Psychologie vom empirischen Standpunkte (Psihologia din punct de vedere empiric, 1874) este cea mai influentă operă din punct de vedere istoric a lui Franz Brentano (1838–1917). Întrucât Brentano a fost extrem de reţinut în a-şi publica lucrările, scrierea amintită a constituit decenii de-a rândul singura sursă de referinţă asupra concepţiei lui pentru câţiva dintre cei mai importanţi elevi ai săi, pentru Husserl de pildă, după cum ea a reprezentat punctul de pornire nemijlocit al concepţiei asupra factorului intenţional elaborate de filozoful american Roderick M. Chisholm (1916–1999). De asemenea, Psihologia din 1874 constituie o sursă de referinţă obligatorie pentru orice autor preocupat astăzi de problema intenţionalităţii, a raportului dintre conştiinţă şi obiectul ei, întrucât aici a fost reintrodusă tema factorului intenţional în filozofia contemporană. Însă, în ciuda importanţei ei şi a faptului că au trecut deja mai bine de 130 de ani de când a apărut, opera fundamentală a lui Brentano nu a fost publicată nici până astăzi într-o formă care să satisfacă nevoile publicului interesat de problematica ei. Pentru a susţine această teză, mă voi referi în continuare la maniera în care a fost ea editată de-a lungul timpului, urmând să creionez în final poziţia pe care se situează ediţia din 2008 în raport cu ediţiile anterioare şi cu aşteptările pe care le-ar putea avea un cititor contemporan în raport cu ea.

Scurtă istorie a ediţiilor Brentano

Până în zilele noastre au fost publicate patru ediţii ale scrierii discutate. Conform paginii de gardă a ediţiei princeps din 1874, ea era concepută în două volume, în 1874 fiind publicat numai primul volum, care conţinea primele două cărţi ale lucrării [1]. Prima dintre ele se ocupa de psihologia ca ştiinţă, cea de-a doua aborda fenomenul psihic în general şi prezenta viziunea lui Brentano asupra deosebirii dintre fenomenele fizice şi psihice, asupra perceptibilităţii interioare a acestor fenomene şi a claselor fundamentale în care se divid ele, ca şi concepţia lui asupra unităţii conştiinţei. Conform precizărilor din „Cuvânt înainte“, aceste două cărţi trebuia să fie urmate de alte patru, niciodată publicate, şi care se refereau la caracteristicile şi legile specifice fiecăreia dintre cele trei clase fundamentale de fenomene psihice: reprezentările, judecăţile şi fenomenele emoţionale, ca şi la raportul suflet-corp şi la problema – de însemnătate capitală pentru un fost preot catolic precum Brentano – dăinuirii vieţii psihice după moarte [2]. Se cade adăugat aici că, imediat după ce prezintă planul lucrării, autorul subliniază în mod expres că intenţia lui nu a fost să scrie un compendiu al psihologiei din acel timp, ci să obţină un nucleu de adevăruri general recunoscute care să permită ca în locul pulverizării cercetării psihologice într-o multitudine de psihologii să fie instituită o unică psihologie [3].

În 1911, Brentano a republicat într-o formă aproape neschimbată ultimele cinci capitole ale cărţii a II-a din ediţia princeps, capitole cărora le-a adăugat o anexă amplă în care expunea principalele modificări survenite între timp în concepţia lui şi care aveau în vedere în principal faptul că, spre deosebire de perioada anterioară anului 1904 în care credea că orice entitate, fie ea reală, ideală sau ireală, poate fi obiect al gândirii, după 1904 el a susţinut o concepţie reistă după care numai lucrurile reale există şi pot fi reprezentate. Scrierea din 1911 nu a purtat titlul celei din 1874, ci s-a intitulat Von der Klassifikation der psychischen Phänomene (Asupra clasificării fenomenelor psihice) şi, deşi nu a fost considerată de autor ca al doilea volum al Psihologiei sale, totuşi el a ţinut să menţioneze în subtitlu că este vorba de a doua ediţie, considerabil augmentată, a „capitolelor respective“ din Psychologie vom empirischen Standpunkt [4].

Cea de-a treia ediţie a operei i se datorează lui Oskar Kraus, care, împreună cu Alfred Kastil, a editat scrierile lui Brentano apărute în perioada interbelică. Nota fundamentală a viziunii editoriale promovate de ei şi continuată după cel de-al Doilea Război până la jumătatea deceniului şapte al secolului trecut de eleva lui Kastil, Franziska Mayer-Hillebrand, constă în aceea că au urmat indicaţiile exprese ale lui Brentano de a considera viziunea lui târzie ca fiind singura corectă. Pornind de aici, echipa Kastil – Kraus – Mayer-Hillebrand a prelucrat manuscrisele timpurii ale lui Brentano în aşa fel încât să-i justifice concepţia târzie şi au alcătuit pe baza lor opere despre care nu putem fi siguri că Brentano ar fi avut intenţia de a le publica sub titlurile alese de editori.

În ce priveşte Psihologia din 1874, ea a fost republicată de Kraus în 1924 şi 1925 în două volume, primul alcătuit din capitolele lăsate la o parte în 1911, următorul, care păstra titlul din 1911, dar era considerat în mod expres de Kraus drept cel de-al doilea volum al operei, ceea ce putea genera confuzii, întrucât un cititor care nu ar şti că al doilea volum al Psihologiei nu a mai fost scris ar putea crede că acesta este de fapt volumul II. În linii mari, intervenţiile lui Kraus în raport cu textul ediţiei princeps au constat în următoarele: (1) a adăugat celui de-al doilea volum o nouă anexă, care cuprinde cinci texte extrem de importante pentru a înţelege poziţia târzie a lui Brentano faţă de temele iniţiale ale psihologiei sale; (2) a pus în paranteză, fără a interveni însă în text, acele pasaje care nu corespundeau viziunii târzii a lui Brentano; (3) a adăugat textului note care fie previn asupra expresiilor considerate incorecte în lumina concepţiei psihologice târzii [5], fie explică termeni sau aspecte dificil de înţeles ale operei din 1874; (4) a scris prefeţe extrem de ample şi de documentate, în care a prezentat conceptele de bază ale psihologiei brentaniene şi a încercat să respingă distorsiunile la care Husserl şi Meinong supuseseră din punctul lui de vedere concepţia timpurie a lui Brentano [6]. Lăsând la o parte ideea, cu totul nefericită, de a comenta operele timpurii în funcţie de opera târzie, se cuvine menţionat că cei doi editori dovedesc în comentariile lor o cunoaştere a filozofiei brentaniene pe care probabil numai discipolii deopotrivă înzestraţi şi devotaţi maestrului o pot atinge [7].

Proiectul noii ediţii Brentano

Contextul ediţiei publicate de Th. Binder şi A. Chrudzimski în 2008 este constituit de o viziune accentuat critică faţă de ediţiile realizate de Kastil, Kraus şi Mayer-Hillebrand, ca şi de un nou mod de a înţelege opera de editare a manuscriselor lui Brentano, unul în care textul să fie publicat în forma lui originală, independent de raportul în care se află el cu viziunea târzie. Această nouă conştiinţă s-a cristalizat în timp mai ales ca reacţie la operele lui Brentano îngrijite după 1950 de Mayer-Hillebrand. Unul dintre principalii ei promotori, ca şi ai studiilor consacrate operei lui Brentano şi a elevilor săi, inclusiv tânărul Husserl, a fost profesorul Rudolf Haller din Graz, care a văzut în Şcoala lui Brentano prima fază a filozofiei austriece (cea de-a doua este considerată Cercul de la Viena) [8] şi care a ştiut să-şi sprijine instituţional ideea atât prin iniţierea a două colecţii: Studien zur Österreichischen Philosophie şi International Bibliography of Austrian Philosophy, cât şi prin întemeierea „Centrului de cercetare şi documentare al filozofiei austriece“ din Graz, unde se păstrează biblioteca personală a lui Brentano, ca şi copiile după manuscrisele transcrise între cele două războaie la Arhiva Brentano din Praga [9].

Retrospectiv privind lucrurile, se poate spune că intervalul cuprins între jumătatea anilor ’70 şi jumătatea anilor ’90 ai secolului trecut a constituit una dintre perioadele de glorie a editării manuscriselor inedite ale lui Brentano şi a receptării operei lui [10]. Este vorba de o perioadă în care în cercetarea Brentano au fost implicaţi autori precum Chisholm, Karl Schuhmann, un cunoscător extrem de avizat al istoriei mişcării fenomenologice de după cel de-al Doilea Război, ca şi autorii care au constituit iniţial „Seminarul de filozofie austro-germană din Manchester“ (Kevin Mulligan, Peter Simons, Barry Smith) şi care au contribuit hotărâtor la impunerea în conştiinţa filozofică contemporană de inspiraţie analitică a importanţei operelor lui Brentano şi ale elevilor săi, Stumpf, Marty, profesor pentru scurt timp la Cernăuţi, şi Husserl timpuriu [11].

Conform acestei noi viziuni editoriale, au fost publicate deja manuscrisele prelegerilor lui Brentano despre filozofia medievală şi cea modernă (K. Hedwig), studiile rămase în manuscris despre Aristotel (R. George), ca şi manuscrisul cursului de psihologie descriptivă (W. Baumgartner şi R.M. Chisholm) şi – din păcate, de mai mult de 20 de ani – se pregătesc pentru tipar manuscrisul prelegerilor de logică ţinute la Universitatea din Viena la sfârşitul anilor ’80 ai sec. XIX, manuscrisul prelegerii de metafizică ţinute la Würzburg începând din 1868, ca şi ampla corespondenţă a lui Brentano cu Anton Marty şi Carl Stumpf, cei mai importanţi studenţi ai lui din perioada de la Würzburg [12].

În raport cu ediţiile anterioare, ediţia din 2008 face parte dintr-un proiect editorial în zece volume care-şi propune să ofere integral publicului scrierile antume ale lui Brentano în forma lor originală: primele două volume sunt consacrate psihologiei, volumul trei eticii şi esteticii, următoarele cinci conţin scrierile despre Aristotel, volumul nouă reuneşte studii mai scurte de istoria filozofiei şi de psihologie, iar în ultimul volum sunt cuprinse scrierile nefilozofice (textele politico-juridice, scrierile de teoria şahului, ghicitorile şi lirica) ale lui Brentano. Fiecare dintre volume se doreşte a fi reeditat conform standardelor contemporane şi urmează să fie prevăzut cu o introducere care să redea stadiul actual al cercetării (din acest punct de vedere, introducerea de aproape 90 de pagini semnată de M. Antonelli în acest volum este elocventă), cu un index de termeni şi unul de nume. Conform precizărilor editorilor, nu este vorba de o ediţie critică, motiv pentru care au renunţat la orice fel de notă şi critică a textului, ceea ce, pentru volumul în discuţie, nu constituie neapărat un avantaj în raport cu ediţia Kraus, ale cărei note nu se refereau numai la expresiile „incorecte“ ale psihologiei lui Brentano, ci ofereau nu o dată explicaţii indispensabile pentru a înţelege textul, altfel obscur, al operei. În ansamblu privind lucrurile, noua ediţie este binevenită, întrucât era nevoie şi de un asemenea proiect care să realizeze pentru Brentano ceea ce s-a înfăptuit deja de mult pentru alţi elevi ai lui – de pildă, pentru Meinong, pentru von Ehrenfels sau pentru Husserl.

Dezideratele cercetării Brentano actuale

Dacă judecăm însă ediţia în discuţie în raport cu nevoile cercetării Brentano actuale, atunci nu se poate să nu fie pusă întrebarea dacă republicarea scrierilor lui antume reprezintă într-adevăr iniţiativa capabilă să impulsioneze cercetarea Brentano într-un mod în care nici o altă iniţiativă legată de opera lui nu ar putea-o face. Or, aici răspunsul mi se pare mai degrabă negativ, întrucât, deşi ediţia iniţiată în 2008 este meritorie şi pune la dispoziţia cititorului în condiţii grafice excelente scrieri care altfel i-ar fi fost greu sau deloc accesibile, ea aduce totuşi în prim-plan în multe dintre volumele ei scrieri care nu vin nemijlocit în întâmpinarea intereselor cercetării actuale, orientate mai ales asupra problematicii psihologice şi metafizice aflate în legătură cu preocupările contemporane de psihologie filozofică şi de mereologie. Or, dacă lăsăm la o parte primele trei volume, restul operelor au mai mult valoare istorică, întrucât datorită lor putem să evaluăm mai exact locul lui Brentano în cadrul aristotelismului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX [13] sau să-i cunoaştem mai bine poziţia politico-juridică exprimată în presa timpului. Toate acestea sunt, neîndoielnic, utile şi importante, dar nu răspund totuşi nevoilor cercetării contemporane, interesată în primul rând de publicarea manuscriselor inedite.

În plus, dacă facem abstracţie de introduceri, se cade spus că pentru cel care a studiat psihologia lui Brentano pe baza ediţiei Kraus ediţia în discuţie nu oferă neapărat un plus de cunoaştere, căci, deşi are meritul de a reda textul lui Brentano în forma lui originală, totuşi principiul de editare asumat de a republica strict ediţiile antume atrage după sine restrângerea perspectivei asupra gândirii brentaniene, întrucât impune eliminarea tuturor textelor ataşate de Kraus cu scopul de a prezenta cititorului modul în care a evoluat concepţia lui Brentano asupra problemelor discutate în scrierile respective. Or, trebuie spus clar că aceste texte nu sunt importante doar din perspectiva viziunii reiste, deşi pot fi citite şi astfel, ci, datorită bogăţiei lor de idei, sunt demne de interes pentru oricine este interesat nu doar de Brentano, ci strict de problemele abordate în textele respective.

Desigur, obiecţia tocmai ridicată poate fi considerată nepotrivită, întrucât reproşează ediţiei în discuţie că nu face ceea ce ea nu şi-a propus programatic să facă. Pe de altă parte însă, se poate spune la fel de bine că nu se poate republica opera fundamentală a lui Brentano la 135 de ani de la prima ei apariţie punând aproape complet în paranteză istoria editării ei, lăsând, aşadar, neclarificată poziţia acestei noi ediţii faţă de ediţiile anterioare, ca şi poziţia pe care se situează ea faţă de un eventual proiect al publicării operei lui Brentano în integralitatea ei. Or, notele adăugate de editori atât întregii ediţii, cât şi ediţiei Psihologiei din 1874 sunt extrem de sumare şi nu discută absolut deloc nici una dintre chestiunile ridicate aici, nu explică, de pildă, cititorului de ce ar trebui înlocuită ediţia Kraus, totuşi, ediţia după care opera discutată a fost studiată pentru mai bine de 80 de ani, după cum nu abordează deloc chestiunea motivelor care l-au determinat pe Brentano în 1911 să reediteze numai capitolele respective ale Psihologiei.

În plus, pornind de la premisa că opera din 1911 poate fi considerată ca o monografie de sine stătătoare în raport cu scrierea din 1874, ea a fost republicată în 2008 în integralitatea ei. Rezultatul este că volumul în discuţie conţine de două ori unul şi acelaşi text de 90 de pagini [14], text despre care ştim de la editori că, în afara anumitor note de subsol adăugate în 1911, a fost tipărit „aproape neschimbat“ în 1911, fără să ne putem însă da seama strict pe baza lui în ce constau diferenţele dintre cele două ediţii. Cred, totuşi, că importanţa operei ar fi impus confruntarea textelor „aproape“ identice între ele, ca şi semnalarea modificărilor survenite în 1911. Comparativ, ediţia Kraus ne permite să obţinem o imagine ceva mai nuanţată asupra raportului dintre cele două texte, întrucât nu semnalează, ca şi ediţia din 2008 de altfel, doar notele introduse în 1911, ci semnalează de pildă şi modificarea textului iniţial consacrat de Brentano scalei culorilor pe care le putem percepe vizual [15]. Dacă aceasta este sau nu singura modificare a textului din 1874 rămâne încă o problemă deschisă a editării operei lui Brentano care nu poate fi rezolvată nici pe baza ediţiei din 2008, cu toate că la atâta amar de vreme de la apariţie s-ar fi cuvenit să ştim măcar prin ce anume diferă textele capitolelor respective.

O altă chestiune demnă de discutat aici are în vedere justificarea preluării integrale a volumului din 1911 în ediţia din 2008, justificare ce se reduce la ideea că avem de-a face cu o operă de sine stătătoare faţă de cea din 1874. Deşi ideea este adevărată, ea nu constituie totuşi întregul adevăr, întrucât faptul că scrierea din 1911 constituie o monografie de sine stătătoare nu înseamnă automat că cele cinci capitole preluate din opera din 1874 ar înceta prin republicarea lor separată să aparţină acestei scrieri. După cum arată chiar subtitlul din 1911, deşi Brentano nu a vrut să o considere ca al doilea tom al Psihologiei lui, el a indicat totuşi în mod expres că este vorba de redarea aproape neschimbată a capitolelor părţii finale a lucrării din 1874. Publicarea separată a acestei părţi nu înseamnă, aşadar, că ea ar înceta să facă parte din textul originar al Psihologiei, ci înseamnă, minimal interpretat, că ea a constituit singura parte considerată de autor ca republicabilă de sine stătător, compact.

În plus, un alt argument în favoarea apartenenţei capitolelor în discuţie la corpul Psihologiei se referă la aceea că în ele sunt implicate în mod clar teze fundamentale ale Psihologiei expuse în capitolele nerepublicate în 1911: din punctul meu de vedere, teza generală a intenţionalităţii fenomenelor psihice expusă în capitolul unu al cărţii a doua16 nu poate fi înţeleasă şi interpretată adecvat decât în lumina capitolelor republicate în 1911 în care Brentano arată în fapt cum se concretizează şi cum funcţionează ea în cazul claselor fundamentale de fenomene psihice; în ceea ce priveşte aceste clase, ele au fost stabilite pe baza diferenţelor pe care le dezvăluie fenomenele subsumate lor în percepţia interioară, teză expusă iarăşi de Brentano într-un alt capitol nerepublicat în 1911. Rezumând, tipărirea de sine stătătoare nu echivalează în nici un caz cu separarea de corpul operei din 1874 – în definitiv, capitolele respective reiau chiar textul iniţial al Psihologiei –, după cum, invers, ideile expuse în anexă nu trebuie citite numai ca o corectură a capitolelor reluate în 1911, ci, pe un plan mult mai amplu, ca o revizuire a tuturor tezelor Psihologiei din 1874, indiferent de cartea în care s-ar afla ele, la care aceste idei se referă [17].

În lumina acestor consideraţii, cred că cititorul nu s-ar fi simţit deloc prejudiciat dacă, după ce ar fi fost prevenit în nota editorială, ar fi întâlnit imediat după ultimul capitol nepublicat în 1911 pagina de gardă a volumului din 1911 şi „Cuvântul înainte“, ambele încadrate grafic într-o modalitate care să indice că este vorba de un adaos din 1911, pentru ca să urmeze mai apoi textul capitolelor menţionate cu indicarea tuturor locurilor în care diferă cele două ediţii. Ediţia astfel obţinută ar fi fost mult mai maniabilă şi mai utilă din punct de vedere al studiului operei lui Brentano. La fel, cred că ediţia din 2008 trebuia să indice paginaţia originală a ediţiilor princeps, întrucât, cel puţin în privinţa ediţiei din 1874, ea a constituit o sursă de referinţă majoră pentru Şcoala lui Brentano, Husserl, de pildă, fiind un autor care o citează în mod repetat, iar trimiterile lui nu pot fi urmărite cu uşurinţă pe baza unei ediţii a cărei paginaţie diferă cu mult de paginaţia iniţială [18].

În fine, ultimul punct la care vreau să mă refer are în vedere că nota editorială nu previne cu absolut nici un cuvânt cititorul asupra textelor cuprinse în anexele din ediţia Kraus, texte care sunt totuşi indispensabile pentru a avea o imagine de ansamblu asupra gândirii lui Brentano şi care nu pot fi trecute sub tăcere, întrucât nici astăzi, la 90 de ani de la moartea lui Brentano, nu ne aflăm în situaţia fericită de a spune că editarea operei lui ar fi progresat în aşa măsură în ultimele decenii încât să ne putem dispensa cu uşurinţă de ediţia Kastil – Kraus – Mayer-Hillebrand.

Dimpotrivă, aici atingem un punct extrem de sensibil, puţin îmbucurător pentru cei interesaţi de opera lui Brentano, şi care constă în aceea că după efervescenţa editorială de la sfârşitul deceniului opt şi din deceniul ce i-a urmat (în care au fost publicate totuşi şase manuscrise inedite ale lui Brentano) din 1889 încoace nu a mai apărut nici un asemenea manuscris. Între timp, Chisholm şi Schuhmann nu mai sunt printre noi, prezenţa reprezentanţilor Seminarului din Manchester în cercetarea Brentano nu mai este chiar atât de intensă, iar interesul faţă de opera lui Brentano s-a manifestat în ultimul deceniu exclusiv exegetic, pe primul loc trebuind amintite aici chiar lucrările consacrate de Antonelli şi de Chrudzimski intenţionalităţii şi ontologiei lui Brentano. Însă, fapt extrem de semnificativ, aceste lucrări nu s-au limitat la interpretarea operelor deja publicate, comentate şi răscomentate ale lui Brentano, ci şi-au bazat cercetările în măsură considerabilă pe manuscrise inedite ale lui Brentano, dovedind astfel ele însele implicit de ce fel de opere are nevoie cercetarea Brentano astăzi.

În aceste condiţii, evident că, după aproape 20 de ani în care nu a fost publicat nici un alt manuscris al lui Brentano – să nu uităm că în acest timp în „Husserliana“ au fost publicate 11 volume inedite, plus alte 10 volume de scrisori –, debutul acestei noi ediţii apare ca un eveniment demn de remarcat, pe care, personal, l-aş dori însoţit cât de curând de apariţia unor inedite Brentano.


1 Ps, p. III; în continuare mă voi referi sub sigla Ps la ediţia princeps, prin Ps (2008) la ediţia din 2008 publicată de Th. Binder şi A. Chrudzimski ca primul volum în Franz Brentano, Sämtliche veröffentlichte Schriften, iar prin sigla Ps I, Ps II la ediţia în două volume a Psihologiei lui Brentano publicată de Kraus la Meiner Verlag în 1924, respectiv 1925.
2 Ps, p. V; aşa cum arată manuscrisul de la Arhiva Brentano din Graz Ps 53/1, dintre aceste cărţi Brentano a lucrat efectiv numai la cea de-a treia, consacrată caracteristicilor şi legilor reprezentării.
3 Ps VI.
4 Ps (2008), pp. 293–294.
5 Expresia cea mai des incriminată atât în ediţia lui Kraus, cât şi, de pildă, în ediţia cursului Ausgewählte Fragen aus Psychologie und Ästhetik (Probleme alese de psihologie şi estetică) în Brentano, Grundzüge der Ästhetik, Hamburg, F. Meiner, 1988, este cea de „conţinut“ sau de „obiect imanent“, expresie prin care Brentano dorea să separe în 1784 fenomenele fizice de cele psihice: spre deosebire de fenomenele fizice, care nu conţin un alt obiect diferit de ele, fenomenele psihice îşi conţin obiectul în mod fenomenal sau intenţional (ca intenţie, specie sau formă în sens tradiţional, scolastic – nu piatra însăşi este în suflet, ci forma ei substanţială, spunea Aristotel). Conform viziunii târzii asupra intenţionalităţii, nu există asemenea mediatori ontologici între actele gândirii şi lume, ci gândirea se referă direct la ceea ce este real.
6 V. în acest sens ampla prefaţă la volumul din 1924, intitulată „Poziţia lui Franz Brentano faţă de fenomenologie şi teoria obiectului“, în care sunt criticaţi în mod expres Meinong şi Husserl, deşi cinci ani mai înainte Kraus publicase împreună cu Stumpf şi Husserl un volum comemorativ dedicat lui Brentano.
7 V. în acest sens modul în care, pentru a-şi confirma interpretările sau pentru a clarifica anumite aspecte ale gândirii lui Brentano, Chisholm trimite permanent la comentariile lui Kastil (în R.M. Chisholm, Brentano and Meinong Studies, Amsterdam, Rodopi, 1982, pp. 13, 19, 23 et passim).
8 V. în această privinţă studiul omonim al lui Haller publicat în Filosofia austriacă. Origini – Specific – Reprezentanţi, Giurgiu, Pelican, 2006, pp. 245–261; un alt autor care a contribuit enorm la traducerea operelor lui Brentano în engleză şi la publicarea manuscriselor lui este Chisholm.
9 Arhiva a fost întemeiată cu ajutorul generos al primului preşedinte al Cehoslovaciei, Thomas G. Masaryk, un fost elev al lui Brentano.
10 Paralel cu activitatea editorială, a fost întemeiată la Würzburg de Wilhelm Baumgartner „Franz Brentano Gesellschaft“; tot aici apare şi anuarul Brentano Studien.
11 Fenomenologii de după cel de-al Doilea Război au fost preocupaţi îndeosebi de opera târzie a lui Husserl.
12 În afara acestor manuscrise, au mai apărut Über Ernst Machs „Erkenntnis und Irrtum“ (1987) şi Brentano, Briefe an Carl Stumpf (1867–1917) (1989). Faptul că Haller şi Chisholm sunt autori proveniţi din sfera filozofiei analitice a determinat probabil selectarea acelor manuscrise care sunt interesante din perspectiva istoriei acestui curent şi explică poate de ce nu există absolut nici o intenţie de a edita într-o formă neprescurtată şi neafectată de intervenţii editoriale manuscrisul cursului Ausgewählte Fragen der Ästhetik und Psychologie din 1885/86, curs care a jucat un rol decisiv în cristalizarea concepţiei fenomenologice a lui Husserl asupra reprezentărilor fanteziei.
13 Brentano nu a avut un bun renume printre aristotelicienii acelui timp (Zeller, Th. Gomperz), care-i reproşau că suprainterpretează textele (v. în acest sens remarca lui Zeller vizavi de încercarea lui Brentano de a deduce tabela aristotelică a categoriilor în Zeller, Die Philosophie der Griechen in ihrer geschichtlichen Entwicklung, Zweiter Teil, zweite Abteilung, Aristoteles und die alten Peripatetiker, Leipzig 41921, Nachdruck, Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1963, p. 265).
14 Conform paginaţiei din 2008, anexa ediţiei din 1911 mai conţinea în plus încă 36 de pagini.
15 V. în acest sens n. 4 la p. 19 în Ps II, notă care indică ce anume a fost modificat şi eliminat din textul ediţiei princeps.
16 Acest capitol este tradus în Conceptul de intenţionalitate la Brentano. Origini şi interpretări, Bucureşti, Paideia, 2002, pp. 18–55.
17 Pasajele din anexă referitoare la modalităţile de manifestare a conştiinţei interioare dovedesc clar acest lucru, întrucât cercetările consacrate acestei probleme nu sunt conţinute în capitolele publicate, ci în cele nepublicate ale lucrării (Ps (2008), p. 395).
18 Conform ediţiei princeps, citată de Husserl, locul clasic al intenţionalităţii, cel datorită căruia a fost reintrodusă problematica factorului intenţional în contemporaneitate, este reprezentat de paginile 115–6, conform ediţiei Kraus de paginile 124–5 ale volumului I, iar conform ediţiei din 2008 de paginile 106–7.