mai ales, involutii pe scara continentala. Esecul intern al statului pakistanez e o drama. Proiectia externa a acestui esec e un pericol absolut si agita tot bazinul Asiei Centrale. Molima pakistaneza s-a revarsat violent peste granite, dupa ce a corupt si distrus ramasitele statului laic postcolonial. Afganistanul, India, China, Rusia si, evident, Statele Unite sint, practic, obligate sa joace sau sa previna cartea pakistaneza. Capacitatea nucleara a Pakistanului a fost deja exportata in circuitul fratern al statelor-pirat (Coreea comunista si, foarte probabil, Iran). Insa nuclearismul contrabandist al Pakistanului e exact genul de problema care ascunde calea de acces la chestiunea esentiala. Dezastrul politic pakistanez sta – asa cum e cazul cu fiecare stat esuat – pe o catastrofa culturala. Iar in acest caz lucrurile sint sau ar trebui sa fie evidente. Comparatia cu India spune tot. In conditii similare de suprapopulare si tutela coloniala, India a facut lin jonctiunea cu modernitatea, iar Pakistanul a refuzat violent contactul. Explicatia e, in ciuda tuturor cliseelor corecte politic, vizibila si notorie: traditia religioasa islamica.
Vedere finala din interior
Poate fi oprita ascensiunea prin prabusire a fascinatiei pre-statale? Probabil ca da. Mai sigur, nu. Oricum, scenariul final nu va fi dictat de vortexul anti-civilizational al statelor sleite de tribalism, gregaritate si violenta. Totul depinde, in cele din urma, de coerenta interna a statelor modern-clasice ale Europei si Americii de Nord. Din acest punct de vedere, adevaratul pericol e surparea interna, anestezia instinctului defensiv si atacul indreptat impotriva propriei identitati. Europenismul birocratic si liberalismul obamist sint, in acest punct, perfect identice. Amnezia identitara a Europei se exprima, in primul rind, printr-o incapacitate proverbiala de a formula politici externe si defensive. Obamismul a dovedit, deja, ca ia in serios demontarea principiului suveranitatii americane, in care nu mai vede o realitate de stat, ci un deziderat dependent de o ideologie etica: progresivismul. Aici e adevarata criza.
In aceeasi sectiune
Noile forme de organizare ale anarhiei
Da, in mod evident, istoria se schimba. Presentimentul rupturii nu e deplasat. Traim, deja, in lumea care inlocuieste lumea ce pleaca. De aici senzatia derutanta si iritanta a trecerii iminente si a risipirii unei lumi care urmeaza toate prevestirile marilor sceptici: declinul descris de Spengler, sinuciderea lenta pe care Toynbee o diagnostica, in dezacord cu teoria prabusirilor subite, decadenta care incheie, dupa Jacques Barzun si John Lukacs, un ciclu deschis la 1500. Sfirsitul lumii pe care o cunoastem nu e o incertitudine. In schimb, e o mare neintelegere: inlocuirea vechiului sistem de valori nu e un act de justitie economica sau – cum insista avocatii redistribuirii universale a avutiei – o noua ordine, ci, pur si simplu, o deplasare comuna si conjugata spre dezordine. Criza economica globala mascheaza o criza istorica de adincime, provocata de reactivarea zonelor obscure ale conditiei umane si nu de fluctuatiile pietelor. Nu ne aflam in fata unei noutati. Atacul impotriva formelor de agregare rationala a societatilor a mai lucrat si a mai impus epoci de anarhie, deruta sau violenta. Numai ca, asa cum s-a intimplat de fiecare data, acest gen de experienta poarta cu sine iluzia “eliberarii” si sterge memoria experientelor anterioare. Democratia, cu subtilitatea ei mereu demonizabila pentru ineficienta, si liberalismul, mereu acuzabil de partinire favorabila initiativei si inteligentei, au fost intotdeauna tintele naturale ale rafuielii. Libertatea insasi a devenit o povara si a fost inlaturata de siguranta contractelor “organice” intre masa si conducator. Pulsiunile colective nazista si comunista ar fi trebuit sa ne invete ceva despre tentatiile reintoarcerii la barbaria entuziasta a societatilor gregare. Amindoua s-au straduit cu o ardoare care a lasat in urma zeci de milioane de cadavre. Insa toate crimele sint repetabile, pentru ca toate fascinatiile sint repetabile. Daca exista un semnal grav, in mersul agitat al acestui secol care nu si-a gasit numarul, atunci nu e vorba de economie. Criza financiara va trece sau va fi vindecata, curind, intr-un an sau doi, asa cum au fost depasite intotdeauna buclele rebele ale succesiunii “boom and bust”. Turbulentele economiei sint un virtej minuscul in bazinul oceanic al reflexelor umane obscure. Adevarata problema e de gasit in aplecarea colectivitatilor spre non-guvernare si in apetenta lor pentru pre-civilizatie. Un cerc tot mai larg si mai activ de societati “cazute” se dedau sau se predau formelor de organizare anarhice: tribalismul, birocratia, hoarda, mafia, corporatismul, teocratia. Nu toate aceste formule au aparente anarhice, dar toate impart, in ciuda pretentiei lor de a ordona un univers “corupt”, ostilitatea fata de libertate, bucuria violentei pure si erotismul de mase, sub fascinatia totemului militar-religios. Pina la inceputul anilor ‘90, aceste societati in regresie erau exceptii pitoresti. Urmatorii 10–15 ani au lucrat in favoarea lor. Presiunea de-structurarii conteaza acum pe o baterie de state pulverizate care ameninta din exterior si pe diluarea morala care mineaza statele puternice din interior. La un loc, aceste cedari succesive sint adevaratul motor al schimbarilor istorice aflate in plina desfasurare.
Juárez: infern pe granita
Centura statelor-fantoma s-a extins in ultimii citiva ani cu citeva achizitii strategice. Probabil cea mai importanta, dar si cea mai subestimata desfigurare de stat s-a produs si continua sa se produca in Mexic. Traiectoria fostei mari sperante a conglomeratului hispano-american e o surpriza doar pentru cercetatorii prea atenti la datele politice fixe (si neatenti la constantele culturilor). In iulie 2000, cind Vicente Fox cistiga alegerile prezidentiale, lua sfirsit lunga epoca (71 de ani!) a partidului-stat (Partidul Revolutionar-Institutional – PRI). Lua sfirsit – mai bine zis – una din denominatiile politice ale autoritarismului. O alta astepta la rind. In fond, victoria lui Fox si victoria democratiei s-au limitat la succesul electoral. Ele nu au venit la capatul, ci in locul unei revolutii politice interne. Societatile indelung tiranizate nu sint niciodata straine de propria boala. Cultura dominatiei si a supunerii persista si, atita vreme cit nu e debarcata sau contrata, va continua sa genereze formule de autoritate. In cazul Mexicului, lipsa revolutiei politice si persistenta culturii sociale indigene au conspirat eficient la falimentarea micii abateri democratice provocate de caderea PRI. Cu alte cuvinte, mobilurile fundamentale ale culturii interne si-au cautat si gasit alt agent, in timp ce statul democratic a ezitat, a guvernat inept si a tolerat o liberalizare de fatada. Administratia regionala s-a prabusit chiar inainte de a prelua controlul si, in aceasta situatie, retelele de trafic au devenit unica structura efectiva in tara. Majoritatea comentatorilor au legat ascensiunea violenta a cartelurilor drogului de cresterea cererii de droguri de pe piata nord-americana. E pur si simplu adevarat ca Statele Unite au continuat sa inghita ratii din ce in ce mai mari de drog infiltrat prin Mexic, dar e pur si simplu neadevarat ca aceasta imprejurare explica prabusirea statului mexican in razboi civil. Explicatia tine de realitatea apocaliptica pe care a generat-o vidul de guvernare. In absenta unui adversar coerent, cultura interna s-a impus categoric. Violenta bazala a unei societati care traieste in afara normelor legale de mult mai mult de 70 de ani a izbucnit si s-a organizat in jurul unui pretext economic. Traficul de droguri si profiturile fabuloase rezultate din “comertul” cu piata nord-americana au creat baza de putere a cartelurilor, pentru ca erau cel mai la indemina mijloc de parvenire al unui sub-proletariat enorm. Drojdia si-a gasit albia si a devenit, rapid, o forta mai bine dotata, finantata si organizata decit armata, politia si justitia. Premisele razboiului civil erau astfel create. Ce vedem astazi pe toata intinderea uriasului stat mexican e, de fapt, o schimbare violenta de administratie. Teritoriul a fost restructurat, mai precis de-structurat. Federatia mexicana e dublata si surclasata de diviziunea zonelor de control ale cartelurilor. Capitala Ciudad de Mexico a fost, practic, inlocuita de Ciudad Juárez – mai scurt, Juárez, un oras cu doua milioane de locuitori si o medie de 150 de asasinate pe saptamina, noul centru al dinamicii economice ilegale mexicane. Juárez e lipit de granita nord-americana. Pozitia a pecetluit soarta acestui oras care traieste intr-un regim de violenta permanent, inventiv si personalizat pina in adincimile unui baroc visceral (prins intr-o literatura nu mai putin morbida si spectaculoasa de “2666”, marele roman al lui Roberto Bolano – scriitorul care s-a lasat devorat de intilnirea cu mortalitatea “vitala” a cosmarului mexican). Dincolo de violenta extrema a vietii cotidiene, Mexicul e o epava infectioasa ancorata in rada nord-americana. Imigratia imbatabila (Samuel Huntington a scris ultima sa carte pornind de la realitatea masiva a mexicanizarii) a perforat demult granita, a contaminat toata zona de sud a Statelor Unite si anexeaza treptat zone urbane tot mai indepartate, in care aduce, laolalta cu munca onesta a milioane de barbati si femei deposedati, o criminalitate sumbra si indaratnica. }esutul social nord-american e aproape depasit de aceasta infiltrare necontenita si absoarbe, odata cu asa-zisa cultura a drogului liber, virusul anarhiei. Comunitatile anexate in reteaua de distributie a narcoticelor devin, invariabil, zone de mare apatie si slabiciune administrativa. E greu de crezut ca intreg aparatul de stat nord-american se va prabusi sub acest val, dar e sigur ca infectia va continua sa erodeze constant. Rezultatele acestei secretii de anarhie sint deja trecute la capitolul “pasiv” si administratia americana e din ce in ce mai resemnata in fata unei situatii pe care nu o poate controla. Treptat, etica publica a inceput chiar sa valorizeze situatia, inchipuindu-si ca face un exercitiu de toleranta liberala. Astfel, campania tot mai influenta care solicita legalizarea consumului de narcotice, ca remediu “sigur” impotriva toxicomaniei de masa, nu face altceva sa pregateasca recunoasterea oficiala si capitularea administrativa a statului nord-american. Nu e singurul factor care trudeste la diminuarea virtutilor publice americane.
America renunta si se denunta
Spre deosebire de “razboiul antiterorist” purtat de administratia Bush, cruciada antistatala nord-americana n-a trebuit sa tina cont de Tribunale Internationale si nici sa se teama de presa, de verdictul Europei sau de edictele asa-numitei “comunitati internationale”. Cruciada antistatala nord-americana pozeaza in militantism civil si numara, mai nou, intre convertiti, insasi administratia federala. Dupa 11 septembrie 2001, partea cea mai zgomotoasa si influenta a aparatului civil-mediatic american a declansat un atac general impotriva capacitatii de aparare a statului. Fiecare dispozitie legala, actiune militara, masura de control sau initiativa diplomatica oficiala au fost contestate si, de cele mai multe ori, defaimate pina la compromitere. Dincolo de ceea ce crede despre ea insasi, industria opozitiei radicale americane e un proiect anti-imunitar. Rezultatul mereu repetat al acestei forme de presiune e limitarea sau reducerea capacitatii federale de aparare. Comunitatile nord-americane sint foarte bine protejate de pericolul apocaliptic al fumatului sau de neobosita fantoma a rasismului. In schimb, aceleasi comunitati sint tot mai lipsite de protectia pe care o aduce siguranta de sine. Nimic, in afara unui vag retorism pro-constitutional, nu mai e necontestat sau necontestabil in Republica Americana. Orice situatie noua produce o culpa noua. Capacitatea sistemului de a face fata pericolelor exterioare e, in mod programatic, compromisa de campanii si masuri care sesizeaza discriminari si abuzuri ale Statului. Un acces sistematizat de autoinculpare doboara, rind pe rind, elementele de siguranta ale statului american. Presedintele Obama a reactionat in trena acestui somnambulism autocritic si a decis abolirea oricarei forme de presiune in practica de interogare a autoritatilor federale americane. O parte a stenogramelor de ancheta CIA au fost publicate, in numele transparentei si, fara indoiala, primul beneficiar al noii onestitati americane e adversarul. Manualele oficiale de interogare au fost publicate pe internet, unde slujesc drept indreptar si baza de pregatire anti-ancheta grupurilor teroriste interesate de planificarea unei noi actiuni anti-americane. Fostul vicepresedinte Chaney a cerut, tocmai in numele unei evaluari echilibrate, publicarea imediata a rapoartelor care atesta informatiile vitale obtinute prin mijloace de presiune. Dar Chaney a fost demult emasculat de acordul media-liberal-american si, bineinteles, apelul lui va fi lipsit de urmari. De data asta, principiul reflectarii ambelor parti se dovedeste neinteresant. Pentru prima oara in istoria razboaielor clandestine, a tacticilor contrainsurgenta si antiteroriste, un stat se denunta si renunta la o parte a mijloacelor sale de aparare. Acelasi stat cistiga, in schimb, vulnerabilitate si se expune intr-o maniera vecina cu nechibzuinta. Politica externa inaugurata de presedintele Obama prelungeste, de altfel, aceasta directie hranita, egal, de naivitate si ignoranta. Relatia cu Iranul e dominata de o convingere aproape mistica in buna-credinta a unui regim care practica paranoia antisemita, isi spinzura adversarii si e tot mai aproape de butonul nuclear. Aceeasi voluptate a iluziei in legaturile cu Federatia Rusa: ideea unei “resetari” a relatiilor reciproce a dezafectat, dintr-o miscare, recentul angajament american in Europa de Est. Romania e una din posibilele victime ale acestei idei de ineptie adolescentina. Tot spatiul central- si est-european e descoperit in fata unei Rusii care nu a avut niciodata obiceiul sa rateze ocaziile favorabile si a stiut intotdeauna sa incurajeze generozitatea catastrofala a celeilalte parti. Mai mult, Rusia e ea insasi parte a destructurarii epidemice care ameninta din toate partile centrele lumii moderne clasice.
Rusia ca o bruta (de uz intern si extern)
Rusia lui Vladimir Putin a pornit de la o premisa dezastruoasa: abandon politic intern contra subzistenta asigurata de statul redus la clanul oligarhic din jurul lui Putin. Propunerea exclude, de la bun inceput, orice gest pozitiv de constructie politica si se asaza, astfel, in rindul celorlalte forme contemporane de de-statalizare. Cita vreme pretul petrolului a plutit dincolo de orice realitate economica, proiectul Putin a produs efecte. Rusia a devenit un stat primitiv, usor manevrabil, linistit si indiscutabil mai darnic decit regimurile Gorbaciov sau Eltin. Imediat dupa revenirea barilului de petrol la bunul-simt economic, improvizatia statala a lui Putin a intrat in faliment. Insa, din nou, nu economia e problema. Marea chestiune pe care o ridica – si e gata sa o exporte – statul putinist e brutalizarea. Societatea rusa ramine pe vechea traiectorie, cu deosebirea ca, acum, are “libertatea” de a practica salbaticia la care inainte era constrinsa. Nivelul criminalitatii publice, intr-o tara in care escadroanele mortii se ocupa de ziaristii neintegrati, e doar o mostra de uz intern. Brutalizarea generala a societatii si a statului poate dicta forme de agresivitate externa, deja ilustrate in Georgia si la gurile marilor conducte de gaze. Cu atit mai mult cu cit administratia rusa e, acum, in posesia unei invitatii la expansiune, remisa de duetul strategic Obama-Clinton. Criza care a despuiat ultima iluzie rusa de prosperitate va grabi, oricum (la fel ca in cazul Iranului), gesturile ostile. Iar zona de exercitiu nevrotic a Rusiei nu poate fi decit spatiul de la frontiera de est a Uniunii Europene. Rusia e pe punctul de a se inrola activ in noua Internationala a Anarhiei Statale. O organizatie, bineinteles, informala, profund informala, de state care converg din toate puterile lor negative. Rusia e un caz previzibil, cu o venerabila fundamentare istorica. In schimb, colegele de internationala par sa fi fost surprinse in stare de implozie cu totul surprinzator. E doar o impresie. Nici o stare de dezagregare si nici o optiune pentru anarhie nu sint rodul intimplarii. Toate se sprijina pe o traditie culturala care nu s-a intilnit la timp si decisiv cu valorile politice ale modernitatii.
Scoala somaleza de proiectare
Somalia e o aparitie ultraexotica in circuitul dezordinii globale. Si tocmai exotismul cultural-geografic a facut din Somalia o tema subestimata indelung. Traditia de-structurarii e singura traditie a acestui pseudo-stat despre care expertii spun ca ar fi avut doar 6 luni de pace formala in ultimii 20 de ani. Observatia sufera de optimism aritmetic. Cele 6 luni de stabilitate somaleza sint echivalentul secundei de gratie acordate Anei Politkovskaia inainte de executie. Somalia a fost marginalizata analitic pe motivul excentricitatii ei geografice, dar pirateria somaleza a demonstrat imediat ca spatiile periferice au incetat sa existe intr-o lume de comunicatii intense (mai ales cind e vorba de rute aeriene si maritime). Inexistentul fost stat somalez a trecut de la bun inceput in anarhie si a facut, la fel ca Mexicul sau Pakistanul, legatura nemijlocita cu propria realitate culturala: razboiul tribal anti- si intra-tribal. Numai iluziile literaturii academice postcoloniale reusesc sa insiste asupra diversitatii culturale africane, trecind, in acelasi timp, peste realitatea ei concreta. Somalezii nu si-au facut asemenea probleme si au procedat urmind prescriptiile unui cocteil letal de cultura tribala si radicalism islamic. Razboiul perpetuu a devenit, practic, forme de organizare politica si de subzistenta materiala pe care s-a asezat o societate, mai exact o anti-societate, reglata, totusi, de coduri si ierarhii viguroase. Mogadishu e un maidan incinerat, sub stapinirea sefilor de clan, a militiilor islamice in cautare de femei cu fusta deasupra gleznei si a pustilor (persoanele, nu armele) cu mitraliere (armele). Daca doua orase au meritat vreodata sa se infrateasca, atunci Mogadishu si Juárez fac un cuplu ideal si letal. Insa, exact ca in cazurile mexican si rus, haosul somalez nu putea ramine o realitate interna. Noile forme de anarhie, care aduna statele atrase de magia non-guvernarii, se exercita in afara, cautind conflicte care legitimeaza si resurse care fixeaza. Pirateria somaleza nu e decit extensia unei anarhii in cautare de rationalitate (mai clar, de “munca”, prestigiu, fonduri si dominatie). Fireste, sutele de milioane de dolari extorcati din rascumparari de ostatici capturati in Cornul Africii au fost deja spalati in statele arabe, din Yemen pina in Arabia Saudita si Kuweit. Reteaua anarhiei somaleze e functionala, face afaceri si va trece, negresit, la proiecte mai largi.
India +/– Islam
Pakistanul nu incheie concertul infernal al statelor cazute. Coreea comunista, Sri Lanka, Venezuela, Bolivia, Iran, Libia, Egipt, Siria sint, in formule si grade diferite, state coapte pentru sau deja adjudecate de noua migratie colectiva spre haos politic si violenta universala. Insa Pakistanul are privilegiul rar de a imprima evolutii si, mai ales, involutii pe scara continentala. Esecul intern al statului pakistanez e o drama. Proiectia externa a acestui esec e un pericol absolut si agita tot bazinul Asiei Centrale. Molima pakistaneza s-a revarsat violent peste granite, dupa ce a corupt si distrus ramasitele statului laic postcolonial. Afganistanul, India, China, Rusia si, evident, Statele Unite sint, practic, obligate sa joace sau sa previna cartea pakistaneza. Capacitatea nucleara a Pakistanului a fost deja exportata in circuitul fratern al statelor-pirat (Coreea comunista si, foarte probabil, Iran). Insa nuclearismul contrabandist al Pakistanului e exact genul de problema care ascunde calea de acces la chestiunea esentiala. Dezastrul politic pakistanez sta – asa cum e cazul cu fiecare stat esuat – pe o catastrofa culturala. Iar in acest caz lucrurile sint sau ar trebui sa fie evidente. Comparatia cu India spune tot. In conditii similare de suprapopulare si tutela coloniala, India a facut lin jonctiunea cu modernitatea, iar Pakistanul a refuzat violent contactul. Explicatia e, in ciuda tuturor cliseelor corecte politic, vizibila si notorie: traditia religioasa islamica.
Vedere finala din interior
Poate fi oprita ascensiunea prin prabusire a fascinatiei pre-statale? Probabil ca da. Mai sigur, nu. Oricum, scenariul final nu va fi dictat de vortexul anti-civilizational al statelor sleite de tribalism, gregaritate si violenta. Totul depinde, in cele din urma, de coerenta interna a statelor modern-clasice ale Europei si Americii de Nord. Din acest punct de vedere, adevaratul pericol e surparea interna, anestezia instinctului defensiv si atacul indreptat impotriva propriei identitati. Europenismul birocratic si liberalismul obamist sint, in acest punct, perfect identice. Amnezia identitara a Europei se exprima, in primul rind, printr-o incapacitate proverbiala de a formula politici externe si defensive. Obamismul a dovedit, deja, ca ia in serios demontarea principiului suveranitatii americane, in care nu mai vede o realitate de stat, ci un deziderat dependent de o ideologie etica: progresivismul. Aici e adevarata criza.
