Douămiismul şi România literară
Rating:
Voturi: 5
La urma urmei, nu e nimic rău, de temut, incriminat sau compătimit în ritmica revenire publică a obsesiilor generaţioniste. Juventofile. Gerontofobe. Ca şi în atletism ori ciclism, abia după startul şi evoluţia în pluton urmează „evadările“ individuale. Până să-şi răsfire degetele, mâna de concurenţi e obligată să se adune în pumn pentru atacul colectiv. Nu puţini sunt – astăzi, ca dintotdeauna – vârstnicii agasaţi, contrariaţi şi jigniţi, aproape, de insistenţa autoaclamărilor, tenacitatea promoţională şi vigoarea concurenţială ale noilor veniţi care „se vor singuri pe covertă“, „cred că lumea a-nceput cu ei“, „abia şi-au şters caşul de la gură şi vin la caşcaval“ etc. Dreptate au ambele părţi, totul e ca, în timp, în final, noile valori, cu noile medalii, să se aşeze liniştit în panoplia cu trofee.
Şi optzecismul, pe vremea mea, hărţuia mainstream-ul, înfigea suliţe-n presa gerontocratică, visa eliminări şi lustraţii, afirmându-şi unicitatea irepetabilă pentru care întreaga istorie literară se rezuma la câţiva precursori mai mult sau mai puţin întâmplători, necum la un şir întreg de noi generaţii aflate-n căutarea locului sub soare.
„Bilanţul douămiismului“ în Vatra
Cum-necum, douămiiştii şi-au făcut vad, au ieşit de sub patronajul nouăzecismului, după cum şi acesta din urmă s-a dorit nu simplă excrescenţă a optzecismului, ci rădăcină de sine stătătoare.
Vezi bine că istoria literaturii îi va pune calm, temeinic, bătrâneşte la locul cuvenit pe Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu şi Claudiu Komartin, pe Groşan, Iaru şi Nedelciu, ca şi pe Dan Stanca, Daniel Bănulescu şi Elena Vlădăreanu, pe Paul Cernat, Marius Ianuş, Dan Sociu şi Daniel Cristea-Enache, ca să mă rezum la câteva nume din evocata tripletă de vârste. Fiecare va fi aşezat în linia sau în constelaţia cuvenită, fie că se face apel la nume de panteon – Eminescu, Arghezi, Preda, Nichita –, fie sub atotputernicul prefix crepuscular NEO. (În fapt, ce avem astăzi, pe lângă minimalism, dezabuzare şi relativism? Neoexpresionism în poezie, neorealism şi neoautenticism în proză, neoexistenţialism în eseismul confesiv şi parcă se încheagă neobiografismul în istoria literară.)
Dosarul numărului 3 din 2009 al revistei Vatra este dedicat „Bilanţului douămiismului“.
Bilanţ prematur? Da şi nu. Dacă te apuci ca madam Zoe Trahanache să numeri steagurile, rezultă vreo patru, cinci nume în poezie, cred că nici unul ca lumea în proză (atenţie: pentru mine Filip Florian, Florina Ilis, Doina Ruşti nu sunt încadrabili în estetica douămiistă, aşa ca Ioana Baetica, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Claudia Golea şi comp.) – ca să nu mai vorbesc de teatru –, critica şi istoria literară stând cel mai bine (inclusiv la capitolul autojustificării estetice a noilor autori). Dacă, însă, eşti de acord că fiecare deceniu defineşte (şi se legitimează cu) anume aşteptări, tendinţe, orientări şi, în cele din urmă, chiar stiluri, vei fi obligat să accepţi că între debutul lui Traian T. Coşovei, Cristian Popescu şi Claudiu Komartin există nişte schimbări de accent semnificative, ca şi în cazurile unor Nichita, Mazilescu, Mariana Marin, ori Breban, Gheorghe Crăciun şi Filip Florian, sau Eugen Simion, Marian Papahagi, Radu G. Ţeposu, Alex Goldiş, ori Dana Dumitriu, Adina Kenereş, Florina Ilis…
Din întrebările anchetei care deschide dosarul: o generaţie spontană sau una inventată de critică, edituri, media? Modéle şi antimodéle. Există vreun Weltanschauung anume? Evoluţie sau involuţie? Cum se delimitează 2000-ismul de ’60–’70–’80–’90? Răspund, în ordine, Al. Cistelecan, Ion Pop, Paul Cernat, Sanda Cordoş, Daniel Cristea-Enache, Andrei Bodiu, Mihai Iovănel, Elena Vlădăreanu, urmaţi de analize semnate de Alexandru Matei, Nicolae Bârna, Claudiu Komartin, Irina Petraş, Bianca Burţa-Cernat, Antonio Patraş, Cosmin Ciotloş, Florina Ilis, Radu Vancu, Ioana Cistelecan, Florina Pârjol, Dragoş Varga, Cosmin Borza, Andrei Simuţ, Claudiu Turcuş, Iulia Micu. Pe scurt, un număr de referinţă în cel mai strict sens al cuvântului. Om trăi şi-om vedea ce, cum şi cât.
Deocamdată, câteva extrase, cu empatie.
„Biografismul s-a extins peste tot şi a coborât, din exigenţe «autenticiste», spre minimalism şi mizerabilism. Nu-i de mirare că s-a produs îndată o reacţie faţă de această poetică a notaţiilor şi că poezia a resimţit numaidecât nevoia unui limbaj care să-şi refacă densitatea, intensitatea şi tensiunea vizionară sau imaginativă“, rezumă Al. Cistelecan cuminţirea cu pricina. Chiar dacă „fiecare generaţie se propune mai întâi ca una de poeţi“, scrie el, „tânăra generaţie îmi pare a defila mai întâi cu steagurile critice şi eseistice. Poezia şi-a făcut treaba, protagonismul prozei n-a ţinut prea mult (şi din cauză că prozatorii au mers masiv pe reţetă), normal că eseiştii şi criticii au devenit vedetele generaţiei“.
Ion Pop – partizan al echilibrului şi continuităţii – punctează: aşa cum optzeciştii îi negaseră „cam fără nuanţă“ pe neomoderniştii anilor ’60, noii veniţi i-au repudiat pe optzecişti pentru textualism, evazionism etc., „în numele tocmai al autenticităţii scrisului“.
La rândul său, Paul Cernat leagă patosul insolitării tinerei generaţii a anilor ’30 de elanurile recuperatorii ale şaizecismului, optzeciştii având „cea mai coerentă politică generaţionistă“, dar „cu excepţia unor poeţi, nu prea văd scriitori ai ultimilor ani care să se autointituleze douămiişti“. Nici pentru el Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Doina Ruşti, Dan Lungu nu intră nicidecum aici, în ciuda anului de debut. Cât despre caracteristici, „problematica morală şi cea «general-umană» sunt sistematic evitate în favoarea unei combinaţii de provocare «visceralizantă», mizerabilism, dexteritate ludică şi divertisment“.
Sanda Cordoş aduce o distincţie interesantă: „nu cred să mai existe solidaritatea (care s-a manifestat anterior) între critici şi scriitori“. De bună seamă că, dispărând duşmanul comun – dictatura –, puzderia de orientări, tendinţe, temperamente, interese, coagulări circumstanţiale, politici de grup ş.a.m.d. şi-a etalat aproape sadic eliberarea, astfel încât şi complicitatea scriitor-critic era menită alterării. Să nu uităm totuşi uluitorul, întristătorul, jalnic-emblematicul paradox că de ani buni Nicolae Manolescu nu mai face cronică literară şi nici editorialul României literare, ci deţine rubrică de sport în Evenimentul zilei! Asta spune înfiorător de mult(e).
În acelaşi timp, să observăm că, oricând vine vorba de solidaritatea de generaţie, lucrurile funcţionează perfect, ’60-ul, ’70-ul, ’80-ul acţionând imediat – fie polemic, fie encomiastic – prin vârfurile particulare existente, astfel încât nimeni nu şi-ar putea închipui că Mihai Iovănel sau C. Rogozanu ar putea scrie vreodată simpatetic despre Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, că Eugen Simion i-ar lăsa baltă, fie şi pentru o clipă, pe Marin Preda, Marin Sorescu sau Nichita pentru a face elogiul eseisticii lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici, că, în loc de Breban şi Buzura, Gabriel Dimisianu ar palpita exegetic la cutare vers al Mirunei Vlada ş.a.m.d.
Şi e foarte normal să se întâmple aşa. Asta nu înseamnă că Sanda Cordoş nu are temei în nostalgia după solidaritatea de altădată, când un Livius Ciocârlie declara că a început să scrie proză numai cu gândul la părerea lui Nicolae Manolescu, sau când, cu fraternă tandreţe, Radu Cosaşu – întrebându-l eu, într-o scenă de neuitat pentru mine, de ce nu pleacă definitiv în Israel – m-a lichefiat cu formula: „Păi, unde aş mai găsi eu acolo un Dan C. care să scrie aşa de aplicat despre mine!?!“
„Aşadar: douămiismul a devenit o realitate mai ales prin numele criticilor, eseiştilor şi universitarilor tineri. Există o poezie douămiistă bună şi eterogenă şi multă proză denivelată valoric“ – conchide Andrei Bodiu, în vreme ce Mihai Iovănel, întrebat „pentru cine scriu autorii actuali“, răspunde cu of motivat: „pentru un spaţiu destul de incert numit afară. Scriu pentru a fi traduşi, pentru a prinde burse etc.“
În sfârşit, vorba Elenei Vlădăreanu: „indiferent dacă ne place or ba, însuşi faptul că ne batem capul să răspundem acestor întrebări confirmă existenţa 2000-ismului“.
Toate bune şi frumoase până ce ajungem în patul lui Procust, unde toate se vor recalibrate potrivit voinţei monocentrat-generaţioniste a exegetului. Asta se întâmplă cu cel de-al treilea volet al serialului „Direcţii în literatura română de după 1990“ semnat de Bogdan Creţu în Convorbiri literare din luna mai 2009. Totul e răscroit, ciumpăvit, asortat ca să intre în turbinca tânărului impetuos pentru care, de pildă, toată critica optzecistă stă sub semnul eşecului. Un soi de Bogdan Lefter al anilor ’80, dar pe invers acuma. Cine scrie senin că „Radu G. Ţeposu a dispărut prea devreme, neapucând să lase nici o carte de referinţă“ se discreditează din start: abia că exact asta este Istoria lui Ţeposu – o carte de referinţă în cel mai strict şi clasic înţeles al termenului.
Am mai spus-o nu o dată: oare ce boală, ce manie o fi această neputinţă a noastră de a cultiva continuitatea, firescul încatenării productive, în defavoarea fracturilor general casante?
USR versus SSR
şi războiul de la România literară
În urmă cu o lună şi ceva m-am trezit cu un telefon de la o agenţie de ştiri cum că dacă ar fi nimerită schimbarea denumirii Uniunii Scriitorilor in Societatea Scriitorilor Români. Iaca poznă, mi-am zis, încolo le-avem pe toate! Dar, în definitiv, de ce nu? De vreme ce este vorba de o revenire la forme interbelice, o recuplare cu tradiţia, să se facă, am zis.
Dulce inconştienţă, numele tău e prostie!
Ei bine, la câteva ceasuri după, a început ţopăiala telefonică, în cunoscuta noastră autoisterizare fatalistă. „Manolescu vrea să distrugă Uniunea!“ „În săptămâna care o să treacă pentru schimbarea statutului de la USR la SSR vom pierde casele de creaţie, pensiile, indemnizaţiile de merit şi toate revistele literare.“ „O să ajungem un sindicat amărât, un azil, igrasia unui subsol de bloc ne mănâncă!“ „Toată agitaţia cu tevatura schimbării statutului nu e menită decât ca s-o aducă pe Irina Horea vicepreşedinte!“ sau „ca să pregătească terenul pentru realegerea actualului preşedinte“. Inclusiv gogoaşa cu ASPRO redivivus.
Mi-am amintit brusc o discuţie pe care am avut-o cu Mircea Dinescu la Uniune în primele luni din 1990, când m-a siderat şoptindu-mi o realitate deopotrivă tristă şi hazlie: „Bătrâne, ştii cum ar fi cel mai bine pentru finanţele noastre? Să le dau leafă celor 350 de redactori, dar să nu mai apară nici o gazetă literară!“ Cu alte cuvinte, bani pentru lefuri erau din belşug, însă cheltuielile cu hârtia, colaborările, tipografiile, chiriile sediilor redacţionale, difuzarea şi alte alea depăşeau uriaş posibilităţile Firmei. Chestia mi s-a părut de un suprarealism divin, demn de ţara unui Păcală opintit cu frenezie să dea nucile jos din pod cu furca. Însă asta nu făcea nicidecum mai nereală realitatea cu pricina. Probabil că aceeaşi era (să zic: numai pe atunci?) starea întregii clase muncitoare din România: cel mai uşor era să-şi ia fiecare un soi de salariu-pensie, dar să nu mai producă nimeni nimic pe stoc şi să stea acasă, lefurile reprezentând abia un biet procent din pierderile uriaşe ale economiei.
Astfel încât, la prima vedere, ideea de a închide oleacă prăvălia, până se stoarce bine ciorchinele de publicaţii de prisos, nu mi s-a părut chiar o monstruozitate. După care m-am întrebat în ce măsură chiar falimentează naţia existenţa unor publicaţii provinciale care alimentează fireştile orgolii locale, drenează energiile bovarizante, dă un rost ambiţiilor şi veleităţilor, alimentează reţelele de interese ale urbei ş.a.m.d., mai ales dacă la contribuţia Uniunii se adaugă subvenţiile consiliilor locale şi nu mai ştiu ce alte surse de finanţare. Subliniez: nu cunosc absolut nimic din bucătăria instituţiei, nu am nici cea mai mică relaţie administrativă în domeniu, dar cunosc revistele, ştiu şi ce ar trebui făcut, dar şi că nu se poate face nimic. Ele trebuie să existe atâta vreme cât vor dori să reziste. Performanţa lor e de căutat în oricare altă parte, numai nu în materie de rentabilitate financiară!
După câteva zile de ceaţă mentală, în Observator cultural nr. 218 din 28 mai – 3 iunie 2009 a apărut „Scrisoarea deschisă către conducerea USR“ a lui Sorin Mărculescu, aproape simultan cu editorialul semnat de Gabriel Dimisianu („USR sau SSR?“) în România literară nr. 21 din 29 mai. „Mă întreb“, scrie G. Dimisianu, „de ce abia acum a apărut ideea de a schimba numele Uniunii Scriitorilor, cu o întârziere, la urma urmelor, de douăzeci de ani? De ce acum şi nu în anii ’90, de clocot revoluţionar? […] Răspunsul meu ar fi acela că în 1990 Uniunea Scriitorilor nu era percepută ca o instituţie stigmatizată, sugerând dependenţa de comunism […] În ce mă priveşte aş rămâne la actuala (veche totuşi!) titulatură“.
Trecerea de la USR la SSR, „mă tem că ascunde serioase riscuri, nu de natură financiară (tipărirea formularelor cu antet etc.) ci în primul rând juridică“, spune Sorin Mărculescu. Adică „o serie de legi prin care le sunt acordate scriitorilor anumite drepturi (pensii suplimentare, indemnizaţii de merit) riscă să devină fără obiect, pentru că ele nu se referă la SSR, ci la USR. Atrag atenţia asupra acestui risc deloc neglijabil, deoarece nu ştiu cine dintre eventualii partizani ai unei asemenea modificări de firmă, adică pur formale, şi-ar asuma răspunderea pentru consecinţele imprevizibile, în situaţia în care un buget sărăcit, precum cel de azi, s-ar grăbi să profite de orice chichiţă juridică, recurgând la suspendarea sine die a unor drepturi greu câştigate“.
Era clar că oamenii ştiau mai mult(e), am şi auzit diverse interpretări, dar nu colportajul e rostul rândurilor de faţă. Ce m-a frapat a fost rezistenţa lui Gabriel Dimisianu (o personalitate literară care numai de frondism, rebeliune şi spirit belicos nu poate fi suspectată) exprimată chiar în revista condusă de Nicolae Manolescu! Nu e tare!?!
Şi iată că tot atunci mi-a fost dat să citesc, pe căi ocolite, cu câteva săptămâni întârziere, scrisoarea adresată de Alex Ştefănescu în 20 mai lui Nicolae Manolescu, cel care plănuise schimbarea radicală a redacţiei României literare. Văzând, probabil, ineficienţa revistei Noua literatură, preşedintele USR s-a gândit s-o aducă pe Luminiţa Marcu („care nu s-a remarcat până în prezent decât prin superficialitate şi obrăznicie“, punctează Alex Ştefănescu) la fosta revistă condusă de George Ivaşcu, să-l pună redactor-şef pe Alex Ştefănescu, să-i păstreze pe Marina Constantinescu şi Cosmin Ciotloş, dar să se dispenseze de Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Tudorel Urian. Asta după renunţarea la colaborarea lui Daniel Cristea-Enache, lamentabila puniţiune despre care am scris aici luna trecută.
„Aş rămâne alături de dv. dacă aţi reveni asupra acestor măsuri. O soluţie radicală pentru salvarea României literare ar fi sistarea cheltuielilor făcute de Uniunea Scriitorilor cu anosta revistă Noua literatură şi redirecţionarea sumelor astfel economisite către România literară“ – îşi încheia Alex Ştefănescu scrisoarea.
Să presupunem că însuşi Nicolae Manolescu va fi auzit calificativul cu care eu unul mă ciocnesc adesea, cum că România literară este o revistă „mortăcioasă“ şi că s-a decis să aerisească încăperile, să învioreze mobilierul, să schimbe apa din acvariu, să injecteze sânge proaspăt într-o anatomie anchilozată. Bun. Păi, atunci să facem un concurs de proiecte, să dăm şfară în ţară că angajăm tineri focoşi, plini de idei eficiente (în stilul şi tradiţia revistei), să căutăm alţi sponsori, să diversificăm serios aria colaboratorilor în sistemul „multum in parvo“, să „incendiem“ sumarele cu anchete, dezbateri, reportaje la zi (preponderent din sistemul educaţional), cu informaţie cel puţin cât cea produsă de Observator cultural, să amplificăm „dialogul artelor“ ca să atragem nu doar publicul teatral şi cinematografic, dar şi cititori din lumea istoriei, arhitecturii, coregrafiei, să cedăm două pagini pe număr celor de la CNSAS, care să condimenteze gazeta cu adevăruri culturale inconfortabile, dar pasionante, şi să schimbăm ce este de schimbat începând cu reluarea editorialului semnat săptămânal de Nicolae Manolescu şi încheind cu spargerea monopolului „secular“ deţinut de recenzia cât pagina!
Dar aşa!?!
Ce să vezi!?! Parcă semnul interogativ de mai sus va fi fost emanat în eter, că numai ce am văzut o nevăzută: în România literară din 12 iunie apare, după tăceri seculare, un editorial semnat de Nicolae Manolescu despre „Statutul scriitorilor“. Din el nu se înţelege absolut nimic concret. Numai finalul ne mângâie patern pe creştet, ca pe nişte nepoţei oligofreni: „Dacă scriitorilor li se pregăteşte într-adevăr ceva este un statut mai bun pentru toţi“.
Miercuri 17 iunie, când avea loc Conferinţa mult şi sulfuros comentată, m-am întâlnit pe holurile prăfoase, kafkiene, catacombare ale Uniunii cu mai mulţi scriitori participanţi. Nimeni nu ştia „care-i treaba“, unii nici măcar online (necum tipărit, cum s-ar fi cuvenit) nu văzuseră statutul cu modificările vizate, despre noi, muritorii de rând, nici vorbă de a putea participa la dezbatere fie şi cu un fir de părere, iar ideea – naturală, elementară în orice demers democratic – de a iniţia cale de câteva luni în presa literară o dezbatere ca lumea pare ceva cu totul utopic.
Nu-i vorbă, tot bârfind noi jucăuş-resemnat „ca băieţii“ pe holuri, am aflat ceva surâzător precum lozinca „Votaţi Soarele“ de odinioară. Nu doar că indemnizaţiile de merit, cele vreo sută, se acordă din capul locului pe criteriul vârstei (astfel încât numai sexagenarii pot avea acces la ele, ceea ce este un criteriu de azil, nicidecum de justă concurenţă), dar şi că unul dintre beneficiarii acestora (între multe alte nume discutabile) este însuşi Vasile Băran!
Moment de tăcere. Bună dimineaţa!
Despre juriul USR, cu melancolie
Şi, uite-aşa, în aceeaşi zi de miercuri 17 iunie au trecut patru ani în care – experiment unic şi irepetabil! – Uniunea Scriitorilor a avut aceeaşi componenţă a juriului: Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Daniel Cristea-Enache, Mircea M. Diaconu şi Dan C. Mihăilescu. Cinci critici cu fibră conservatoare, cinci ADN-uri antinomice, oameni legaţi de rădăcini foarte diferite, de geografii literare, definiri profesionale şi grupări intelectuale cât se poate de variate, dar pentru care legea au constituit-o exclusiv bunul-simţ moral şi estetic, echilibrul între antiteze, judecata măsurată şi decizia îndelung cumpănită. Nu-mi aduc aminte de vreo disensiune majoră, de vreo nedreptate flagrantă în cei patru ani de până acum. Au prevalat hotărârile cu cinci la zero sau patru la unu. Recunosc sincer, o să-mi fie dor de lungile ore de pledoarii, bârfe, dispute, jocuri cu multiple strategii, cuantificări paradoxale, cedări obosite, cuplări surprinzătoare şi cuminţiri finale, prin care cele cinci voinţe, gusturi, complicităţi, elanuri subiective şi chibzuinţe forţate s-au pus mereu de acord graţie nu atât legii matematice a numărului impar, cât respectului datorat rezultatului majoritar.
Ce-i drept, anul acesta a fost cel mai greu. Dacă la nominalizări a mers perfect – titlurile impunându-se iute, ca de la sine –, la decizii a fost îndeajuns de inconfortabil pentru ca unii dintre noi să mulţumească zeilor literari că şi-au terminat mandatul. De vreo trei ori votul s-a împărţit în doi plus doi plus unu, astfel încât selecţia a atârnat de balansul unei singure voinţe. O voinţă care trebuia să opteze pe loc între Filip Florian, Doina Ruşti şi Eugen Uricaru, între Eugen Negrici, Paul Cornea şi Ilina Gregori, între Bodiu şi Stoiciu, ori între Eugen Simion, Augustin Buzura, Emil Brumaru şi Dumitru Radu Popescu! Situaţia mi-a amintit jurizarea de pe vremuri la premiile de debut ale UNITER, când aveam un singur premiu la care concurau cu şanse egale regizori, scenografi, actori!
Apropo de UNITER, aflu că începând cu 2010 şi la USR vor exista două jurii compuse din câte cinci critici literari, unul de nominalizări, celălalt pentru deciziile finale, alese pentru doi, nu pentru patru ani, ceea ce mi se pare fair enough. Nu-mi pot reprima un zâmbet sardonic închipuindu-mi diverse componenţe ale celor două echipe, hăis-cea-ul celor două filtre cu dimensiuni diferite (vă scutesc de sarabanda conjecturilor mele), dar poate că până la urmă evoluţia procesului de cernere de la cinci la zece perechi de ochi va face opţiunile mai curate. Şi merticul mai mic.
Bookfest 2009
Infinit mai respirabilă, omenească şi plăcută, atmosfera târgului de vară din acest an. Iniţial am pus faptul pe seama reducerii numărului de vizitatori – prea aveam loc de palavre colective în centrul aleilor –, dar mi s-a spus că acesta a rămas acelaşi, că vânzările au crescut. A scăzut însă numărul standurilor, ceea ce a lărgit considerabil culoarele menite socializării noastre bezmetice, vioaie, tandre, hachiţoase, interesate, încercănate, vanitoase ş.a.m.d. La melancolia jurizării expuse adineaori se adaugă nostalgia anilor ’90, când dedicam Bookarest-ului câte un număr din Litere, arte, idei, uneori şi cu patruzeci de titluri semnalate…
Acum, la bătrâneţe, nesaţiul s-a temperat, elanurile se diminuează, vizuina prevalează, astfel încât prenumeri mai parcimonios bucoavnele care te-au fericit.
Humanitas a lucrat de-a dreptul copleşitor, cu Istoria comunismului în România, cele 153 de scrisori inedite ale lui Cioran către Wolfgang Kraus, Jurnalul Oanei Pellea, Balul fantomelor de Radu Paraschivescu, Cum te poţi rata ca scriitor de Alex Ştefănescu, Jean Sévillia cu Corectitudinea morală, plus cele două titluri dedicate lui Noica la centenar: antologia care-i cuprinde pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Alexandru Dragomir, Andrei Cornea, Sorin Vieru, Ioana Pârvulescu, Sorin Lavric ş.a., alături de cartea Dorei Mezdrea Constantin Noica în arhiva Securităţii, care aud că are o pereche la MNLR.
De la Polirom am luat cu sfielnică plăcere Summa Theologica lui Toma din Aquino şi m-au incitat comentariile făcute de Nicolae Breban, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici pe coperta a patra a romanului Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian. Promit lectură obiectivă.
Impresionantă biografia lui Gabriel García Márquez realizată de Gerald Martin (Litera International), comparată la lansare de Sorin Mărculescu cu Steinhardt-ul lui George Ardeleanu!
M-au făcut curios: resuscitarea lui Bedros Horasangian (Miss Perfumado şi alte femei, la Leda-Corint), Roberto Saviano, Gomora, la Univers, Geopolitica Matrioşkăi, de Adrian Cioroianu, la Curtea Veche, Alain de Bottom, Arhitectura fericirii, şi Oliver James, Afluenza, ambele la Vellant, după cum am adus la bârlog ca hârciogul Istoria ilustrată a lumii, de la Litera International, cele patru cărţoaie de vreo trei mii de pagini care compun dicţionarul lui I. Hangiu Presa românească de la începuturi până în prezent (1790–2007, la editura comunicare.ro) şi alte două instrumente de lucru publicate de Horia C. Matei la Meronia: Dicţionarul biografic de istorie a României şi Dicţionar de istorie a României.
M-am bucurat de bucuria lui George Arion, care şi-a tipărit la Crime scene publishing integrala paginilor „detectivului fără voie“ Mladin. M-a emoţionat emoţia lui Stelian Ţurlea, care şi-a văzut reeditat romanul În absenţa tatălui la Leda-Corint. De la Trei am luat, cu gândul la nepoţi, De ce mint copiii? Mi-am clătit privirea în excelentul album Cel ce se pedepseşte singur (Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu, „arta şi România în anii ’80–’90“), editat de Erwin Kessler la Institutul Cultural Român, şi m-a contrariat primul volum din Operele cumplite ale lui Florin Piersic Jr. (apărut, nota bene, la Humanitas). Să promit şi aici o lectură adecvată?
Sănătate şi frăţie!
Dan C. Mihăilescu
Şi optzecismul, pe vremea mea, hărţuia mainstream-ul, înfigea suliţe-n presa gerontocratică, visa eliminări şi lustraţii, afirmându-şi unicitatea irepetabilă pentru care întreaga istorie literară se rezuma la câţiva precursori mai mult sau mai puţin întâmplători, necum la un şir întreg de noi generaţii aflate-n căutarea locului sub soare.
„Bilanţul douămiismului“ în Vatra
Cum-necum, douămiiştii şi-au făcut vad, au ieşit de sub patronajul nouăzecismului, după cum şi acesta din urmă s-a dorit nu simplă excrescenţă a optzecismului, ci rădăcină de sine stătătoare.
Dosarul numărului 3 din 2009 al revistei Vatra este dedicat „Bilanţului douămiismului“.
Bilanţ prematur? Da şi nu. Dacă te apuci ca madam Zoe Trahanache să numeri steagurile, rezultă vreo patru, cinci nume în poezie, cred că nici unul ca lumea în proză (atenţie: pentru mine Filip Florian, Florina Ilis, Doina Ruşti nu sunt încadrabili în estetica douămiistă, aşa ca Ioana Baetica, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Claudia Golea şi comp.) – ca să nu mai vorbesc de teatru –, critica şi istoria literară stând cel mai bine (inclusiv la capitolul autojustificării estetice a noilor autori). Dacă, însă, eşti de acord că fiecare deceniu defineşte (şi se legitimează cu) anume aşteptări, tendinţe, orientări şi, în cele din urmă, chiar stiluri, vei fi obligat să accepţi că între debutul lui Traian T. Coşovei, Cristian Popescu şi Claudiu Komartin există nişte schimbări de accent semnificative, ca şi în cazurile unor Nichita, Mazilescu, Mariana Marin, ori Breban, Gheorghe Crăciun şi Filip Florian, sau Eugen Simion, Marian Papahagi, Radu G. Ţeposu, Alex Goldiş, ori Dana Dumitriu, Adina Kenereş, Florina Ilis…
Din întrebările anchetei care deschide dosarul: o generaţie spontană sau una inventată de critică, edituri, media? Modéle şi antimodéle. Există vreun Weltanschauung anume? Evoluţie sau involuţie? Cum se delimitează 2000-ismul de ’60–’70–’80–’90? Răspund, în ordine, Al. Cistelecan, Ion Pop, Paul Cernat, Sanda Cordoş, Daniel Cristea-Enache, Andrei Bodiu, Mihai Iovănel, Elena Vlădăreanu, urmaţi de analize semnate de Alexandru Matei, Nicolae Bârna, Claudiu Komartin, Irina Petraş, Bianca Burţa-Cernat, Antonio Patraş, Cosmin Ciotloş, Florina Ilis, Radu Vancu, Ioana Cistelecan, Florina Pârjol, Dragoş Varga, Cosmin Borza, Andrei Simuţ, Claudiu Turcuş, Iulia Micu. Pe scurt, un număr de referinţă în cel mai strict sens al cuvântului. Om trăi şi-om vedea ce, cum şi cât.
Deocamdată, câteva extrase, cu empatie.
„Biografismul s-a extins peste tot şi a coborât, din exigenţe «autenticiste», spre minimalism şi mizerabilism. Nu-i de mirare că s-a produs îndată o reacţie faţă de această poetică a notaţiilor şi că poezia a resimţit numaidecât nevoia unui limbaj care să-şi refacă densitatea, intensitatea şi tensiunea vizionară sau imaginativă“, rezumă Al. Cistelecan cuminţirea cu pricina. Chiar dacă „fiecare generaţie se propune mai întâi ca una de poeţi“, scrie el, „tânăra generaţie îmi pare a defila mai întâi cu steagurile critice şi eseistice. Poezia şi-a făcut treaba, protagonismul prozei n-a ţinut prea mult (şi din cauză că prozatorii au mers masiv pe reţetă), normal că eseiştii şi criticii au devenit vedetele generaţiei“.
Ion Pop – partizan al echilibrului şi continuităţii – punctează: aşa cum optzeciştii îi negaseră „cam fără nuanţă“ pe neomoderniştii anilor ’60, noii veniţi i-au repudiat pe optzecişti pentru textualism, evazionism etc., „în numele tocmai al autenticităţii scrisului“.
La rândul său, Paul Cernat leagă patosul insolitării tinerei generaţii a anilor ’30 de elanurile recuperatorii ale şaizecismului, optzeciştii având „cea mai coerentă politică generaţionistă“, dar „cu excepţia unor poeţi, nu prea văd scriitori ai ultimilor ani care să se autointituleze douămiişti“. Nici pentru el Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Doina Ruşti, Dan Lungu nu intră nicidecum aici, în ciuda anului de debut. Cât despre caracteristici, „problematica morală şi cea «general-umană» sunt sistematic evitate în favoarea unei combinaţii de provocare «visceralizantă», mizerabilism, dexteritate ludică şi divertisment“.
Sanda Cordoş aduce o distincţie interesantă: „nu cred să mai existe solidaritatea (care s-a manifestat anterior) între critici şi scriitori“. De bună seamă că, dispărând duşmanul comun – dictatura –, puzderia de orientări, tendinţe, temperamente, interese, coagulări circumstanţiale, politici de grup ş.a.m.d. şi-a etalat aproape sadic eliberarea, astfel încât şi complicitatea scriitor-critic era menită alterării. Să nu uităm totuşi uluitorul, întristătorul, jalnic-emblematicul paradox că de ani buni Nicolae Manolescu nu mai face cronică literară şi nici editorialul României literare, ci deţine rubrică de sport în Evenimentul zilei! Asta spune înfiorător de mult(e).
În acelaşi timp, să observăm că, oricând vine vorba de solidaritatea de generaţie, lucrurile funcţionează perfect, ’60-ul, ’70-ul, ’80-ul acţionând imediat – fie polemic, fie encomiastic – prin vârfurile particulare existente, astfel încât nimeni nu şi-ar putea închipui că Mihai Iovănel sau C. Rogozanu ar putea scrie vreodată simpatetic despre Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, că Eugen Simion i-ar lăsa baltă, fie şi pentru o clipă, pe Marin Preda, Marin Sorescu sau Nichita pentru a face elogiul eseisticii lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici, că, în loc de Breban şi Buzura, Gabriel Dimisianu ar palpita exegetic la cutare vers al Mirunei Vlada ş.a.m.d.
Şi e foarte normal să se întâmple aşa. Asta nu înseamnă că Sanda Cordoş nu are temei în nostalgia după solidaritatea de altădată, când un Livius Ciocârlie declara că a început să scrie proză numai cu gândul la părerea lui Nicolae Manolescu, sau când, cu fraternă tandreţe, Radu Cosaşu – întrebându-l eu, într-o scenă de neuitat pentru mine, de ce nu pleacă definitiv în Israel – m-a lichefiat cu formula: „Păi, unde aş mai găsi eu acolo un Dan C. care să scrie aşa de aplicat despre mine!?!“
„Aşadar: douămiismul a devenit o realitate mai ales prin numele criticilor, eseiştilor şi universitarilor tineri. Există o poezie douămiistă bună şi eterogenă şi multă proză denivelată valoric“ – conchide Andrei Bodiu, în vreme ce Mihai Iovănel, întrebat „pentru cine scriu autorii actuali“, răspunde cu of motivat: „pentru un spaţiu destul de incert numit afară. Scriu pentru a fi traduşi, pentru a prinde burse etc.“
În sfârşit, vorba Elenei Vlădăreanu: „indiferent dacă ne place or ba, însuşi faptul că ne batem capul să răspundem acestor întrebări confirmă existenţa 2000-ismului“.
Toate bune şi frumoase până ce ajungem în patul lui Procust, unde toate se vor recalibrate potrivit voinţei monocentrat-generaţioniste a exegetului. Asta se întâmplă cu cel de-al treilea volet al serialului „Direcţii în literatura română de după 1990“ semnat de Bogdan Creţu în Convorbiri literare din luna mai 2009. Totul e răscroit, ciumpăvit, asortat ca să intre în turbinca tânărului impetuos pentru care, de pildă, toată critica optzecistă stă sub semnul eşecului. Un soi de Bogdan Lefter al anilor ’80, dar pe invers acuma. Cine scrie senin că „Radu G. Ţeposu a dispărut prea devreme, neapucând să lase nici o carte de referinţă“ se discreditează din start: abia că exact asta este Istoria lui Ţeposu – o carte de referinţă în cel mai strict şi clasic înţeles al termenului.
Am mai spus-o nu o dată: oare ce boală, ce manie o fi această neputinţă a noastră de a cultiva continuitatea, firescul încatenării productive, în defavoarea fracturilor general casante?
USR versus SSR
şi războiul de la România literară
În urmă cu o lună şi ceva m-am trezit cu un telefon de la o agenţie de ştiri cum că dacă ar fi nimerită schimbarea denumirii Uniunii Scriitorilor in Societatea Scriitorilor Români. Iaca poznă, mi-am zis, încolo le-avem pe toate! Dar, în definitiv, de ce nu? De vreme ce este vorba de o revenire la forme interbelice, o recuplare cu tradiţia, să se facă, am zis.
Dulce inconştienţă, numele tău e prostie!
Ei bine, la câteva ceasuri după, a început ţopăiala telefonică, în cunoscuta noastră autoisterizare fatalistă. „Manolescu vrea să distrugă Uniunea!“ „În săptămâna care o să treacă pentru schimbarea statutului de la USR la SSR vom pierde casele de creaţie, pensiile, indemnizaţiile de merit şi toate revistele literare.“ „O să ajungem un sindicat amărât, un azil, igrasia unui subsol de bloc ne mănâncă!“ „Toată agitaţia cu tevatura schimbării statutului nu e menită decât ca s-o aducă pe Irina Horea vicepreşedinte!“ sau „ca să pregătească terenul pentru realegerea actualului preşedinte“. Inclusiv gogoaşa cu ASPRO redivivus.
Mi-am amintit brusc o discuţie pe care am avut-o cu Mircea Dinescu la Uniune în primele luni din 1990, când m-a siderat şoptindu-mi o realitate deopotrivă tristă şi hazlie: „Bătrâne, ştii cum ar fi cel mai bine pentru finanţele noastre? Să le dau leafă celor 350 de redactori, dar să nu mai apară nici o gazetă literară!“ Cu alte cuvinte, bani pentru lefuri erau din belşug, însă cheltuielile cu hârtia, colaborările, tipografiile, chiriile sediilor redacţionale, difuzarea şi alte alea depăşeau uriaş posibilităţile Firmei. Chestia mi s-a părut de un suprarealism divin, demn de ţara unui Păcală opintit cu frenezie să dea nucile jos din pod cu furca. Însă asta nu făcea nicidecum mai nereală realitatea cu pricina. Probabil că aceeaşi era (să zic: numai pe atunci?) starea întregii clase muncitoare din România: cel mai uşor era să-şi ia fiecare un soi de salariu-pensie, dar să nu mai producă nimeni nimic pe stoc şi să stea acasă, lefurile reprezentând abia un biet procent din pierderile uriaşe ale economiei.
Astfel încât, la prima vedere, ideea de a închide oleacă prăvălia, până se stoarce bine ciorchinele de publicaţii de prisos, nu mi s-a părut chiar o monstruozitate. După care m-am întrebat în ce măsură chiar falimentează naţia existenţa unor publicaţii provinciale care alimentează fireştile orgolii locale, drenează energiile bovarizante, dă un rost ambiţiilor şi veleităţilor, alimentează reţelele de interese ale urbei ş.a.m.d., mai ales dacă la contribuţia Uniunii se adaugă subvenţiile consiliilor locale şi nu mai ştiu ce alte surse de finanţare. Subliniez: nu cunosc absolut nimic din bucătăria instituţiei, nu am nici cea mai mică relaţie administrativă în domeniu, dar cunosc revistele, ştiu şi ce ar trebui făcut, dar şi că nu se poate face nimic. Ele trebuie să existe atâta vreme cât vor dori să reziste. Performanţa lor e de căutat în oricare altă parte, numai nu în materie de rentabilitate financiară!
După câteva zile de ceaţă mentală, în Observator cultural nr. 218 din 28 mai – 3 iunie 2009 a apărut „Scrisoarea deschisă către conducerea USR“ a lui Sorin Mărculescu, aproape simultan cu editorialul semnat de Gabriel Dimisianu („USR sau SSR?“) în România literară nr. 21 din 29 mai. „Mă întreb“, scrie G. Dimisianu, „de ce abia acum a apărut ideea de a schimba numele Uniunii Scriitorilor, cu o întârziere, la urma urmelor, de douăzeci de ani? De ce acum şi nu în anii ’90, de clocot revoluţionar? […] Răspunsul meu ar fi acela că în 1990 Uniunea Scriitorilor nu era percepută ca o instituţie stigmatizată, sugerând dependenţa de comunism […] În ce mă priveşte aş rămâne la actuala (veche totuşi!) titulatură“.
Trecerea de la USR la SSR, „mă tem că ascunde serioase riscuri, nu de natură financiară (tipărirea formularelor cu antet etc.) ci în primul rând juridică“, spune Sorin Mărculescu. Adică „o serie de legi prin care le sunt acordate scriitorilor anumite drepturi (pensii suplimentare, indemnizaţii de merit) riscă să devină fără obiect, pentru că ele nu se referă la SSR, ci la USR. Atrag atenţia asupra acestui risc deloc neglijabil, deoarece nu ştiu cine dintre eventualii partizani ai unei asemenea modificări de firmă, adică pur formale, şi-ar asuma răspunderea pentru consecinţele imprevizibile, în situaţia în care un buget sărăcit, precum cel de azi, s-ar grăbi să profite de orice chichiţă juridică, recurgând la suspendarea sine die a unor drepturi greu câştigate“.
Era clar că oamenii ştiau mai mult(e), am şi auzit diverse interpretări, dar nu colportajul e rostul rândurilor de faţă. Ce m-a frapat a fost rezistenţa lui Gabriel Dimisianu (o personalitate literară care numai de frondism, rebeliune şi spirit belicos nu poate fi suspectată) exprimată chiar în revista condusă de Nicolae Manolescu! Nu e tare!?!
Şi iată că tot atunci mi-a fost dat să citesc, pe căi ocolite, cu câteva săptămâni întârziere, scrisoarea adresată de Alex Ştefănescu în 20 mai lui Nicolae Manolescu, cel care plănuise schimbarea radicală a redacţiei României literare. Văzând, probabil, ineficienţa revistei Noua literatură, preşedintele USR s-a gândit s-o aducă pe Luminiţa Marcu („care nu s-a remarcat până în prezent decât prin superficialitate şi obrăznicie“, punctează Alex Ştefănescu) la fosta revistă condusă de George Ivaşcu, să-l pună redactor-şef pe Alex Ştefănescu, să-i păstreze pe Marina Constantinescu şi Cosmin Ciotloş, dar să se dispenseze de Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Tudorel Urian. Asta după renunţarea la colaborarea lui Daniel Cristea-Enache, lamentabila puniţiune despre care am scris aici luna trecută.
„Aş rămâne alături de dv. dacă aţi reveni asupra acestor măsuri. O soluţie radicală pentru salvarea României literare ar fi sistarea cheltuielilor făcute de Uniunea Scriitorilor cu anosta revistă Noua literatură şi redirecţionarea sumelor astfel economisite către România literară“ – îşi încheia Alex Ştefănescu scrisoarea.
Să presupunem că însuşi Nicolae Manolescu va fi auzit calificativul cu care eu unul mă ciocnesc adesea, cum că România literară este o revistă „mortăcioasă“ şi că s-a decis să aerisească încăperile, să învioreze mobilierul, să schimbe apa din acvariu, să injecteze sânge proaspăt într-o anatomie anchilozată. Bun. Păi, atunci să facem un concurs de proiecte, să dăm şfară în ţară că angajăm tineri focoşi, plini de idei eficiente (în stilul şi tradiţia revistei), să căutăm alţi sponsori, să diversificăm serios aria colaboratorilor în sistemul „multum in parvo“, să „incendiem“ sumarele cu anchete, dezbateri, reportaje la zi (preponderent din sistemul educaţional), cu informaţie cel puţin cât cea produsă de Observator cultural, să amplificăm „dialogul artelor“ ca să atragem nu doar publicul teatral şi cinematografic, dar şi cititori din lumea istoriei, arhitecturii, coregrafiei, să cedăm două pagini pe număr celor de la CNSAS, care să condimenteze gazeta cu adevăruri culturale inconfortabile, dar pasionante, şi să schimbăm ce este de schimbat începând cu reluarea editorialului semnat săptămânal de Nicolae Manolescu şi încheind cu spargerea monopolului „secular“ deţinut de recenzia cât pagina!
Dar aşa!?!
Ce să vezi!?! Parcă semnul interogativ de mai sus va fi fost emanat în eter, că numai ce am văzut o nevăzută: în România literară din 12 iunie apare, după tăceri seculare, un editorial semnat de Nicolae Manolescu despre „Statutul scriitorilor“. Din el nu se înţelege absolut nimic concret. Numai finalul ne mângâie patern pe creştet, ca pe nişte nepoţei oligofreni: „Dacă scriitorilor li se pregăteşte într-adevăr ceva este un statut mai bun pentru toţi“.
Miercuri 17 iunie, când avea loc Conferinţa mult şi sulfuros comentată, m-am întâlnit pe holurile prăfoase, kafkiene, catacombare ale Uniunii cu mai mulţi scriitori participanţi. Nimeni nu ştia „care-i treaba“, unii nici măcar online (necum tipărit, cum s-ar fi cuvenit) nu văzuseră statutul cu modificările vizate, despre noi, muritorii de rând, nici vorbă de a putea participa la dezbatere fie şi cu un fir de părere, iar ideea – naturală, elementară în orice demers democratic – de a iniţia cale de câteva luni în presa literară o dezbatere ca lumea pare ceva cu totul utopic.
Nu-i vorbă, tot bârfind noi jucăuş-resemnat „ca băieţii“ pe holuri, am aflat ceva surâzător precum lozinca „Votaţi Soarele“ de odinioară. Nu doar că indemnizaţiile de merit, cele vreo sută, se acordă din capul locului pe criteriul vârstei (astfel încât numai sexagenarii pot avea acces la ele, ceea ce este un criteriu de azil, nicidecum de justă concurenţă), dar şi că unul dintre beneficiarii acestora (între multe alte nume discutabile) este însuşi Vasile Băran!
Moment de tăcere. Bună dimineaţa!
Despre juriul USR, cu melancolie
Şi, uite-aşa, în aceeaşi zi de miercuri 17 iunie au trecut patru ani în care – experiment unic şi irepetabil! – Uniunea Scriitorilor a avut aceeaşi componenţă a juriului: Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Daniel Cristea-Enache, Mircea M. Diaconu şi Dan C. Mihăilescu. Cinci critici cu fibră conservatoare, cinci ADN-uri antinomice, oameni legaţi de rădăcini foarte diferite, de geografii literare, definiri profesionale şi grupări intelectuale cât se poate de variate, dar pentru care legea au constituit-o exclusiv bunul-simţ moral şi estetic, echilibrul între antiteze, judecata măsurată şi decizia îndelung cumpănită. Nu-mi aduc aminte de vreo disensiune majoră, de vreo nedreptate flagrantă în cei patru ani de până acum. Au prevalat hotărârile cu cinci la zero sau patru la unu. Recunosc sincer, o să-mi fie dor de lungile ore de pledoarii, bârfe, dispute, jocuri cu multiple strategii, cuantificări paradoxale, cedări obosite, cuplări surprinzătoare şi cuminţiri finale, prin care cele cinci voinţe, gusturi, complicităţi, elanuri subiective şi chibzuinţe forţate s-au pus mereu de acord graţie nu atât legii matematice a numărului impar, cât respectului datorat rezultatului majoritar.
Ce-i drept, anul acesta a fost cel mai greu. Dacă la nominalizări a mers perfect – titlurile impunându-se iute, ca de la sine –, la decizii a fost îndeajuns de inconfortabil pentru ca unii dintre noi să mulţumească zeilor literari că şi-au terminat mandatul. De vreo trei ori votul s-a împărţit în doi plus doi plus unu, astfel încât selecţia a atârnat de balansul unei singure voinţe. O voinţă care trebuia să opteze pe loc între Filip Florian, Doina Ruşti şi Eugen Uricaru, între Eugen Negrici, Paul Cornea şi Ilina Gregori, între Bodiu şi Stoiciu, ori între Eugen Simion, Augustin Buzura, Emil Brumaru şi Dumitru Radu Popescu! Situaţia mi-a amintit jurizarea de pe vremuri la premiile de debut ale UNITER, când aveam un singur premiu la care concurau cu şanse egale regizori, scenografi, actori!
Apropo de UNITER, aflu că începând cu 2010 şi la USR vor exista două jurii compuse din câte cinci critici literari, unul de nominalizări, celălalt pentru deciziile finale, alese pentru doi, nu pentru patru ani, ceea ce mi se pare fair enough. Nu-mi pot reprima un zâmbet sardonic închipuindu-mi diverse componenţe ale celor două echipe, hăis-cea-ul celor două filtre cu dimensiuni diferite (vă scutesc de sarabanda conjecturilor mele), dar poate că până la urmă evoluţia procesului de cernere de la cinci la zece perechi de ochi va face opţiunile mai curate. Şi merticul mai mic.
Bookfest 2009
Infinit mai respirabilă, omenească şi plăcută, atmosfera târgului de vară din acest an. Iniţial am pus faptul pe seama reducerii numărului de vizitatori – prea aveam loc de palavre colective în centrul aleilor –, dar mi s-a spus că acesta a rămas acelaşi, că vânzările au crescut. A scăzut însă numărul standurilor, ceea ce a lărgit considerabil culoarele menite socializării noastre bezmetice, vioaie, tandre, hachiţoase, interesate, încercănate, vanitoase ş.a.m.d. La melancolia jurizării expuse adineaori se adaugă nostalgia anilor ’90, când dedicam Bookarest-ului câte un număr din Litere, arte, idei, uneori şi cu patruzeci de titluri semnalate…
Acum, la bătrâneţe, nesaţiul s-a temperat, elanurile se diminuează, vizuina prevalează, astfel încât prenumeri mai parcimonios bucoavnele care te-au fericit.
Humanitas a lucrat de-a dreptul copleşitor, cu Istoria comunismului în România, cele 153 de scrisori inedite ale lui Cioran către Wolfgang Kraus, Jurnalul Oanei Pellea, Balul fantomelor de Radu Paraschivescu, Cum te poţi rata ca scriitor de Alex Ştefănescu, Jean Sévillia cu Corectitudinea morală, plus cele două titluri dedicate lui Noica la centenar: antologia care-i cuprinde pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Alexandru Dragomir, Andrei Cornea, Sorin Vieru, Ioana Pârvulescu, Sorin Lavric ş.a., alături de cartea Dorei Mezdrea Constantin Noica în arhiva Securităţii, care aud că are o pereche la MNLR.
De la Polirom am luat cu sfielnică plăcere Summa Theologica lui Toma din Aquino şi m-au incitat comentariile făcute de Nicolae Breban, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici pe coperta a patra a romanului Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian. Promit lectură obiectivă.
Impresionantă biografia lui Gabriel García Márquez realizată de Gerald Martin (Litera International), comparată la lansare de Sorin Mărculescu cu Steinhardt-ul lui George Ardeleanu!
M-au făcut curios: resuscitarea lui Bedros Horasangian (Miss Perfumado şi alte femei, la Leda-Corint), Roberto Saviano, Gomora, la Univers, Geopolitica Matrioşkăi, de Adrian Cioroianu, la Curtea Veche, Alain de Bottom, Arhitectura fericirii, şi Oliver James, Afluenza, ambele la Vellant, după cum am adus la bârlog ca hârciogul Istoria ilustrată a lumii, de la Litera International, cele patru cărţoaie de vreo trei mii de pagini care compun dicţionarul lui I. Hangiu Presa românească de la începuturi până în prezent (1790–2007, la editura comunicare.ro) şi alte două instrumente de lucru publicate de Horia C. Matei la Meronia: Dicţionarul biografic de istorie a României şi Dicţionar de istorie a României.
M-am bucurat de bucuria lui George Arion, care şi-a tipărit la Crime scene publishing integrala paginilor „detectivului fără voie“ Mladin. M-a emoţionat emoţia lui Stelian Ţurlea, care şi-a văzut reeditat romanul În absenţa tatălui la Leda-Corint. De la Trei am luat, cu gândul la nepoţi, De ce mint copiii? Mi-am clătit privirea în excelentul album Cel ce se pedepseşte singur (Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu, „arta şi România în anii ’80–’90“), editat de Erwin Kessler la Institutul Cultural Român, şi m-a contrariat primul volum din Operele cumplite ale lui Florin Piersic Jr. (apărut, nota bene, la Humanitas). Să promit şi aici o lectură adecvată?
Sănătate şi frăţie!
Dan C. Mihăilescu
