„Ehyeh Asher Ehyeh“ – redescoperit în culorile pictorului Romeo Niram
Romeo Niram s-a născut în 1974 şi a studiat Pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Locuieşte, în prezent, la Madrid. A avut expoziţii în Portugalia, Spania, România, Turcia, Germania. Este reprezentat de Mişcarea de Artă Contemporană din Lisabona, Portugalia. Printre cele mai importante picturi ale sale se numără cele cuprinse în seriile „Brâncuşi E=mc2“ şi „Diario – Mircea Eliade – Ensayo“, din 2007. Articole despre opera sa au apărut în peste 70 de ziare şi reviste din România, Israel, Spania, Germania, Portugalia etc. În noiembrie 2008, criticul de artă Begoña Fernández Cabaleiro a prezentat o teză despre opera sa în cadrul Congresului Internaţional de Istorie a Artei, organizat de Universitatea din Murcia, Spania. În 2009, a devenit primul străin admis în Garda Regală spaniolă „Reales Tercios de España“ şi a oferit un portret Prinţilor de Asturia, Felipe şi Letizia, moştenitorii Coroanei Spaniei. Pe lângă activitatea artistică, este implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor româneşti. Este fondatorul mai multor publicaţii de artă şi cultură românească în afara ţării şi al spaţiului cultural şi artistic „Espacio Niram“ din Madrid. ID
Nu am fost niciodată în România.
Privind tablourile lui Romeo Niram, mă găsesc faţă în faţă cu întrebarea nonconformistă: de ce atâtea motive celebre? Este vorba de istoricism sau de extravaganţă histrionică? Pentru noi, spaniolii, personajele nu sunt foarte cunoscute, iar faptele lor, mai mult sau mai puţin importante, nici atât. Cultura îşi deschide porţile, închizându-le în acelaşi timp, ca şi cum s-ar chestiona pe ea însăşi asupra esenţei numelor lor.
Există un nume interzis; suntem sortiţi căutării eterne a numelui de patru litere care primeşte mii de moduri diferite de existenţă. Nu putem să ajungem la acea fiinţă pe care o numim Dumnezeu şi, astfel, o redenumim cu un nou „Ehyeh Asher Ehyeh“ [1].
Revizionism? Pânza ne vorbeşte încetul cu încetul, prin dârele lăsate de pensulă, câteodată suave, alteori drepte, câteodată curbe, alteori fantasmagorice. România este o ţară plină de fantome, din ale căror braţe Romeo Niram încearcă să scape într-un mod invers, gravându-şi visele în emblema sigură a amintirii constante.
Pânzele lui Romeo Niram privesc spectatorul direct în ochi, deoarece se arată goale şi sincere, descoperindu-şi propriile fantome şi ascunzându-şi cele mai ţipătoare secrete.
Cineva a spus că arta este chiar acest fruct al contradicţiei pe care o închide în sine frumuseţea construită din propriile imperfecţiuni. Astfel, grotescul şi mediocrul se transformă în frumos; aşa ne apare Medeea în timp ce îşi otrăveşte fiii, căpătând rezonanţe de mare eroină, ea – cea mai rea dintre mame, cea mai sinceră dintre femei, arta perfectă.
Cei care ne vorbesc şi ne privesc direct în faţă, fără să se piardă în detalii, sunt fraţii lui Romeo Niram. Şi ei şi-au căutat Mama şi i-au dat un nou nume, şi ei au visat, la vremea lor, aceeaşi frumuseţe arsă şi aceeaşi apariţie absentă care îşi întinde braţele şi ne cheamă de pe cealaltă lume.
Zeii au murit pentru că oamenii au încetat să-i mai gândească.
Fiii zeilor şi-au uitat numele şi, acum, se odihnesc, prefăcuţi în sare şi plânset.
Arta lui Niram ne redă zeii şi ne reaminteşte că a venit ora somnului. Trebuie să mergem să dormim, dar eu nu mai pot dormi, nu mai pot visa, nu mai pot să mă opresc din privit: astăzi am visat-o din nou pe Mama. Mă chema din cealaltă cameră, moartă, ca de obicei. Se numea România şi era o femeie cu plete lungi şi aurii, acoperite de amintiri nu întotdeauna sincere. Dar Mama nu a fost mereu aşa. Un rid care îi marchează chipul mă strigă şi îmi vorbeşte de durerea sa amară. În celălalt război, şi-a pierdut un braţ. Nu vrea să vorbească despre asta, spune că îi provoacă, încă, prea multă durere; poate că peste vreo două secole amintirea îi va dispărea şi, în sfârşit, o va lăsa şi pe ea să doarmă în pace.
Urmele lăsate de pensula lui Niram vorbesc despre alte arte, de literatură, de muzică. Cine a spus că arta este ritm? Astfel, figurile pe care le ghicim imperfecte ne arată numele lor divine, ca şi cum ar fi primit îmbăierea într-o mare cabalistică, precum o armată istorică ce se pierde în depărtări. Chemarea către istorie aduce cu sine şi uitarea, prin acest subtil paradox care configurează ritmul: esenţa imperfecţiunii, fructul interzis al muzicii care aderă la pânza lui Niram şi ne aduce aminte de cele o mie de nume pe care Dumnezeu însuşi le-a uitat.
Din celălalt capăt al camerei, Mama mă cheamă şi îmi reaminteşte că sunt fiul ei, că niciodată nu mă va mai uita şi că niciodată nu voi mai putea fi liber. De ce nu mă poţi uita, Mamă? Îşi întinde mâna către mine şi se încovoaie de durere, pentru ca apoi să-mi zâmbească din nou, sinceră, şi să umple iarăşi visele mele de fantasme, de frici, de genii, de plete blonde căzând în valuri, de mii de fantome şi o speranţă.
În sfârşit, o îmbrăţişez.
În sfârşit, se îndepărtează.
Astăzi, am fost în România.
1 Ieşirea 3:14 – Expresie tradusă, de regulă, „Eu sunt cel care sunt“, însă o traducere mai apropiată de textul în limba ebraică ar fi prin folosirea timpului viitor: „Eu voi fi cel care voi fi“ (nota traducătorului).
Traducere din limba spaniolă de Lora Haranaciu
